O viață de om este o traiectorie în timp, dar de cele mai multe ori şi în spaţiu. E drept că mulţi intelectuali visează la fericirea pe care o trăieşte idiotul satului când aruncă pietricele în apă pentru a admira cercurile concentrice pe care le produce. Este şi acesta un fel de a călători. O călătorie imobilă pentru un personaj care s-a născut şi va muri în acelaşi sat.
Majoritatea oamenilor şi în special contemporanii noştrii, descriu în viaţă, dela naştere la moarte, un traseu în spaţiu, uneori de bună voie, alteori siliţi de evenimente dorite sau nedorite. Exilul, această “pierre de touche” a legăturii cu pământul natal, este elementul cel mai revelator al dorinţei de “întoarcere”. E drept că dacă de cele mai multe ori exilatul viseză să se întoarcă în patria lui natală, căreia îi acordă în amintire toate virtuţile posibile, atâţia alţii decid să facă o cruce peste trecut, să-şi construiască o viaţă nouă, refuzând “întoarcerea”, chiar şi pentru o scurtă vacanţă. Cine are dreptate? Dumnezeu ştie! În orice caz, capacitatea de adaptare la o viaţă nouă a fost dintotdeauna considerată de savanţi ca primul semn de inteligenţă, pentru că el asigură supravieţuirea individului. Rămâne de văzut ce se cheamă inteligenţă!
Iată câteva din gândurile ce-mi trec prin minte în timp ce privesc statuia lui Ovidiu într-una din pieţele centrale din Sulmona. Şi mi se pare că poetul latin, în binecunoscuta sa postură de gânditor, care-şi sprijină capul cu mâna în care ţine stilul, trebuie să-şi pună întrebări asemănătoare. Pentru că aici, la Sulmona, ne aflăm în oraşul natal al poetului care spunea: “Sulmo mihi patria est”.
Sulmona este un oraş de talie mijlocie din zona Abruzzilor, aflat în mijlocul peninsulei italice, aproximativ la egală distanţă de coasta Adriaticii sau de cea Tireniană. Numele oraşului este legat de legenda care povesteşte că Solimo, unul dintre prietenii lui Eneas, ar fi pătruns în teritoriul muntos al peninsulei şi încântat de apele care şiruiau peste tot, garantând fertilitatea solului, ar fi trasat limitele oraşului într-un loc ce beneficiază de fortificaţiile naturale ale munţilor Abruzzi. În tot cazul, imaginea unui teritoriu bogat în ape s-a păstrat în toată epoca romană, pentru că Ovidiu spune, vorbind despre Sulmona: ‘gelidis uberrimus undis”, adică “bogată în ape răcoroase”.
Urmele cetăţii romane se regăsesc şi astăzi, pentru că de câte ori se fac săpături în centrul oraşului se întâlnesc vestigii de acum 2000 de ani. Din păcate, acest dispozitiv de “oraş sub oraş” împiedică realizarea unor cercetări sistematice.
Se ştie însă că “Sulmo” constituia unul dintre cele trei municipii care, împreună cu Superaeguum şi Corfinium formau centrele regiunii Pelino la începutul secolului I d.Hr. Din păcate, în ciuda cercetărilor arheologice repetate, întreprinse din 1991, în zona centrală a oraşului, nu au fost găsite încă resturile edificiilor reprezentative ale culturii romane (forum, teatrul, basilica, stadionul …). În schimb au fost găsite nenumărate indicii asupra locuinţelor sau vieţii cotidiene din acea perioadă : pardoseli din mozaic, străzi pavate, necropole.
În ceea ce priveşte casa în care s’a născut Ovidiu, încă din secolul XV au circulat diferite legende, legate mai ales de aspectele poetice ale operei sale. Astfel, credinţa populară, desemna locul numit “Fonte d’Amore”, şi afirmă că acesta i-ar fi inspirat versuri sublime.
În 1957, cu ocazia bimileniumului naşterii lui Ovidiu, au fost întreprinse cercetări arheologice în acest loc, dar care nu a adus nicio confirmare a acestor presupuneri. Cu toate astea, mândria locuitorilor oraşului, care doreşte să lege un loc deosebit de frumos de imaginea poetului, face ca până astăzi sulmonezii să-l numească “săpăturile lui Ovidiu”.
Viaţa lui Ovidiu a cunoscut o continuă ascensiune până la ora exilului. Poetul însuşi descrie originile sale în elegia X din “Tristele”, compuse pe malurile Pontului Euxin.
El s’a născut într-o familie de cavaleri ai Imperiului în 43 î.d.Hr., un an după moartea lui Iulius Caesar. Invitat la Roma pentru a studia în cele mai reputate şcoli de retorică şi gramatică, la numai 17 ani, Ovidiu călătoreşte în Grecia şi Orient, pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele. Foarte repede Ovidiu se consacră poeziei şi începe o viaţă mondenă. Aşa a făcut cunoştinţă cu marii literaţi ai vremii sale : Horaţiu, Properţiu, Gako şi în mai mică măsură cu Virgiliu.
