Mes sphinx imaginaires (II)

La Bastide Vieille, 14/11/2021

On comprend aisément que de tels souvenirs ne s’oublient pas !

Et, dès que j’ai eu l’occasion, j’ai tenté de les faire partager, d’abord avec mon épouse, puis avec mes fils.

En 1984, quand ma future épouse souhaitait comprendre « d’où venait le (bon !) sauvage », je l’ai amené à Bucarest, ma ville natale, et… dans les Bucegi !

Ce fût un voyage… historique !

Pour elle, qui découvrait toutes ces beautés naturelles, mais aussi pour moi, qui connaissait bien les endroits que nous avons visités, mais qui me sentais encore plus dépaysé qu’en… Patagonie !

Il faut préciser que nous étions à ce moment-là  vers la fin du régime absurde de Ceauşescu, et que le surréalisme le plus total régnait dans le pays !

Pendant notre voyage, les aventures tristes ou grotesques se succédaient à chaque minute ! Mais, elles sont trop nombreuses et variées pour être racontées ici.

Je me contenterai de mentionner que, grâce aux paquets de « Kent extra-longues » (le passe-partout presque officiel de l’époque !), non seulement moi qui parlait roumain, mais aussi mon épouse, fumes  « homologués » comme roumains, malgré les passeports français présentés au refuge « Babele » où nous avons passé trois nuits.

Autrement dit, nous n’avons payé que le tiers du prix dû par les étrangers !

Toujours dans le même refuge, grâce à la bouteille de gin que je transportais partout avec moi (je voulais éviter les rasades d’eau de vie roumaine que l’on nous offrait partout !), nous avons été invités par un inconnu à un repas pantagruélique, qui a duré jusqu’à 3 heures du matin ! Alors que, partout dans le pays, les étagères des magasins d’alimentation étaient vides et, selon les ukases du « génie des Carpates », tous les restaurants devaient fermer leurs portes, au plus tard, à 21 heures ! Continue reading

La Paris, Berlin și China, Tuf, tuf, a plecat mașina!

Pe când aveam vreo zece ani, la sfârşitul anilor ’50, unul dintre locurile preferate ale vacanţelor de vară era staţiunea Cheia, la poalele munţilor Ciucaş. Pe atunci, nici vorbă să ai maşină, aşa că deplasarea se făcea cu mijloacele de transport în comun. Nici asta n-ar fi fost o problemă dacă pentru a ajunge la Cheia n-ar fi trebuit să schimbi trei sau patru mijloace de locomoţie, ceea ce transforma cei cca. 140 km într-o expediţie ce dura o zi întreagă, ba, uneori, se transforma chiar într-o aventură similară expediţiilor din Himalaia.

Prima etapă era simplă şi obişnuită : luam tramvaiul de acasă până la Gara de Nord.

În acea vreme, tramvaiul electric avea două vagoane şi era condus de un „vatman” care accelera sau încetinea mersul convoiului învârtind maneta unui reostat, aflat în cele două capete ale trenului. Aşa se face că, dacă ajungea la capătul unei linii unde nu era loc de întors, wattmanul se muta în coada tramvaiului şi pleca în sens invers. Însă nu înainte de a claxona, ca să sperie puradeii şi câinii care alergau după tramvai. Numai că pe atunci claxonul nu era electric, ci un simplu clopot acţionat cu piciorul de conducătorul maşinii. De altfel, întreaga instalaţie avansa destul de încet ca să poţi sări din mers la o cotitură, cu atât mai mult cu cât uşile culisante ale tramvaiului se închideau şi deschideau cu mâna, iar urcarea se făcea utilizând o treaptă de lemn, aproape de nivelul solului. Aşa se face că la zece ani urcam şi săream din mers, bineînţeles în al doilea vagon unde taxatoarea era prea departe, prea ocupată sau prea leneşă pentru a veni să ne alunge. Drept care, timp de doi ani, am făcut aproape zilnic „blatul” între casă şi şcoală, singura mea şansă de a ajunge înainte de sunetul fatidic al clopoţelului ce anunţa începerea cursurilor.

Când ajungeam la Gara de Nord, începea a doua etapă a voiajului.

Continue reading