Cronică pseudo-muzicală

Printre miile de turişti care străbat în goană oraşul Dogilor în fiecare an, puţini sunt cei care se abat din drumul principal ce duce la Rialto şi San Marco pentru a vizita cartierul numit “del Million”.

De altfel, dacă i-ai întreba de unde vine acest nume şi mai puţini şi-ar aminti de titlul cărţii dictate de Marco Polo, pe când se afla în carcerele genoveze, şi care povestea aventurile trăite de celebrul călător în Imperiul Celest al lui Kubilai Han.

E drept că au trecut mai bine de şapte secole de la aceste aventuri, însă amintirea lui Marco Polo şi a minunilor pe care le-a trăit a rămas încă vie în memoria veneţienilor. De aceea cartierul în care Marco Polo şi familia sa au locuit poartă încă şi azi numele cărţii sale.

Odată ajuns în acest cartier, dacă întrebi pe orice localnic, îţi va arăta, după ce ai traversat porticul care dă în Ponte del Teatro, placa instalată pe una dintre casele vecine indicând locul unde, de mult, locuia familia lui Marco Polo. Dacă găsesti timpul necesar pentru a discuta despre acest subiect, poate că veneţianul autentic îţi va povesti o istorie misterioasă, care deşi n-a fost relatată niciodată în actele oficiale, se transmite din generaţie în generaţie de şapte secole. Este istoria tristă şi înspăimântătoare a prinţesei fără imperiu.

După cum povesteşte însuşi Marco Polo, din cei 25 ani petrecuţi în voiaj prin Orient, împreună cu tatăl şi unchiul său, mai bine de 17 ani au fost petrecuţi în serviciul împăratului Chinei. Astfel, când s-au întors la Veneţia, familia probabil că nici nu i-ar fi recunoscut pe cei trei călători dacă aceştia, descusând căptuşelile hainelor lor orientale, n-ar fi dat la iveală un maldăr de pietre preţioase!

Se pare că, pe când se afla la curtea lui Kulibai Han, tânărul Marco Polo s-a îndrăgostit lulea de una din fiicele împăratului, frumoasa Hao Dong.

Într-o seară, pe când se plimba prin grădinile împăratului, Marco Polo auzise un cântec atât de fermecător, o voce atât de suavă încât, după ce o văzu pe cântăreaţă, Marco Polo se decise imediat să-i ceară mâna tatălui ei, împăratul Imperiului Celest.

După ani de viaţă în comun la curtea împăratului, când cei trei veneţieni au decis să se întoarcă în patria lor, bineînţeles că Hao Dong a acceptat să-şi însoţească bărbatul. Însă odată ajunsă la Veneţia viaţa nefericitei prinţese a devenit un infern. Poate chiar de aceea documentele oficiale au preferat să treacă sub tăcere soarta ei crudă. Chiar din primele zile, familia lui Marco Polo, probabil geloasă pe frumuseţea şi bogăţia prinţesei precum şi datorită aspectului şi obiceiurilor ei diferite, a început s-o trateze fără menajamente. Chiar şi biserica catolică i-a întors spatele… pentru că nu era botezată creştineşte!

Atunci prinţesa în exil a decis să se închidă în casa ei, pentru a nu crea probleme suplimentare soţului, care fusese deja urmărit de autorităţile bisericeşti din cauza căsătoriei cu o eretică. Insă Hao Dong, continua să cânte melodiile ei orientale si, nu rareori, mai ales în nopţile de vară, veneţienii se adunau să o asculte pe podul din faţa casei.

După câtăva vreme, Marco Polo fiind plecat în misiune, sosi vestea că îndrăzneţul călător fusese făcut prizonier de către genovezi, după bătălia de la Curzolani (1298). Imediat, una dintre surorile lui s’a dus să anunţe trista veste prinţesei, ba chiar, pentru a-i face şi mai mult rău, i-a spus că soţul ei fusese ucis.

Hao Dong primi vestea fără nicio reacţie aparentă, însă în aceeaşi noapte îşi dădu foc la haine şi se aruncă de la fereastra palatului în canal, ca o adevărată stea căzătoare.

Din acea seară, în zilele de vară la apusul soarelui, trecătorii pot auzi un cântec languros, discret şi mişcător care exprimă dragostea prinţesei exilate pentru Marco, întreprinzătorul aventurier, care i-a rămas fidel peste mări şi ţări. Ba chiar în unele nopţi fără lună, o siluetă transparentă se înalţă spre cer de la una din ferestrele palatului, protejând între mâinile care formează o cupă, o flacără albăstruie, şi se îndreaptă spre capătul celălalt al lumii, unde se află familia sa.

