127 de piese de teatru, 32 filme, 5 soţii, 13600 apariţii pe scenă, 60 zile de închisoare…!

Orişice amator de teatru sau cinema a recunoscut în această enumerare à la Prévert destinul unui artist care a marcat lumea culturii franceze a secolului XX: Sacha Guitry.

Decedat în iulie 1957, acum mai bine de 50 ani, Sacha Guitry este prezent în lumea artistică pariziană mai mult ca oricând. E firesc, pentru că rareori o personalitate din lumea scenei a activat cu atâta succes în nenumărate domenii ale artei. Actor, regizor de teatru sau de cinema, autor dramatic, scenarist, desenator, iată câteva dintre domeniile în care Sacha Guitry şi-a exersat talentul.

Cuceritorul Sacha Guitry, cu aerul de artist boem

În plus, însoţite de o ştiinţă şi o tehnică inegalabilă a regiei, el a ştiut să-şi facă din propria existenţă un adevărat spectacol cu necesarele lovituri de teatru care păreau imaginate special pentru a întreţine interesul spectatorului. Nu degeaba s-a spus, de nenumărate ori, că adevăratul succes de regizor îi venea tot atât dela punerea în scenă a textelor imaginate, a personajelor vremii lui sau ale personalităţilor istorice, a dragostei sau a trădărilor ei, cât şi a propriei lui vieţi.

Se pare că de-a lungul întregii sale existenţe, care coincide practic cu cariera lui artistică, Sacha Guitry a fost obsedat de ideea de a-şi depăşi tatăl. E drept că Lucien Guitry era şi el un “monstru sacru” la începutul secolului XX ; el a jucat, într altele, pe scenă în faţa ţarului Alexandru III –care mai apoi a fost chiar naşul lui Saşa- şi a trăit în lumea unor mari stele artistice ale vremii, precum Sarah Bernhardt, Edmond Rostand, Claude Monet sau Pierre-Auguste Renoir. Fascinat de acest părinte strălucitor, Sacha Guitry a învăţat încă din copilărie, pe dinafară, marile roluri ale teatrului clasic, a debutat pe scenă la 14 ani, iar prima lui piesă de teatru a fost jucată de 34 ori, pe când avea vârsta de numai 17 ani.

Însă probabil că acest complex al concurenţei cu tatăl său s-a manifestat mai mult ca orişiunde în domeniul relaţiilor cu sexul frumos. La numai 20 ani, Sacha îi suflă tatălui său amanta, Charlotte Lysés, care devine prima lui soţie. Urmează, cum era de aşteptat, un conflict tată/fiu, care nu se va rezolva decât peste câţiva ani, când Sacha Guitry scrie piesa “Mon père avait raison”, pe care o vor juca împreună. După care a urmat, ceva mai târziu, “Le comédien”, alt omagiu adus tatălui său şi o nouă ocazie de a urca împreună pe scenă.

Însă această primă pasiune sentimentală a fost urmată de multe altele, concretizate în total prin cinci căsătorii, dar, mai ales, prin nenumărate roluri scrise pentru actriţe superbe, precum şi cele mai sclipitoare “cuvinte de autor” pe care le-a lansat. Probabil însă că pasiunea pentru sexul frumos a fost însoţită la Sacha Guitry de un cortegiu de decepţii şi deziluzii, altfel este greu să-ţi explici de unde provine acel misoginism repetat la nesfârşit, un adevărat leit-motiv al operei sale. E drept că dacă s-a plâns de nenumărate ori că a fost “tradus”, Sacha Guitry a participat în mod activ la construcţia nefericirii lui, nu numai printr-o gelozie bolnăvicioasă, dar şi prin faptul că jocurile “meningelor” treceau deseori înaintea celor ale “menajului”.

