Génoise à trois rangées et feuilles de choux farcies

Feuilles de journal

Curtea de Argeş, le 19/10/2017

 

Nous avons à La Bastide Vieille, près de Capestang, sous le toit, une génoise à trois rangées.

Il ne s’agit pas, comme certains pourraient l’imaginer, d’un biscuit à pâte battue du type de ceux fabriqués en Italie et importé en France au XVIIIe siècle!

La « génoise » est l’appellation d’un motif décoratif, largement utilisé dans le Languedoc pour séparer le toit des murs de la maison. La génoise a (surtout) une fonction pratique : créer un décrochement, qui évite à l’eau de pluie de ruisseler sur la façade de la maison et, ainsi, abîmer les murs.

 Traditionnellement, les maisons de notre région n’ont pas de gouttières pour canaliser l’eau de pluie vers un tuyau collecteur qui les conduiraient dans le sol. Mais, les constructeurs ou les restaurateurs modernes trouvent plus simple et que ça rapporte davantage d’installer des gouttières. Donc, pour convaincre plus facilement leurs clients, ils ont inventé des gouttières en zinc et en céramique (verte) ! 

Quand nous avons refait nos toitures, je me suis opposé, avec bec et ongles, à l’installation de ces gouttières, à mon sens anachroniques. Mais, j’ai insisté pour que l’on installe sur le toit des tuiles canal pour respecter la tradition du lieu. Même si elles sont de production actuelle et non pas « roulées sur les cuisses des jeunes filles » (comme les cigares de la Havane !) au XIXème  siècle, qui les rendraient hors de prix. Continue reading

De la Dahesh la Argeș… (II)

Alt reproș majoradus restaurării realizate de André Lecomte du Nouÿ este legat de demolarea complectă a chiliilor mânăstirii, care înconjurau biserica din Curtea de Argeş, şi care nu numai că a modificat spiritul tradiţional al monumentului medieval, dar l-a şi lăsat oarecum abandonat în mijlocul unei grădini demăsurate şi cam nepotrivite cu un locaş de spiritualitate ortodoxă. Iar edificiul instalat de André Lecomte du Nouÿ în spatele bisericii pentru a adăposti Palatul Episcopal, chiar dacă integrează nenumărate detalii arhitectonice culese din folclorul românesc, pare mai degrabă un decor de teatru decât o construcţie mânăstirească.

Prevăzută la origine pe data de 5 octombrie 1886, sfinţirea bisericii nu a putut avea loc decât pe 12 octombrie al aceluiaşi an din cauza ploilor torenţiale care s’au abătut asupra regiunii timp de o săptămână. Sărbătorirea a durat trei zile şi s’a bucurat nu numai de participarea autorităţilor politice şi religioase, ba chiar şi de o enormă asistenţă populară, în ciuda dificultăţilor de deplasare ale epocii.

Inaugurarea oficială a fost de altfel nu numai un mare moment de glorie pentru regele Carol I şi pentru monarhie, dar chiar şi pentru arhitectul care realizase restaurarea monumentului. Regina Elisabeta a executat, pentru această ocazie, legătura în piele a unui superb manuscris care cuprinde Evangheliile patimilor Domnului, „împodobit cu viniete, chipuri şi desene florale”, expus până astăzi în interiorul bisericii sub un baldachin decorat în spiritul artistic al secolului XIX.

Iată cum descrie regina Elisabeta într’o scrisoare datată 20 noiembrie 1886, adresată prinţesei Elena Bibescu care se găsea la Amsterdam, acea zi de neuitat, precum şi comentariile ei privind opera realizată de André Lecomte du Nouÿ la Curtea de Argeş:

Continue reading

De la Dahesh la Argeș… (I)

Pe la începutul anilor ’60, când am auzit pentru prima oară celebra frază pronunţată de preşedintele american John Kennedy în faţa „zidului ruşinii” care tăia în mod brutal un oraş în două zone antagoniste, mi s’a părut că era o afirmaţie ridicolă. Cum putea afirma un preşedinte al Statelor Unite, născut şi educat pe „Noul Continent”, atât de departe de preocupările “Lumii Vechi”: „Ich bin ein Berliner!”.

Dincolo de aspectul propagandistic sau impactant al frazei, înţelegeam cu greu că cineva se poate regăsi în osmoză cu preocupările, gusturile, tradiţiile, obiceiurile unei regiuni în care a fost paraşutat din întâmplare.

Ani de zile mai târziu, am aflat că nenumărate personalităţi de-a lungul istoriei au asimilat elementele unei lumi străine celei în care au fost crescuţi, până la integrarea ei totală sau chiar abandonul fizic voluntar al meleagurilor de obârşie. Este cazul unui Gauguin, în secolul XIX, sau al lui Paul-Emile Victor, în secolul XX.

Alte personaje şi-au imaginat că pot aduce lumea la care visau în bagajele lor şi au încercat s’o recreeze la ei acasă. Aşa era, de exemplu, Pierre Loti, care în plus de reconstituirea ambianţei stambuliote în casa lui din vestul Franţei, a instalat acolo chiar şi piatra funerară a iubitei, înmormântată la Constantinopol.

Continue reading