Cine-şi mai aminteşte astăzi de actorul vedetă al Comediei Franceze dela 1900 numit Edouard de Max? Nici măcar românii care n-au uitat atâtea glorii ale artei născute în spaţiul carpato-dunărean şi care au făcut carieră la Paris în secolul XX!

Poate de aceea iniţiativa muzeului din Coulommiers, la numai 60 Km de Paris, este cu atât mai meritorie.

Coulommiers, aflat în inima regiunii Brie, este un orăşel cu cca. 14 000 locuitori, renumit mai ales prin soiul de brânză care-i poartă numele, precum şi datorită târgurilor cu produse reprezentative pentru activitatea agricolă a regiunii (brânzeturi, vin, flori…)

Însă vizitatorul curios poate descoperi în acest oraş, cu o ambianţă tradiţională franceză, vestigiile unei istorii milenare şi ale unui trecut glorios. Un ansamblu mânăstiresc datând din vremea Templierilor, câteva conace medievale sau renascentiste, locuinţele unor eroi sau artişti francezi de acum două sau trei secole, resturile unor instalaţii industriale sau edificiul în funcţiune al unui teatru din secolul XIX, iată numai câteva din “atracţiile” culturale ale oraşului. Şi chiar în centrul lui, se află o imensă grădină, unul dintre cele mai frumoase parcuri din regiunea Île-de-France, care adăposteşte câteva edificii medievale, tot ce a mai rămas din castelul ducesei de Longueville, distrus în secolul XVIII.

Capela castelului, construită între 1617 şi 1625, adăposteşte muzeul oraşului care prezintă, între 16 septembrie şi 19 decembrie 2010, expoziţia “Sarah Bernhardt şi Edouard de Max – Destins croisés”.

Nimic nu predispunea a priori acest muzeu regional să readucă în atenţia contemporanilor amintirea unui actor de origină română, uitat de aproape un secol. De altfel, probabil că acest subiect risca să nu atragă prea mulţi vizitatori ai unei expoziţii. Tocmai de aceea, organizatorii au decis să asocieze amintirea actorului român cu cea a celei mai celebre vedete a teatrului francez, nemuritoarea Sarah Bernhardt.

Aceasta, cu 25 ani mai în vârstă decât Edouard de Max, nu numai că a făcut o carieră mult mai lungă, dar a şi stiut să o pună în valoare atât prin turneele nenumărate prin toate colţurile lumii, din Rusia sau Statele Unite până în Australia, dar şi prin prezenţa pe afişele devenite opere de artă ale unui Mucha sau prin participarea la începuturile încă artizanale ale cinematografiei.

Edouard de Max (1869 – 1924) s-a născut într-o familie înstărită din Iaşi; el şi-a efectuat studiile la Ouchy, în Elveţia şi în timpul unui scurt pasaj în România natală, îl găsim, în 1888, la numai 18 ani, ca interpret al unei piese la castelul Peleş, în compania Elenei Văcărescu. Atunci, ducele Carol Ludovic i se adresează, spunând: “Fiul meu, veţi deveni… nu, sânteţi deja un mare artist!”

Plecând la Paris, pentru a-şi definitiva studiile teatrale, Edouard de Max se distinge deja prin eleganţa lui studiată şi intreţinută, luxul cultivat, generozitatea care face să fie remarcat. De altfel, porecla sa era “Prinţul” şi se murmura că ar face parte din familia regală a României.

În ciuda accentului de care nu s-a putut dezbăra până la sfârşitul vieţii, de Max termină Conservatorul cu Premiul Întâi de Comedie şi Premiul Întâi de Tragedie, în 1891. Angajat imediat la Teatrul Odeon din Paris, Edouard debutează cu un rol major, care avea să-i aducă un succes repetat de-a lungul întregii sale cariere, Neron din piesa “Britannicus” de Racine.

În 1893, Edouard de Max se prezintă cu o scrisoare de recomandare, pentru a fi angajat de Sarah Bernhardt. De fapt, ce doi actori se întâlniseră deja în1881, la Iaşi, unde de Max încercase s-o convingă pe marea actriţă franceză, în turneu prin România, să-l ia pe lângă ea, în trupa pe care aceasta o dirija. Însă, doisprezece ani mai târziu, Sarah Bernhardt, cucerită de prezenţa şi prestanţa junelui prim român, îl angajează pentru scena ei pariziană, Théâtre de la Renaissance.

