Ioji Schul, un personaj cu nenumărate fațete…

Viaje coperta.jpgÎn aprilie 2001, când am luat contact la Lima cu familia lui Grigore Cugler – Apunake, în căutarea amintirilor legate de ultimii ani din viată petrecuti în Peru, mi s’a spus: “Trebuie neapărat să’l întâlnesti pe Ioji Schul! El a fost ultimul prieten al lui Apunake!”

Ne-am întâlnit într’un hotel din Lima si am vorbit timp de două ore despre prietenia lui cu Apunake. În timpul discutiei a pomenit câteva cuvinte despre o idee dată de acesta si pe care a utilizat’o într’o transpunere a “Scrisorii pierdute” la moravurile peruviene. Atâta tot!

După sase luni, când ne-am întâlnit din nou, am discutat despre tot felul de proiecte editoriale legate de opera lui Apunake. Noroc că niste prieteni comuni mi-au vorbit, chiar înainte de a pleca din Lima, despre cartea lui Ioji ce tocmai fusese editată. Am cumpărat’o în drum spre aeroport si, în cele douăsprezece ore de zbor între Lima si Paris, n’am mai lăsat’o din mână. Vecinii mei dormeau linistiti, singurul bec aprins din avion lumina paginile cărtii lui Ioji (devenit José în interpretarea editorului sud-american!).

“Viaje….” se prezenta sub forma unui roman politist care se derula pe trei continente, însă am înteles imediat că era, de fapt, un roman autobiografic cu nenumărate ramificatii istorice, care descria evenimentele europene si, partial, sud-americane de-a lungul a patru decenii, între anii ’30 si ’60. Desi aceste pagini de istorie erau văzute prin prisma întâmplărilor trăite efectiv de narator, uneori dedublat în diferite personaje în functie de necesitătile actiunii, se desprindea din carte o imagine globală a epocii, poate chiar, în parte, din cauza nenumăratelor referinte la evenimentele majore care se derulau în această perioadă.

Continue reading

Ultimul prieten al lui Apunake

Interviu cu Ioji Schul

În interviul dat la Radio Free Europe în 1972, cu ocazia ultimei vizite în Europa, Grigore Cugler, întrebat despre eventualii lui cititori români din Peru, unde locuia, a răspuns: „Si am un prieten, care este jumătate ungur, jumătate român. Vine şi suferă lângă mine, că eu citesc ce scriu… Şi este singurul meu auditoriu”.

De fapt, mai erau si alti români în Peru. Insă ca să poţi aprecia spiritul lui Apunake nu ajunge să întelegi limba. Trebuie să ai si o anumită formă a spiritului, cum e cazul lui Ioji Schul, ultima amiciţie literară a lui Grigore Cugler.

* * *

Ioji Schul, devenit pentru necesităţile editurii José Schul, a publicat în Aprilie 2001 la casa Jaime Camponico din Lima, volumul intitulat: „Viaje por los tortuosos caminos de la memoria” – Voiaj prin întortochiatele cărari ale memoriei.

Continue reading

Apunake la 100 de ani

Pe 7 aprilie 2003 Grigore Cugler ar fi împlinit o sută de ani!

Cu această ocazie revista „Caretas” din Lima publică un articol omagial pe două coloane, însotit de două fotografii ale creatorului lui Apunake.

Unui cititor neavertizat îi va părea poate curios că o revistă din Peru publică un articol despre un scriitor român destul de puţin cunoscut de marele public, chiar şi în România. Însă revista „Caretas”, fondată în 1950 şi care este publicată în 35000 exemplare săptămânal, a prezentat dintotdeauna o viziune independentă a actualităţii peruviene, ceeace i-a adus, de altfel, nenumărate conflicte cu autorităţile locale.

O altă explicaţie ar putea fi că, în fotografia prezentată în articol, Grigore Cugler apare alături de un băieţel de 4 ani, numit Marco Zilieri. Or, colofonul revistei indică de două ori numele de Zilieri, la funcţiile de direcţie ale publicaţiei.

Articolul semnat de Cesar Levano menţionează principalele etape ale vieţii şi creaţiei lui Grigore Cugler, Riri pentru prieteni, dela naşterea în România până la decesul în Peru, în anul 1972. El aminteşte deasemenea cititorului peruvian, că România a dat literaturii mondiale, în secolul XX, nume reputate, precum Tristan Tzara, Eugène Ionesco şi E. M. Cioran.

Continue reading

Cum am devenit „apunakist”…

Am să vă pun o barbă
Şi’ncă una mare!
Inşiră-te frumos mărgăritare…

Profesorul nostrude matematică din liceu era un personaj original. Deşi se presupune că un profesor de matematică este interesat mai mult de partea ştiinţifică decât de cea artistică, el nu ne vorbea în clasă decât de teatru, muzică şi spectacolele la care asistase. E drept că se ducea aproape în fiecare zi la câte un spectacol. Cum locuia peste drum de Sala Palatului la Bucureşti, era primul la deschiderea Casei de bilete ori de câte ori sosea vre’un cantăreţ sau vreun teatru din Occident. Şi pe atunci, la începutul anilor ’60, au defilat la Bucureşti: Petula Clark şi Charles Aznavour, Sarita Montiel şi Roger Planchon, Jean Claude Pascal şi Domenico Modugno, ca să nu vorbim decât de unele vedete ale scenelor occidentale.

În ce priveşte corectarea tezelor noastre, gurile rele spuneau că o făcea în pauzele spectacolelor, pentru că datorită acestei intense activităţi artistice nu mai avea timp să le corijeze acasă. E drept că în orice caz nota maximă era 8, iar tot gurile rele spuneau ca teoria lui era: „10 pentru Dumnezeu, 9 pentru profesor, iar elevii…de la 8 in jos!”.

Alte zvonuri afirmau că era fiul unui vestit lăutar de pe vremuri, dar fetele lui luau cu regularitate lecţii de pian şi erau duse la toate concertele importante de muzică clasică.

Pe cele doua fete le numise Ina şi Nia (de fapt Irina şi Eugenia), idee care – spunea el – îi venise de la un prieten ale carui fete se chemau „Asta” şi „Aia”. Bineînţeles că pe atunci nu se putea vorbi de Grigore Cugler-Apunake, care era fugit în America de Sud.

Continue reading