Însă dintre nenumăratele aventuri feminine pe care le-a trăit, cea care ne interersează este acceea a ultimei lui căsătorii, în care eroina a fost românca Lana Marconi. Cea despre care Sacha Guitry spunea, cu un inegalat sens al predicţiei: “C’est vous qui fermerez mes yeux et ouvrirez mes tiroirs!”[2]

Celebra fotografie a Lanei Marconi pune in valoare tot atat degetele fine, cat si profilul ei enigmatic* * *

În primăvara anului 1945, Sacha Guitry era în plină luptă cu autorităţile franceze care îl acuzau de “colaboraţionism”. În afara celor 60 zile petrecute în închisoare, Sacha Guitry a trebuit să facă faţă unui adevărat complot al tăcerii, pentru că nu mai avea dreptul să joace, nu i se mai publicau scrierile, nu mai era primit nicăieri. A trebuit să treacă ani de zile până când i s-a făcut dreptate, acuzaţiile aduse s-au dovedit mincinoase, fiind numai rezultatul geloziiei unor epigoni, care nu reuşiseră să-l dărâme în luptă dreaptă.

E adevărat, însă, că o anumită slăbiciune pentru jocul de cuvinte, replica usturătoare sau pozele boeme au facilitat acţiunile mârşave ale celor cărora le stârnise gelozia.

Se spune că, atunci când forţele de poliţie au venit să-l aresteze şi Sacha Guitry a întrebat care este motivul, i s-a răspuns pe un ton foarte serios: “Intelligence avec l’ennemi!” Drept care el a replicat: “Dacă e pentru inteligenţă, recunosc că sunt vinovat!”

Sau că atunci când i s-a reproşat că nu a înţeles că vremurile s-au schimbat şi că a sosit eliberarea, el ar fi răspuns: “La libération? J’ai été le premier prévenu [3]!”

În orişice caz, în aprilie 1945, Arletty [4], ea însăşi în carantină după război, a sosit la Sacha Guitry invitată fiind la masă, însoţită de Jean-Pierre Dubost, un tânăr din buna societate pariziană. Acesta l-a întrebat pe Maestru “ce i-ar face plăceare”. “Une très jolie femme” a sunat imediat răspunsul lui Sacha Guitry. Şi în faţa ochilor uimiţi ai interlocutorilor săi o descrie ca un cineast în căutarea unei vedete pentru viitorul lui film.

“Vreau să fie înaltă şi frumoasă din cap până în picioare, chiar şi mâinile. Vreau să fie elegantă şi distinsă şi nu vreau să fie actriţă.”
“De ce?”
“Pentru ca să poată deveni, cândva.”

Atunci Arletty i-a propus să întâlnească o “frumoasă necunoscută” pe care o întâlnise în vâltoarea evenimentelor din august 1944. Sub numele de Lana Marconi, se ascundea, deghizată în infirmieră la Crucea Roşie, logodnica unui locotenent german fugitiv. Tot ce Arletty ştia despre ea, este că locuia într-unul din marile hoteluri pariziene.

Foarte intrigat, Sacha Guitry montează o adevărată anchetă poliţistă, telefonând fără succes, în toate hotelurile pariziene reputate. Până când Arletty revine cu informaţia că a dat de urma acestei “păsări rare” , care era adăpostită de o baroană din lumea bună. Cel puţin aceasta este versiunea oficială repetată tuturor celor ce voiau s-o asculte!

În orice caz, Sacha Guitry aleargă la telefon, o sună pe Lana Marconi şi se prezintă. Lana, crezând că e vorba de o glumă proastă, îl repede pe Maestru. Însă Sacha, care a avut timpul necesar pentru a auzi câteva cuvinte, este şi mai intrigat de vocea autoritară, cu un uşor accent străin, al interlocutoarei sale. În cele din urmă, un rendez-vous este stabilit pentru 30 aprilie, după amiază, la ora ceaiului.

După descrierea făcută de Lana, întrevederea a luat forma unei adevărate scene de teatru, imaginată, pusă în scenă şi interpretată de doi actori care s-au vădit în continuare, în egală măsură, doi maeştri ai artei scenice.

Lana, îmbrăcată într-un vizon aruncat peste un tailleur bleu, care lăsa să se vadă o bluză de satin alb, joacă rolul misterioasei necunoscute, venită de pe alte meleaguri, arborând un surâs enigmatic şi princiar. Sacha, învelit în toga neagră a tatălui său, o aşteaptă în capul scării monumentale din hotelul său particular, exact ca în introducerea unei piese de bulevard.