Principalele opere scrise de Ovidiu şi care i-au creat o solidă reputaţie în vremea lui, au fost “Amores”, “Heroides”, dar mai ales cele legate de arta iubirii, “Ars amatoria” şi “Remedia amoris” precum şi “Metamorfozele”. O altă operă importantă “Fasti”, care celebra festivităţile romane, a rămas neterminată şi n-a fost publicată decât după moartea poetului. În anul 8 d. Hr. Ovidiu a fost lovit pe neaşteptate de decizia împăratului Augustus de a-l exila la Tomis pentru motive rămase neclare până în zilele noastre. Ştim că acuzaţiile aduse poetului erau două: “carmen” şi “error”, adică “poezia” şi “eroarea de conduită”, a doua fiind cea mai gravă. Adevărata cauză a erorii comise nu a fost niciodată revelată de Ovidiu, poate şi din speranţa de a’şi vedea condamnarea anulată. În tot timpul şederii în Sciţia, Ovidiu nu a încetat de a scrie autorităţilor dela Roma, implorând graţia imperială şi reclamând ajutorul soţiei şi prietenilor rămaşi în patria sa. Operele majore ale acestei perioade de aproape 10 ani, sunt “Tristele” şi “Epistulae ex Ponto”. Moartea l-a găsit pe acele meleaguri îndepărtate, la aproape 60 de ani, în anul 17 d. Hr.
De maniera cea mai curioasă, exilul şi moartea poetului departe de ţara sa natală, nu au dus la uitarea operei sale. Din contra, poate din cauza caracterului licenţios al unei mari părţi din creaţia sa, poate şi datorită misterului legat de cauza exilului, opera lui Ovidiu s-a bucurat încă din Evul Mediu de un mare răsunet în toată Europa, răsunet care s’a repercutat chiar şi în tradiţiile populare din regiunea sa de baştină.
Bineînţeles că transmiterea orală a legendelor legate de personalitatea lui Ovidiu a dus la naşterea multor mituri şi “înfrumuseţări”. Astfel, mulţumită textelor din “Metamorfoze”, Ovidiu era privit ca un fel de magician, dotat cu puteri divine, capabil de a realiza miracole. Tradiţia de la Sulmona spune că Ovidiu a fabricat într-o singură noapte o superbă vilă instalată pe muntele Morrane, din apropiere. Vila, dotată cu galerii, arcade, logii, terase, băi şi picturi de preţ, a devenit repede punctul de atracţie pentru locuitorii regiunii. Supărat de indiscreţia vizitatorilor, Ovidiu i-ar fi transformat cu un singur cuvânt pe bărbaţi în păsări şi pe fete într’un rând de plopi. Imediat după aceea, Ovidiu ar fi dispărut într-un faeton cu cai de foc, care s’a îndreptat înspre Roma, unde poetul ar fi continuat să practice magia timp de mulţi ani.
În acelaşi timp se spunea că Ovidiu era blestemat, probabil datorită aspectului licenţios al operei sale, şi că avea contacte frecvente cu diavolul, “cu care comunica prin puţul săpat în curtea vilei sale”. Alteori, se auzea că el ar fi cutreierat noaptea prin regiune, speriindu-i pe ţărani pentru că lua înfăţişarea fie a unui câine negru, fie a unui lup, fie a unui viţel cu ochi de foc.
Alte surse încearcă să-l prezinte pe Ovidiu drept un savant, care încerca prin opera lui să prevină pe “vulgum pecus” de pericolele desfrâului. Drept care se spunea că la bătrâneţe, Ovidiu, obosit de atâta magie, s’ar fi transformat în călugăr pe muntele Morrane, arzând cărţile din tinereţe şi scriind aletele despre…virtuţile creştine! Mai mult, devenit şeful călugărilor din Badia, el ar fi propovăduit doctrina creştină printre copii!
Alţi admiratori ai lui Ovidiu puneau în evidenţă relaţia lui particulară cu amorul. E drept că Ovidiu a fost căsătorit de trei ori, însă reputaţia de seducător provenea mai degrabă din opera lui literară, în care dragostea reprezintă unul dintre subiectele principale. De aceea, în imaginaţia populară, de câte ori relaţiile dintre doi îndrăgostiţi se răceau, se spunea că trebuie să recurgă la Ovidiu, care cu poţiunile sale afrodisiace ar fi fost capabil să renascà amorul. De aici expresia: “Ovidio accocchie e scocchie” (uneşte şi separă) pe cei ce se iubesc.
