Cu câțiva ani în urmă, tatăl meu, care trecuse de vârsta respectabilă de 90 ani, a alunecat în apartamentul lui şi şi-a fracturat omoplatul. Obişnuit să nu se plângă, sau poate speriat de perspectiva de a fi dus la spital, mi-a spus mai întâi că nu are dureri şi că o simplă frecţie locală cu alcool va rezolva totul.
De abia a doua zi de dimineaţă, când am văzut că umărul era umflat butuc şi că braţul pe care cu greu îl putea mişca devenise vânăt, am decis să chem de urgenţă un ajutor. Cum mi s’a explicat de nenumărate ori că în caz de urgenţă trebuie chemaţi pompierii, dacă vrei să ai un răspuns rapid, n’am ezitat şi am format bine cunoscutul 18, numărul indicat în toate anuarele franceze. Am explicat standardistei despre ce era vorba şi, într’adevăr, după vreo cincisprezece minute, a apărut maşina pompierilor cu sirena ei asurzitoare. Din ea au coborât vreo şase flăcăi de vreo 20-25 de ani, îmbrăcaţi cu uniforme şi căşti de pompieri, care degajau un puternic miros de fum. In timp ce unul dintre ei îl întreba pe tatăl meu ce şi unde îl doare, ceilalţi s’au răspândit prin apartament, comentând cu voce tare stilul şi calitatea mobilelor sau tablourilor care-i înconjurau.
În fine, după o lungă discuţie prin radio cu doctorul, responsabilul cu întrebările a decis că tatăl meu trebuia dus la spital şi mi-a cerut voie să telefoneze dela aparatul nostru. În timp ce el discuta cu doctorii sau poate cu administraţia diferitelor stabilimente de specialitate, eu, deja îngrijorat şi înnebunit de situaţia care mi se părea gravă, trebuia să răspund curiozităţii artistice a vlăjganilor care invadaseră apartamentul.