Cum spunea poetul român, şi cu siguranţă că Sacha Guitry ar fi apreciat aceste versuri la justa lor valoare, dacă ar fi înteles limba lui:

“Şi din prima clipă, când s-au cunoscut,
Stângere de mână şi “îmi pare bine”,
Orişice iubire, ca şi un strănut,
E spontană şi e greu a se reţine.”

Pentru că, aplecându-se ca să-i sărute mâna, Sacha Guitry a fost imediat cucerit de eleganţa ei, de degetele fine şi interminabile, de o albeaţă extraordinară. Acest fetişism al mâinilor distinse, care-l obseda pe marele regizor, s-a tradus, mai apoi, chiar şi prin realizarea unui mulaj din ghips, expus într-o vitrină, printre obiectele preţioase la care ţinea cel mai mult.

Conversaţia care urmează este de fapt un examen de trecere care trebuie să confirme nivelul intelectual al tinerei persoane. El se derulează sub forma lecturii unor maxime şi aforisme scrise de Sacha Guitry, timp in care autorul lor profită pentru a studia reacţiile ascultătoarei. Foarte disciplinată, Lana surâde la momentele potrivite, face comentarii discrete si pertinente, nu reacţionează în mod negativ nici chiar la afirmaţiile misogine ale Maestrului.[5]

Trebuie sa precizam că în acel moment Sacha Guitry avea 60 ani, iar Lana Marconi, 28!

Cu multă fineţe şi cu un ascuţit sens al replicii prompte, însă lăsând în umbră nenumărate detalii care nu-i convenea să le afişeze, Lana cucereşte spiritul şi inima actorului dezamăgit de precedentele aventuri feminine.[6]

Mai mult! După plecarea Lanei, Sacha Guitry găseşte în sala de baie o batistă de mătase, “uitată” de misterioasa invitată, care poartă, brodate într-un colţ, stema Casei regale a României. Guitry nu are nevoie de multe alte confirmări pentru a se autosugestiona, cu ajutorul unor prieteni binevoitori, şi a fi convins că Lana este fiica fostului rege Carol II al României, în acel moment în exil, departe de ţara lui natală. De altfel, această batistă, încadrată cum se cuvine, va rămâne expusă vizitatorilor Maestrului până la sfârşitul vieţii sale.

Probabil că nu vom şti niciodată în mod sigur cine era adevăratul tată al Lanei Marconi. Poate că ea însăşi nu ştia! În tot cazul, chiar şi actul oficial care consemnează decesul ultimei soţii ale lui Sacha Guitry nu menţionează decât: “Ecaterina (Catherine) Marconi, née à Bucarest (Roumanie), le 8 septembre 1917, sans profession, fille de Mirella Marconi, décédée”.

Însă despre mama ei cunoaştem mult mai multe detalii şi nu dintre cele mai anodine!

* * *

Legenda, retranscrisă de Guy des Cars în cartea intitulată “Les rois de cœur” (de Roumanie n.n.), editată la începutul anilor ’60, povesteşte că în 1918, pe când regina Maria lucra într-un spital de pe front, ea a remarcat o infirmieră care, datorită frumuseţei şi a tenului smead, părea o prinţesă indiană.

La întrebarea reginei, tânăra devotată ar fi răspuns: “Mă numesc Mirella Marcovici… Sunt născută la Piatra, unde tatăl meu se ocupă de gatere. Marea mea dorinţă a fost dintotdeauna să joc teatru. Am venit la Bucureşti să prepar intrarea la Conservator. Aici m-a surprins războiul şi am încercat să fac ceva folositor în aşteptarea unor zile mai bune.”

“Sunt fericită să întâlnesc aceleaşi gusturi ca şi ale mele. Iubesc mult teatrul. Ne vom revedea…” a spus regina.