Tot tradiţia populară afirma că datorită relaţiilor amoroase interzise cu fiica împăratului, Ovidiu a fost exilat în oraşul Siberia, unde, de abia ajuns, a murit de frig. Afirmaţie cu atât mai absurdă cu cât cei ce cunosc Sulmona, ştiu că în Abruzzi, în timpul iernii este mult mai frig şi cade cu mult mai multă zăpadă decât pe ţărmul Mării Negre! Altă versiune povesteşte că Ovidiu ar fi fost înşelat de o femeie şi ar fi murit de disperare!
Tot în regiunea înconjurătoare de la Sulmona, se spune că Ovidiu, care îşi avea casa pe muntele Morrane, s-ar fi îndrăgostit de o vrăjitoare, uneori identificată cu fata împăratului. Localnicii desemnau de altfel ruinele unei case ce se află lângă “Fonte d’Amore” cu numele de “Villa di Ovidio”. Se spunea de asemenea că Ovidiu ar fi ascuns în acest loc o comoară înainte de a pleca în exil şi admiratorii continuă să o caute până astăzi.
O altă variantă a legendei afirmă că Sf. Petru Celestino, personaj istoric din sec. XIII, ar fi găsit comoara lui Ovidiu, şi că banii corespunzători ar fi fost utilizaţi pentru construirea mănăstirii de pe muntele Morrane. Odată terminată construcţia, averea rămasă ar fi dispărut în pământ, şi nu a mai fost regăsită niciodată, pentru că sufletul lui Ovidiu o păzeşte cu atenţie.
Chiar şi acum câţiva ani, o bătrână locuitoare din regiune, a povestit televiziunii italiene că la sfârşitul anilor ’50, s-au mai făcut din nou săpături în vilă, dar că singurul rezultat a fost găsirea unor “pigate e belle matunelle” (dale de cărămidă), însă nici o comoară.
Era deci inevitabil ca locuitorii Sulmonei să-şi dorească să aibă o reprezentare modernă a celui mai celebru fiu al oraşului.
Prima iniţiativă în acest sens îi aparţine căpitanului Enrico Pianelli, care în noiembrie 1857 lansează o primă listă de subscripţie. În 1885 a fost ales locul unde urma să fie amplasată statuia, piaţa Vittorio Emanuelle II, locul în care mai târziu a fost înălţat monumentul ostaşilor din Sulmona căzuţi pe câmpul de luptă.Un nou comitet pentru ridicarea monumentul dedicat lui Ovidiu, constituit în 1902, a decis deschiderea unei noi liste de subscripţie, în care locuitorii puteau oferi fonduri “chiar şi în rate lunare inferioare a 6 lire”.
Între timp, în 1884, iniţiativa ridicării unui monument în onoarea lui Ovidiu fusese luată de prefectul Constanţei. Comanda monumentului a fost încredinţată sculptorului italian Ettore Ferrari, celebru pentru arta sa, precum şi pentru activitatea sa politică. El a fost deputat în Parlamentul Italian între 1882 şi 1892. Statuia lui Ovidiu, expusă la “Mostra Nazionale di Torino”, a fost înălţată la Constanţa şi inaugurată pe 30 august 1887 în prezenţa avocatului Raffaele Ognihene, reprezentantul Sulmonei.
Consiliu comunal al Sulmonei care s-a întrunit pe data de 16 decembrie 1923 – între timp fondurile culese mai ales de la italienii emigraţi în Statele Unite, fuseseră utilizate pentru ridicarea monumentului dedicat celor căzuţi în Primul Război Mondial- hotărăşte, după cum menţioneazà procesul verbal al şedinţei: “Ilustrul maestru Ettore Ferrari a decis să dăruiască Sulmonei monumentul dorit, pentru care i se vor rambursa costurile materialelor utilizate, care, incluzând şi soclul, se ridică, după părerea sculptorului, la 20.000 lire.
Suma de 6875 de lire, provenită din diferite donaţii, se află depozitată în Casa Comunei, soldul de aproximativ 13125 lire va fi acordat de Administraţia Comunei. Sulmona va avea astfel o operă de artă remarcabilă cheltuind o sumă modestă şi se va achita de o datorie de onoare către fiul ei cel mai ilustru. Monumentul va fi ridicat în Piazza XX Septembre şi Administraţia doreşte să-l inaugureze pe 21 Aprilie, aniversarea Naşterii Romei.”
Rămânea să se decidă dacă monumentul ridicat va fi executat în marmură sau bronz. Locuitorii Sulmonei preferau bronzul, însă sculptorul ar fi dorit să-l realizeze în marmură, ceea ce i-ar fi permis să aducă unele modificări faţă de proiectul iniţial. Numai că statuia executată în bronz putea fi gata în 4 luni, pe când realizarea ei în marmură ar fi cerut 9 luni. În momentul votului s-au înregistrat 11 voturi în favoarea bronzului şi numai trei pentru noua variantă în marmură.
