“O femeie nu e fericită decât în două situaţii din viaţa ei: când rămâne însărcinată şi când devine văduvă!”
De nenumărate ori am auzit acest comentariu, care mi s-a părut absurd. Nu pentru că nu cred că este adevărat (nefiind femeie, nu-mi permit să-mi dau cu părerea asupra unor sentimente atât de intime). Ci pentru că cele două ipostaze menţionate mi se par perfect contradictorii: când o femeie devine văduvă, se bucură pentru că îşi regăseşte libertatea; când e însărcinată ştie că intră într-o sclavie de 30 ani. De ce tocmai treizeci? Pentru că această vârstă corespunde, aproximativ, la cea când copii ei vor avea, la rândul lor, copii. Ori, la întrebarea: “De ce bunicii se înţeleg atât de bine cu nepoţii lor?”, mi s-a răspuns: “Copiii noştri sunt duşmanii noştri. Deci copiii copiiilor noştri fiind duşmanii duşmanilor noştri, ei devin, în mod natural, prietenii noştri!”.
Asta era valabil, cu aproximaţia duratei unei generaţii, timp de secole. Iată însă că în ultimii ani, cel puţin în lumea economic dezvoltată, acestui lanţ al eredităţii începe să-i sară, pe ici, pe colo, câte una dintre zale. Pentru că din ce în ce mai multe femei încep să refuze să devenă mame.
Bărbaţi cărora le era oroare să devină părinţi şi care-şi exprimau în mod făţiş dispreţul faţă de “mucoşi” au existat dintotdeauna. Ajunge să amintim spusele unui W. C. Fields, care afirma că: “Un om care nu iubeşte câinii şi copiii nu poate fi intrinsec rău!”. Sau cele ale lui Sacha Guitry, care remarca: “Iubesc copiii care urlă, pentru că sunt imediat îndepărtaţi de mine!”.
Însă femeile, la care se presupune că instinctul matern este o compozantă esenţială a naturii lor, asigurau, cel puţin, reproducerea generaţiilor anterioare, măcar ca număr. Şi iată că deodată natalitatea în diferite ţări economic dezvoltate a scăzut într-un astfel de ritm încât autorităţile se tem că în câţiva zeci de ani nu va mai avea cine să ne plătească pensiile! Însă, cum se spunea altă dată, “mijloacele de producţie în acest domeniu neaparţinând sectorului naţionalizat, le este greu guvernanţilor să influenţeze producţia de manieră autoritară”. Am văzut că nici măcar măsurile dictatoriale luate de un Ceauşescu n-au produs, pe termen lung, rezultatele scontate.
La sfârșitulanilor ’80, pe când lucram ca “Chef Produit” într’una din principalele societăţi de produse chimice din Europa, am avut ocazia să particip în mod direct la studiile pregătitoare şi la realizarea unui nou atelier în uzina de care mă ocupam.