Mai bine 25 ani după aceste călătorii repetate la “Longo Campo de Valahia”, am început să frecventez regiunea Languedoc din sudul Frantei.

Vizitele erau din ce în ce mai apropiate, pentru că cea care va deveni mai apoi soţia mea, era originară dintr’un orăşel numit Clermont-l’Hérault, care se găseşte la 40 km de Montpellier. “Le Clermontois” este o zonă cu o dominantă viticolă – Languedocul este cea mai mare suprafaţă plantată cu viţă de vie din lume-, dar are şi o faţetă industrială, cu o tradiţie textilă de mai bine de două secole.

“Le Domaine de Creiscels”, unde şi-a trăit copilăria soţia mea, este o proprietate care se găseşte la vreo patru km în afara orasului Clermont- l’Hérault, într’o mică vale protejată la umbra colinelor înconjurătoare de arşiţa soarelui, în timpul verii, şi răcorită de un mic râuleţ care, după ce traversează domeniul, se topeste în pânza albastră numită “le lac du Salagou”.

Numele domeniului repetă pe cel al acestui râuleţ, ce de altfel trece chiar pe sub casă, şi care, cu diferite variante ortografice, se numeşte “Creiscels”. Cuvântul acesta înseamnă in limba franceză morişcă, mod de a aminti probabil sunetul cristalin, dar repetitiv, al apei care cade pe pietrişul din fundul văii.

Continue reading →

Drumurile istoriei se întretaie în chip curios!

Uneori sunt necesare câteva secole pentru ca imaginile istoriei să se poată suprapune. Dar în orice caz, întotdeauna e nevoie de un factor exterior pentru a le face să se întâlnească.

Un catalizator, cum se spune în lecţiile de chimie. Cu alte cuvinte, un element care, fără a intra în procesul reacţiei, îi permite declanşarea şi, deci, realizarea fenomenului. Nu numai o dată s’a nimerit, uneori din întâmplare, alteori pentru că am avut şansa să dau peste informaţii pe care alţii le uitaseră, să joc rolul catalizatorului. Însă în cazul acesta, au trebuit să treacă aproape patruzeci de ani şi nenumărate alte aventuri, până când am dat peste această legătură neaşteptată.

În copilăria mea, pe la mijlocul anilor ’50, îmi petreceam deseori vacanţa de vară la Câmpulung Muscel. Procedura era aceeaşi în fiecare an.

După ce, prin luna mai “consiliul de familie” decidea care va fi destinaţia anului respectiv -în fiecare an era ales un loc de vilegiatură diferit- mama mea se ducea, de obicei însoţită de o prietenă, pentru o zi în locul respectiv, unde închiriau camere pentru patru sau cinci familii cu copii cam de aceeasi vârstă, care hotărâseră să-şi petreacă vacanţa împreună. Destinaţiile vilegiaturilor se repetau periodic (Tuşnad, Cheia, Buşteni, Predeal etc. ) şi vacanţa se compunea întotdeauna dintr’un sejur, care dura de la 1 la 24 august. Aşa se face că am petrecut de mai multe ori vacanţa de vară la Câmpulung Muscel.

Continue reading →