Se pare că regina Maria avea deja o idee asupra rolului pe care l-ar putea juca Mirella. Şi nu numai pe scena unui teatru…

Pe atunci, prinţul Carol, încă moştenitorul oficial al tronului României, tocmai ieşea din aventura rocambolescă trăită la sfârşitul războiului, care l-a condus la căsătoria cu Zizi Lambrino. Din această căsătorie, repede anulată de familia regală, s-a născut, pe 8 ianuarie 1920, Mircea Lambrino, care în urma unei lungi proceduri judiciare purtate în faţa tribunalelor din Portugalia şi Franţa, urma să fie recunoscut în mod oficial ca “prinţ de Hohenzollern”, după moartea tatălui său.

Numai că prinţul Carol avea obiceiul de a rămâne în contact cu fostele lui iubite, de care, după cum s-a vădit până la moarte, încă mai era îndrăgostit.

De aceea, regina Maria, îngrijorată de posibilitatea reîntoarcerii la amorurile din trecut ale acestui prinţ atât de instabil din punct de vedere sentimental, dorea să fie informată şi să urmărească îndeaproape acţiunile fiului său.

Drept care, regina a convocat-o pe Mirella, care între timp urmase cu un oarecare succes cursurile Conservatorului de Artă dramatică din Bucureşti, cerându-i să pătrundă în anturajul prinţului şi să-i aducă informaţii de primă mână privind intenţiile sentimentale ale acestuia.

De fapt, probabil că speranţa, mai mult sau mai puţin mărturisită a reginei, era că Mirella va reuşi, prin farmecul sau farmecele ei, să-l îndepărteze pe Carol de Zizi Lambrino.

Toată această stratagemă a funcţionat foarte bine, în principiu, după ce însuşi regele Ferdinand i-a prezentat-o pe Mirella prinţului Carol, în cursul unei recepţii la Palatul regal, spunându-i surâzător: “Carol, îţi prezint o maharani!”

Rezultatul urmărit s-a revelat imediat: dragoste reciprocă din prima clipă!

Şi cum Mirella urma să plece în Franţa pentru a-şi continua cariera pe scenele pariziene, era un excellent mijloc de a-l îndepărta pe Carol de Zizi Lambrino.

Aşa se face că Mirella a debutat la Paris în 13 decembrie 1920, pe scena Teatrului Marigny, interpretând rolul “Antinea” din adaptarea romanului “Atlantida” de Pierre Benoît. Între timp, tânăra speranţă a teatrului franco-român, după sfaturile marelui tragedian De Max, el însuşi de origine moldovenească, îşi scurtase numele artistic, devenit “Marco”. Ceea ce a permis unui critic teatral, după succesul înregistrat pe scenă de Mirella, să scrie într-o cronică extrem de laudativă: “Veni, vidi, vici… Marco!”

Bineînţeles că, imediat, Carol a alergat la Paris pentru a-şi aplauda iubita, declarându-i: “Iubesc ochii tăi arzători, dinţii strălucitori. Iubesc tenul tău cald şi bronzat… Lasă-mă să te numesc “mica mea ţigăncuşă”.

Şi cu această poreclă a rămas Mirella de-a lungul anilor, pentru că legătura lor avea să dureze multă vreme, chiar şi în ciuda raţiunii de Stat, care l-a făcut pe Carol să se căsătorească pe 10 mai 1921 cu prinţesa Elena a Greciei.

Se pare că, profitând de această ocazie, nişte “prieteni care-i doreau binele” i-ar fi trimis Mirellei, dela Bucureşti, o fotografie făcută cu ocazia căsătoriei prinţului, însoţită de dedicaţia: “Adieu Antinéa!”.

Numai că acest “Adieu!” a devenit repede un “Au revoir!”, pentru că, în mare măsură datorită relaţiilor matrimoniale între Carol şi Elena, rapid deteriorate, legătura cu Mirella a fost reluată, în ciuda miilor de Kilometri care-i despărţeau.

Fapt cert este că Mirella aducea pe lume, la 12 februarie 1923, un băiat, botezat cu numele de Mirel. Ceea ce face ca, în numai trei ani, prinţul Carol să fi avut trei descendenţi, mai mult sau mai puţin oficiali, dar care purtau cu toţi un nume ce începea cu litera M: Mircea, Mihai, Mirel.

