Partea a doua aici

Atunci am descoperit, printre multe alte date pe care oricine le poate afla din biografiile şi studiile de specialitate, că viaţa lui Casanova la Dux a fost un calvar. Cel puţin aşa o vedea el!

E drept că locuind într-o regiune în care toată lumea vorbea germana, limbă pe care Casanova nu o stăpânea, singurele persoane cu care putea comunica erau cele de un anumit nivel de cultură, care nu erau prea des disponibile în acest bârlog al contelui Waldstein. Chiar şi acesta, când nu era plecat în voiaj, îl trata pe Casanova, mai mult sau mai puţin, ca pe o slugă. Însă, de cum apăreau niscai vizitatori, încântat de a le putea arăta acest „papagal savant”, contele îl trata cu o mare deferenţă.

În schimb intendentul şi servitorii, care aflaseră de faima de seducător a cavalerului, îi făceau tot felul de şotii şi îşi bateau joc de actele lui de nobleţe.

Mai mult! Casanova continua a fi fascinat de sexul frumos şi căuta compania şi conversaţia tinerelor din palat. Aşa se face că, la aproape 70 ani, el făcea lungi plimbări prin grădină, însoţit fiind de fata grădinarului, cu vreo jumătate de secol mai tânără decât el. Şi când s-a aflat că fata era însărcinată, primul acuzat de… viol, a fost Casanova!

Scandal, explicaţii, false mărturisiri şi acuzaţii de o parte şi de cealaltă! În cele din urmă, cum era şi firesc, s-a adeverit că autorul incidentului era un ucenic grădinar din castel, iubitul secret al tinerei mincinoase.

Mormantul lui Casanova a fost distrus, impreuna cu intregul cimitir unde se afla, dar piatra lui funerara a fost instalata pe fatada bisericii S-ta Barbara

De cele mai multe ori, după astfel de scandaluri, Casanova se retrăgea în camera sa, de unde nu ieşea nici măcar pentru a lua masa. Desigur că, în aceste condiţii, după ce petrecuse o viaţă de aventuri şi călătorii în lungul şi în latul Europei, Casanova nu putea aprecia prea mult ambianţa de la castelul din Dux.

Continue reading →

Prima parte aici

Însă cu totul alta era surpriza care mă aştepta la începutul anilor 2000, într-un orăşel din vestul Republicii cehe!

La începutul lunii iunie 2001 am sosit în oraşul Teplice, aflat la jumătatea drumului între Praga şi Dresda, nu departe de reputatele staţiuni balneare Karlovyvary şi Marianske Lazne, cunoscute timp de secole sub numele de Karlsbad şi Marienbad. Aveam o cameră rezervată la hotelul „Prince de Ligne” şi mărturisesc că nu-mi pusesem întrebarea dacă era vreo legătură între numele hotelului şi istoria locului. Cu atât mai mult cu cât clientul pe care urma să-l vizitez a doua zi era stabilit în birourile unei mine de cărbuni, în inima unui bazin minier de sute de kilometri pătraţi. Cum, în general, în mai toate ţările europene, fie în Anglia, fie în Belgia, în Franţa sau în România, bazinele miniere se remarcă mai ales prin rămăşiţele industriale abandonate după sfârşitul epocilor de aur, de mult dispărute, nu mă aşteptam să întâlnesc vreo perlă a arhitecturii baroce sau gotice!

Eroare totală! Am descoperit un orăşel cochet, împânzit de vile cu alură renascentistă, cu monumente baroce (coloane mariale, biserici decorate cu vitralii şi lambriuri străvechi, statui şi sculpturi la fiecare pas…), cu grădini imense îngrijite şi presărate cu izvoare minerale! Atunci mi-am dat seama că mă aflam în inima Sudeţilor, că, de fapt, eram la Toeplitz, oraş numit acum două secole „Salonul Europei”, unde veneau la cure balneare sau pur şi simplu în vilegiatură, toate capetele încoronate ale continentului cu suitele lor, precum şi „toată floarea cea vestită a întregului Apus!” Pe aici trecuseră, în epoca de glorie a oraşului, Louis Bonaparte, fratele lui Napoleon, împăratul Prusiei Frederich Wilhelm III, Alexandru I, ţarul Rusiei, şi sora sa Maria Pavlovna, Maria Ludovica, viitoarea împărăteasă a Austriei sau Maria Luiza, soţia lui Napoleon. Tot aici a avut loc celebra întâlnire între Goethe şi Beethoven; aici au concertat celebrii muzicieni Frederic Chopin şi Frantz Liszt.

Efectul binefăcător al apelor minerale tămăduitoare din localitate fusese descoperit şi menţionat încă din anul 762, aşa că nenumărate alte personaje trecuseră pe acolo de-a lungul secolelor. Ajunge să-l menţionăm pe Petru cel Mare, ţarul Rusiei şi modernizatorul ei, care a făcut repetate sejururi în Europa Occidentală.

Continue reading →

La mijlocul lunii februarie 2010, toate ziarele din Franţa anunţau cu litere de o şchioapă că Biblioteca Naţională a Franţei (BNF) a reuşit să achiziţioneze mai multe manuscrise originale ale lui Casanova, printre care şi legendara „Histoire de ma vie”. Informaţia s-a răspândit în toată lumea şi a fost reprodusă în nenumărate reviste şi ziare, cu sau fără ilustraţii. Până şi revista TAROM INSIGHT datată aprilie-mai 2010 reproduce această ştire, însoţind-o de o imagine a textului purtând semnătura „J. Casanova”.

Fragment din manuscrisul "Memoriilor" lui Casanova prezentat in revista TAROM

La prima vedere poate părea un pic straniu acest tapaj mediatic în jurul manuscriselor unui personaj care „in somma” nu a jucat un rol major în istoria lumii şi nu a ocupat nicidată vreo funcţie importantă de-a lungul celor 73 ani de viaţă. E drept că manuscrisele achiziţionate de autorităţile franceze, care totalizează 3700 pagini, au avut o istorie tot atât de zbuciumată ca şi cea trăită de cel care le-a scris.

Deşi în momentul în care le-a redactat Casanova se gândea să le distrugă, în cele din urmă ele au fost recuperate de nepotul său, puţin timp înainte de moartea autorului. Manuscrisele au fost vândute după aceea, în 1821, editorului german Brockhaus, care pregătea o ediţie „cenzurată” a memoriilor celebrului libertin veneţian. Acesta menţionase în memoriile sale, 122 cuceriri feminine, printre care câteva persoane foarte tinere, ba chiar şi o măicuţă.

Au urmat mai bine de alte 500 ediţii, timp de aproape două secole, mai mult sau mai puţin complete, mai mult sau mai puţin prelucrate. Cu atât mai mult cu cât puţini erau cei care văzuseră manuscrisele originale, bine conservate în arhivele bibliotecii din Leipzig. De altfel, originalul a fost cât pe ce să dispară cu desăvârşire în timpul bombardamentelor dela sfârşitul celui de-al Doilea Război mondial. Doar o mare şansă a făcut să fie descoperite într-un subsol.

Continue reading →