Asociatia internationala a Inginerilor Specializaţi în Explozivi (ISEE), creată în Statele Unite în 1974, organizează în fiecare an în luna februarie un congres, care la început avea un caracter nord-american, dar cu timpul a devenit cea mai importantă reuniune a specialiştilor în acest domeniu din lumea întreagă. Congresul are loc întotdeauna în zona de sud a Statelor Unite, “the sunny belt”, într’un oraş posedând infrastructurile necesare pentru a adăposti o manifestaţie ce reuneşte 1000 până la 1500 participanţi. Caracterul mondial al acestei reuniuni se manifestă prin participarea invitaţilor, în general membri ai asociaţiei, care vin din mai bine de cincizeci de ţări. De exemplu, în 1997, China a fost reprezentată de o delegaţie compusă din 32 specialişti. Din păcate, România străluceşte prin absenţă, dacă nu o luăm în consideraţie pe Mirela, o româno-americană, care s-a zbătut ani de zile pentru a crea o punte între cele două continente, în această specialitate!
Cu atât mai absurd cu cât România are o tradiţie minieră de mai mult de două mii de ani, ca puţine alte ţări din lume.
Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii dificile, mă astepta o surpriză.
În cei mai bine de zece ani în care am participat la acest congres, am remarcat de câteva ori printre cele douăzeci sau treizeci de standuri care prezentau ultimile “găselniţe” din lumea fabricanţilor de explozivi civili, utilizaţi în mine, cariere de piatră sau la construcţia de autostrăzi şi baraje, un stand care afişa o operă de artă. E drept că există unii artişti care utilizează explozivii pentru a crea piese executate prin placaj, dar în general este vorba de obiecte mici de numai câteva kilograme. De data asta, fotografiile înfăţişau o operă de artă în curs de execuţie, care va avea, când va fi gata, câteva sute de metri.