In mod uimitor, lucrările de restaurare întrprinse nu de mult, au dat la iveală, în fundaţiile casei familiei Polo, resturile unei femei de tip asiatic, care fusese înmormântată cu diferite obiecte orientale purtând blazonul împăratului Kubilai Han.

x x x

Nu am putut afla dacă Francis Lopez, binecunoscutul autor de operete din a doua jumătate a secolului XX, cunoştea legenda “prinţesei fără imperiu”.

În orice caz, opereta lui, “Secretul de Marco Polo”, compusă în 1959, descrie în muzică voiajul lui Marco Polo căruia împăratul i-a cerut să acompanieze o prinţesă orientală, dând ocazia iscusitul veneţian să-i salvează viaţa din nenumărate primejdii. Şi, după ce protagoniştii ajung “à bon port”, idila care s’a înfiripat între ei îi decide să fugă din ţara împăratului şi să se dirijeze spre Veneţia.

Am văzut cum s’a terminat aventura prinţesei orientale în Occident. Însă nu se poate spune că opereta lui Lopez, mai bine zis operetele lui Lopez, au avut o soartă mai fericită.

După douăzeci de ani de succese pe scenele pariziene, până la moartea interpretului lor mitic, Louis Mariano, aceste “comedii muzicale à la française”, echivalentul “musical-urilor americane”, au dispărut de pe afişele teatrelor pariziene. Pretextul oficial era că fuseseră compuse pentru un singur artist, fără egal, Louis Mariano, şi că nu puteau fi cântate de altcineva. Deşi încă după prima stagiune în care Louis Mariano interpretase “Cântăreţul mexican”, în 1952, Hirigoyen reluase rolul şi îl dusese până la a 905-a reprezentaţie cu tot atât succes !

E drept că acum câţiva ani, când am spus unei intelectuale de vază din România că mă duc să văd « Secretul lui Marco Polo » pe scena teatrului de Operetă “Ion Dacian”, m’a privit lung şi m’a întrebat: “Ţie îţi place aşa ceva?”. Mă aşteptam deci să găsesc în sala teatrului numai câţiva spectatori “de vârsta a treia” veniţi să-şi reamintească tinereţile. Spre marea mea surprindere, nu numai că sala era aproape plină, dar în afara nepoţilor care-i însoţeau pe bunici, întâlneai şi destui tineri, liceeni sau studenţi care păreau să aprecieze muzica aceasta şi nu o găseau “ringard”!

Iată că în fine adjectivul e lansat: « ringard », adica « nu mai e la modă».

Afisul Festivalului de Opereta din Lamalou-les-bains (Herault)

E drept că Francis Lopez a încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, între 1970, după moartea lui Louis Mariano, şi 1995, când şi el ne-a părăsit, să reînoiască genul şi, mai ales, să găsească un solist de talie pentru a continua “moda” muzicală a decadelor precedente. Însă spectacolele montate pe scenele pariziene, cu mijloace reduse şi distribuţii aproximative nu au mai reuşit să atragă mii de spectatori cum cer superproducţiile muzicale la modă. Însă în toată această perioadă şi până azi, un grup de amatori incondiţionali ai operetei au reuşit să se restructureze în jurul unor poli care să le permită să-şi trăiască pasiunea. Astfel, revista “Opérette” ajunsă la al 141-lea număr, informează în Franţa despre spectacolele şi manifestaţiile care au loc, mai ales în oraşele de provincie. Un « Festival al operetei », care are loc în fiecare an în iulie-august la Lamalou-les-Bains (Hérault) – vezi foto, a ajuns deja la a 30-a ediţie şi, de trei ani, a inaugurat chiar şi o stagiune de iarnă… Şi operetele lui Lopez, prezentate în fiecare an, fie în versiune integrală, fie sub formă de recital, se joacă de cele mai multe ori cu casa închisă.

Acum căţiva ani, un cronicar parizian scria: “Francis Lopez va rămâne în memoria noastră ca unul dintre cei mai mari compozitori de muzică populară care a existat. Pariem că după o perioadă de purgatoriu pe care i-o impune azi capitala, primele lui succese se vor regăsi cândva pe afişele unei mari scene pariziene”.

Bineînţeles că frontul “intelectualilor de avangardă” nu cedează chiar aşa uşor. A trebuit lansată mai întâi o mişcare de învăluire pe flancul stâng!

