O viață de om este o traiectorie în timp, dar de cele mai multe ori şi în spaţiu. E drept că mulţi intelectuali visează la fericirea pe care o trăieşte idiotul satului când aruncă pietricele în apă pentru a admira cercurile concentrice pe care le produce. Este şi acesta un fel de a călători. O călătorie imobilă pentru un personaj care s-a născut şi va muri în acelaşi sat.
Majoritatea oamenilor şi în special contemporanii noştrii, descriu în viaţă, dela naştere la moarte, un traseu în spaţiu, uneori de bună voie, alteori siliţi de evenimente dorite sau nedorite. Exilul, această “pierre de touche” a legăturii cu pământul natal, este elementul cel mai revelator al dorinţei de “întoarcere”. E drept că dacă de cele mai multe ori exilatul viseză să se întoarcă în patria lui natală, căreia îi acordă în amintire toate virtuţile posibile, atâţia alţii decid să facă o cruce peste trecut, să-şi construiască o viaţă nouă, refuzând “întoarcerea”, chiar şi pentru o scurtă vacanţă. Cine are dreptate? Dumnezeu ştie! În orice caz, capacitatea de adaptare la o viaţă nouă a fost dintotdeauna considerată de savanţi ca primul semn de inteligenţă, pentru că el asigură supravieţuirea individului. Rămâne de văzut ce se cheamă inteligenţă!
Iată câteva din gândurile ce-mi trec prin minte în timp ce privesc statuia lui Ovidiu într-una din pieţele centrale din Sulmona. Şi mi se pare că poetul latin, în binecunoscuta sa postură de gânditor, care-şi sprijină capul cu mâna în care ţine stilul, trebuie să-şi pună întrebări asemănătoare. Pentru că aici, la Sulmona, ne aflăm în oraşul natal al poetului care spunea: “Sulmo mihi patria est”.
Sulmona este un oraş de talie mijlocie din zona Abruzzilor, aflat în mijlocul peninsulei italice, aproximativ la egală distanţă de coasta Adriaticii sau de cea Tireniană. Numele oraşului este legat de legenda care povesteşte că Solimo, unul dintre prietenii lui Eneas, ar fi pătruns în teritoriul muntos al peninsulei şi încântat de apele care şiruiau peste tot, garantând fertilitatea solului, ar fi trasat limitele oraşului într-un loc ce beneficiază de fortificaţiile naturale ale munţilor Abruzzi. În tot cazul, imaginea unui teritoriu bogat în ape s-a păstrat în toată epoca romană, pentru că Ovidiu spune, vorbind despre Sulmona: ‘gelidis uberrimus undis”, adică “bogată în ape răcoroase”.