Singura diferenţă este că Mirel Marcovici a dat dovadă de-a lungul întregii sale vieţi de o discreţie exemplară, la fel ca şi mama sa, decedată destul de tânără, la numai 56 ani şi numai la un an după moartea în exil, pe 4 aprilie 1953, la Estoril în Portugalia, a fostului rege Carol.

Rămâne însă neelucidată problema paternităţii Lanei Marconi, născută la Bucureşti în 1917, pe când familia regală a României era retrasă în Moldova, din cauza ocupatiei germane din timpul Primului Război mondial.

În cartea ei de memorii, Lana Marconi, extrem de abilă, lasă să planeze incertitudinea asupra paternităţii ei: “S-a spus că aş fi nepoata marelui savant Marconi şi, de asemenea, fiica ascunsă a regelui Carol II. Se poate presupune că cel puţin una dintre aceste două afirmaţii este falsă.”

Desigur că aceste detalii, uşor de controlat, erau bine cunoscute de Sacha Guitry. Însă este foarte probabil că un personaj atât de fantezist, cum era maestrul teatrului parizian dintre cele două războaie, prefera să le ignoreze. Dar, în acelaşi timp, el se comporta cu eleganţa unui adevărat prinţ.

Guy des Cars povesteşte că, în ziua funerariilor Mirellei Marcovici, a fost foarte surprins când a constatat că editorul cu care trebuia să ia masa, Raoul Solar, a apărut îmbrăcat în haine de doliu şi i-a spus: “Vin dela cimitir, unde l-am reprezentat pe Sacha Guitry la înmormântarea soacrei lui.”

Guitry, deja bolnav, nu s-a putut deplasa personal, însă se pare că a plătit în mod discret cheltuielile de înmormântare.

În schimb, Lana Marconi nu s-a deranjat pentru a asista la funerariile mamei sale.
Probabil că, în dreapta linie pe care şi-o trasase în viaţă, a preferat să întreţină confuzia privind originile ei.

După cum spunea tot Sacha Guitry:

“On ne sort de l’ambiguïté qu’a ses dépens!”[7]

Paris, aprilie 2008

—
NOTE:
[*] Sacha Guitry a trecut în revistă o bună parte din istoria Franţei într-un film, pe care l-a conceput, regizat şi în care a jucat, cu titlul “Si Versailles m’était conté”. (Dacă mi s-ar povesti Versailles-ul)
Lana Marconi şi-a publicat memoriile într-o carte cu titlul “Et Sacha vous est conté”. Titlul acestui articol parafrazează cele alese de personajele care sunt descrise.
[2] “Dvs. îmi veţi închide ochii şi deschide sertarele”
[3] “Eliberarea? Am fost primul avertizat/reţinut în detenţie!” (dublu sens al cuvântului francez “prévenu”).
[4] Arletty: celebră actriţă franceză de teatru, cinema şi music-hall din prima jumătate a secolului XX. A jucat în zeci de filme şi piese de teatru; a interpretat nenumărate melodii devenite şlagăre; a lăsat o sumedenie de cuvinte de spirit, marcând lumea artistica franceză; a devenit simbolul vedetei de origină populară, renumită pentru maniera directă de a se exprima. După Eliberare a avut dificultăţi cu autorităţile franceze care i-au reproşat legăturile cu ofiţeri germani în timpul războiului. Drept care a răspuns: “Inima mea e franceză. C… meu e internaţional!”
[5] Mai târziu, după căsătorie, se pare că Lana ar fi abandonat discreţia şi modestia primei întâlniri. Legenda spune că, într-o zi, agasat de vorbăria fără încetare a Lanei, Sacha Guitry ar fi spus: “Doamnă, voi înscrie pe lespedea Dvs. cuvintele: “ÎN SFÂRŞIT MUTĂ”. La care Lana ar fi răspuns: “Şi eu pe a Dvs.: “ÎN SFÂRŞIT ŢEAPĂN!”
[6] În cei 12 ani de viaţă conjugală, Lana Marconi a creat 7 piese de Sacha Guitry, a reluat alte două şi a jucat în 12 filme pe care acesta le-a regizat.
[7] “Nu iéşi din ambiguitate decât în detrimentul tău!” Sau “pe cheltuiala ta”, cuvântul francez “depens” având amândouă semnificaţiile.