Aşa se face că statuia lui Ovidiu din Sulmona este copia exactă a celei din Constanţa, inaugurată cu aproape 40 de ani înainte. Inaugurarea monumentului a avut loc pe data de 30 aprilie 1925, în prezenţa regelui Italiei Vittorio Emanuelle II, discursul oficial fiind pronunţat de senatorul Enricco Cocchia, profesor de literatură latină la Universitatea din Napoli.
În ciuda faptului că înălţarea monumentului din Sulmona a rămas un eveniment de importanţă locală şi oraşul lui natal nu i-a ridicat o statuie decât patru decenii după cea instalată la Constanţa, locul exilului său, autorii italieni consideră că faptul de a avea două opere de artă gemene accentuează imaginea destinului poetului, ce a suferit în urma unei decizii care îl depăşeşte, simbol al autorităţii îndepărtate şi oarbe.
Între timp, Ovidiu rămàsese prezent în viaţa de toate zilele a locuitorilor Sulmonei prin statuile care îl reprezentau. Cea mai veche dintre ele, conservată până astăzi, datează de la 1474 şi a fost comandată de căpitanul oraşului, Polidoro Tiberti da Cesena. Trecând prin faţa statuii, oamenii simpli îşi scoteau pălăria, ca şi cum ar fi reprezentat un sfânt, ba chiar, până la sfârşitul secolului XIX, pe 24 iunie, de sărbătoarea Sf.Ioan, la întoarcerea din pelerinaj, exista obiceiul de a decora figura lui Ovidiu cu coroane de flori. Statuia executată în piatră, are o înălţime de 1,93m şi este aşezată sub un baldachin tot din piatră în formă de cupolă decorată cu motive maure.
Ovidiu, îmbrăcat în sutană de călugăr, purtând o coroană de lauri, ţine în mâini o carte şi stă pe un volum gros ce pare legat în piele, ceea ce a făcut pe locuitorii din Sulmona să afirme multă vreme că : “Ovidiu citea cu picioarele”!
Statuia, transportată de-a lungul timpului în diferite locuri din oraş, este astăzi instalată la intrarea Palatului Sfintei Anunziata, în faţa intrării principale, de unde pare că indică drumul vizitatorilor.
Binenţeles că cel mai ilustru fiu al cetăţii nu putea lipsi de pe stema oraşului Sulmona. În catedrala Sf. Pamfil se găseşte un scut sculptat în piatră, datând din secolul XIII, traversat de o bandă pe care sunt înscrise literele SMPE, iniţialele cuvintelor ce formează versul ovidian “Sulmo mihi patria est”. Aceleaşi iniţiale apar şi în sigiliul acorat de regele Ladislas în 1410 şi în care Ovidiu este reprezentat în straie de călugăr, pieptul său fiind acoperit de scutul oraşului. Această imagine, uneori reprezentând chipul poetului încoronat de lauri, a fost reprodusă chiar şi pe monedele bătute la Sulmona în secolul XIV.
Nici pânà în zilele noastre, prezenţa lui Ovidiu nu a dispărut din memoria colectivă la Sulmona pentru că şi tinerii cunosc legendele şi miturile legate de istoria poetului.
La biblioteca municipală, în afara nenumăratelor versiuni şi exegeze ale operei lui Ovidiu, pot fi găsite, e drept împrăştiate în diferite secţiuni, o mare cantitate de cărţi în limba română, care vorbesc despre arta, geografia, istoria sau literatura ţării unde poetul a trăit în ultimii ani ai vieţii. Din păcate toate aceste documente, datate din anii ’60-’70, par cam prăfuite atât în ce priveşte aspectul grafic, cât şi al conţinutului. Într-un culoar lăturalnic se găseşte chiar şi o hartă reprezentând traseul străbătut de Ovidiu între Roma şi Tomis.
De câţiva ani, o asociaţie creată pentru întreţinerea memoriei poetului antic, a obţinut înfrăţirea oraşelor Sulmona şi Constanţa.
Mai mult ca oricând, Ovidiu este prezent în actualitatea oraşului, pentru că Piazza XX Septembre este numită de localnici “il salotto della citta”, locul de întâlnire al tuturor celor ce vor să afle ultimile noutăţi.
Şi nu rareori, în obscuritatea nopţii, poţi remarca o pereche de îndrăgostiţi, care se sărută cu foc pe treptele soclului statuii lui Ovidiu, care îi priveşte gânditor şi probabil că ar dori să le recomande lectura carţilor lui, mai întâi “Ars amatoria” şi, mai apoi, “Remedia amoris”!
Adrian Irvin Rozei, Sulmona, aprilie 2003