Ea a îmbrăcat forma unor reluări pe scenă sau pe ecran a unor operete din anii ’30, uitate de toată lumea. Este vorba de “Pas sur la bouche!” sau “Ta bouche” care au reuşit un succes neaşteptat la public.., ba chiar şi la critici ! E drept că atunci când regizorul unei astfel de producţii este Alain Resnais, realizatorul unor filme prestigioase din perioada « Nouvelle vague », este greu să faci « la fine bouche » *!

Mai apoi, Roberto Alagna, reputat tenor care astăzi, împreună cu Angela Gheorghiu formează cuplul far al operei mondiale, a înregistrat un disc “Omagiu lui Louis Mariano” şi, culmea îndrăznelii, şi-a ales-o ca parteneră într’una din piese pe Arielle Dombasle**! Chiar dacă rezultatul nu e foarte convingător, după cum spune comentariul unei prezentări a discului pe Internet: “(el) incită amatorii muzicii frumoase să asculte originalul”.

Podul “Marco Polo” langa casa aventurierului din Venetia

În fine, iată că miracolul s’a înfăptuit! Teatrul “Châtelet”, acolo unde Louis Mariano triumfa seară de seară în anii ’60 cu operetele lui Francis Lopez, anunţă pentru luna septembrie 2006 şi până în noiembrie, cu o repriză prevăzută în iunie 2007, spectacolul “Le Chanteur de Mexico”! Este vorba de a 906-a reprezentaţie a celebrului “Cântăreţ”, la 55 ani după premiera absolută din 1951. În plus, spectacolul este şi o “primă premieră” pentru noua direcţie a teatrului şi, probabil, o declaraţie de intenţie care afirmă dorinţa de a reveni la un teatru popular.

Nu vom analiza performanţele regizorului sau ale actorilor cu atât mai mult cu cât se pare că Aghiuţă şi-a vârât totuşi coada, vrând să facă “modern” sau poate “intelectual” un spectacol popular. Am mai văzut acum căţiva ani o punere în scenă a “Voievodului ţiganilor” pe o scenă franceză, de către un renumit regizor român care făcea să se tăvălească pe scenă nişte porci, din motive de “originalitate” sau “modernism”. Însă am relevat comentariul criticului Christian Merlin în coloanele paginilor intitulate “Culture/ Loisirs” din “Le Figaro” datat 22 septembrie 2006 sub titlul: “Les charmes limités du ringard” (Şarmul limitat al “trecutului de modă”):

“Căci trebuie să recunoaştem totuşi că muzica lui Francis Lopez este de-o sărăcie rară. În lunga şi frumoasa istorie a muzicii uşoare, gen nobil în sine, ea relevă de manieră definitivă de nivelul cel mai scăzut” (« bas de gamme » în franceză).

Frumos compliment! Mai ales când ştim, de exemplu, că “Secretul lui Marco Polo” este jucat fără întrerupere la Teatrul de Operetă din Bucureşti din 1993, iar că anumite melodii din “Cântăreţul mexican” sunt fredonate de sute de ori zilnic în toate colţurile lumii şi că în Mexic sunt asimilate cu folclorul naţional!

Însă probabil ca eminentul critic speră să atragă mulţimile în salile de teatru cu muzica lui Stockhausen sau Xenakis !

Adrian Irvin Rozei, Mascat, noiembrie 2006

—
PS. Jurnalul « Le Figaroscope », datat 17-23 ianuarie 2007, remarcă într’un articol care face bilanţul stagiunii muzicale 2006 : « Parizienii au prins gustul comediilor muzicale !» Într’o ţară în care ni s’a spus şi repetat timp de mulţi ani că acest gen nu este apreciat de francezi, s’ar zice ca e vorba de o descoperire senzaţională. De fapt, când autorul articolului menţionează rând pe rând cele şase comedii muzicale prezentate în acest moment pe scenele pariziene, îţi dai seama că publicul are, în fond, mult mai mult discernamânt decât criticii de meserie. Pentru că apare clar că osanalele sau cronicile acide n’au decât un efect superficial asupra publicului. Cea mai bună dovadă este că opereta lui Lopez, « Le Chanteur de Mexico » a totalizat deja 26000 intrări şi obiectivele de încasări au fost larg depăşite. Putem spera că avizul criticului specialist privind muzica lui Francis Lopez a evoluat între timp.

*expresie franceză care poate fi tradusă prin « să strâmbi din nas »

**Arielle Dombasle : actriţa franceză de teatru şi cinema extrem de sofisticată care, de câţiva ani, înmulţeşte succesele internaţionale înregistrând discuri şi dând concerte în cele mai prestigioase săli din lume cu un repertoriu de « şlagare » din anii ‘30-‘40