După 7 noiembrie 2006, când toate ziarele din Franţa au anunţat decesul lui Jean-Jacques Servan-Schreiber, de cele mai multe ori pe prima pagină, cortegiul obişnuit de laude şi cădelniţări, care însoţeşte de obicei dispariţia unui personaj binecunoscut al clasei politice, s’a dezlănţuit cu o forţă depăşind tradiţia. Au urmat articole, cronici, comentarii, dosare speciale în mai toate mediile de comunicaţie actuale. Era cu atât mai straniu cu cât eroul acestei dezlănţuiri mediatice dispăruse de vreo 20 ani din actualitatea, fie ea politică, jurnalistică sau literară, în care se revelase timp de mai bine de 30 ani de manieră fulgerătoare.
“Fulgerător” este probabil adjectivul care se potriveşte cel mai bine caracterului şi carierei celui despre care un jurnalist spunea că era “un om prea grăbit” şi care a încercat să impună societătii franceze “graba” sa, cu urmările pe care le vom vedea mai departe. Poate tot din această necesitate viscerală de a “face repede” cel care se numea Jean-Jacques Servan-Schreiber s’a făcut cunoscut sub iniţialele “J.J.S.S.” într’o vreme când aceste diminutive nu erau la modă în lumea franceză şi semănau mai degrabă cu obiceiurile americane. E drept că J.J.S.S. a fost considerat multă vreme ca fiind modelul ziaristului/ scriitor/ om politic “à l’américaine” într’o epocă în care supremaţia economică a Statelor Unite nu era contestată de nimeni şi în care “modelul american” părea să reprezinte “viitorul radios al omenirii”.
Tot atunci, pe la sfârşitul deceniului şase şi începutul deceniului şapte al secolului XX, J.J.S.S. a reprezentat pentru clasa intelectualităţii franceze un model şi un ghid mulţumită căruia ea spera să împingă Franţa, şi datorită rolului ei de leader, mai apoi, întreaga Europă, pe drumul reformelor, al modernizării şi al integrării europene. Idei şi iniţiative avansate pentru vremea aceea şi care s’au realizat în timp, însă de o manieră diferită şi de către alte personalităţi decât J.J.S.S. De ce? Poate pentru că tocmai îi lipsea leader-ului carismatic, “charmant et charmeur” ceea ce François Mitterand, alt vrăjitor care a reuşit să hipnotizeze întreaga lume timp de câteva decenii, numea cu o formulă poetică: “Laisser du temps au temps”. Şi, mai ales, pentru că nu a ştiut să practice arta compromisului, atât de necesară în politica modernă.