“Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei”, în oraşul Bucureşti, în anii ’50, pe la mijlocul secolului trecut! Uneori mi se pare, când îmi amintesc de vreun obicei, un costum sau vreo sărbătoare de pe atunci că au trecut un secol sau două. Oare timpul şi-a accelerat trecerea atât de mult? Sau poate că obiceiurile pe care le-am cunoscut pe atunci îşi trăiau ultima strălucire, înainte ca o lume nouă, total diferită, să le ia locul?

Îmi amintesc, de exemplu, că în casa bunicii mele venea în fiecare zi un om, cred că era turc*, purtând în spate un fel de etajeră de lemn pe care se găseau vreo 10 sau 15 străchini în care se lăfăia un iaurt tare, consistent pe care-l puteai mânca, eventual, cu furculiţa. La suprafaţa lui găseai un fel de pieliţă zbârcită pe care o culegeam cu linguriţa –caimacul- şi care servea la decorarea altor mâncăruri. În casa unor prieteni greci, caimacul era servit alături de cataif, specialitate turcească, a cărui dulceaţă excesivă era tăiată de acreala lui. Iaurgiul turc, care trecea pe stradă strigând: “Iaurt, iaurgiu’…!”, venea cu farfuriile de iaurt frumos acoperite cu un tifon care le ferea de praf, lăsa comanda zilei şi pleca luând recipientele goale ale iaurtului consumat în ziua precedentă.

După câţiva ani, au apărut borcanele de iaurt închise mai întâi cu un opercul de carton ceruit, mai apoi cu foaia de aluminiu pe care o cunoaştem până azi. Numai că ea, ca şi borcanul de sticlă, nu erau colorate şi acoperite de inscripţii publicitare, ca astăzi, ci purta, în relief, numai data fabricării.

Tot atunci au apărut nenumărate alte specialităţi lactate, printre care: sana, kefir, lapte bătut, lapte acidofil… Ba chiar şi magazine de desfacere specializate, numite “Lactobar”, care nu vindeau decât produse lactate, uneori însoţite de mămăligă sau ochiuri cu brânză şi smântână.

Continue reading →