Edouard de Max nu a fost niciodată pentru Sarah Bernhardt decât un coleg de scenă pasionant (slăbiciunea actorului român pentru tinerii efebi era binecunoscută!). Însă colaborarea lor a durat, într-o primă etapă timp de trei ani, în care perioadă au jucat împreună nenumărate roluri din piese scrise tot atât de bine de autori celebri, precum un Racine sau Alexandre Dumas fils (Fedra sau Dama cu camelii), cât şi operele unor autori contemporani dispăruţi de atunci în negura timpurilor. Rezultatele au fost variabile, dela succesele de stimă, până la triumfuri strălucitoare, însă Edouard de Max a fost remarcat tot atât pentru rolurile de compoziţie create, cât şi prin costumele somptuoase arborate.

A doua lor întâlnire datează din anul 1900, când cele două vedete – între timp de Max devenise o stea de prim ordin pe firmamentul teatral francez – interpretează împreună timp de câţiva ani, cu precădere, drame istorice.

Desigur că legătura între aceste două personalităţi – ambele cu un caracter nespus de fierbinte – nu putea fi decât explozivă! Cum spunea Edouard de Max, vorbind despre Sarah Bernhardt, la sfârşitul unui turneu european, în 1902: “…era un cataclism la fiecare oră!”. Şi relaţia dintre ei evolua în permanenţă între dragoste şi ură. Însă trăsăturile lor comune, mai ales excesele din care se hrăneau amândoi în permanenţă, nu puteau decât să-i apropie.

Deja, maniera de a declama pe scenă, foarte apreciată în acea vreme şi care astăzi ni se pare ridicolă, făcea să pară insipidă prezenţa celorlalţi actori. Pentru de Max, chiar şi accentul român, cu litera “r” rulând bolovănos în urechile francezilor, îi dădea “o voce cu rezonanţe de bronz seducătoare şi iritante”. Vocea Sarei Bernhardt poartă în schimb muzicalitatea unui “cântec jalnic”, denumit uneori “susur leneş” de către critici.

Însăşi pasiunea lor pentru costumele somptuoase îi împingea către roluri de regi şi împăraţi sau de prinţese şi împărătese, vestiţi cu draperii grele, viu colorate, decorate cu broderii şi pietre preţioase. Se pare ca Edouard de Max i-ar fi lansat cândva Sarei Bernhardt, uluită: “Madame, sunt tot atât de femeie ca şi Dumnea-Voastră!”.

La fel erau şi tot soiul de excentricităţi în care se complăceau amândoi. Edouard de Max excelează în special prin gesturile de generozitate, banii scurgându-i-se printre degete ca apa limpede, iar Sarah Bernhardt prin fanteziile de tot felul pe care le acceptă din partea fiului ei venerat sau a diferiţilor amanţi, din ce în ce mai tineri.

Şi totuşi, în ciuda acestor trăsături comune, sau poate tocmai din cauza acestor asemănări, Edouard de Max nu va face niciodată parte din cercul prietenilor intimi ai Sarei Bernhardt. Însă amiciţia lor, s-ar putea spune amorul lor platonic, s-a prelungit până în ultima zi a carierei marii comediene.

În 1908, Sarah şi Edouard joacă într-un film realizat după piesa celebrului autor Victorien Sardou, “La Tosca”. Însă această peliculă nu a fost proiectată niciodată!

Ultima lor întâlnire a fost provocată de decesul Sarei Bernhardt. În cortegiul care o însoţea pe marea artistă pe ultimul drum, în martie 1923, Edouard de Max purta jerba de flori oferită de Societatea actorilor celei mai celebre dintre ei.

Un an mai târziu, Edouard de Max părăsea şi el pentru totdeauna lumea scenei şi scena lumii.
Victor Eftimiu povestea, într-un articol scris patruzeci de ani după moartea actorului român – pentru că Edouard de Max nu a renunţat niciodata la naţionalitatea lui de la naştere – că ultimile sale cuvinte ar fi fost: “Ce se joacă astă seară la Comedia Franceză?”.

* * *

Toate aceste momente de glorie ale teatrului francez, precum şi multe, multe alte amintiri legate de cariera celor două vedete, sunt reamintite de expoziţia din Coulommiers prin intermediul fotografiilor, afişelor, obiectelor, ziarelor şi revistelor de epocă, costumelor de teatru, bijuteriilor care au aparţinut actorilor dela începutul secolului XX. Ele fac parte dintr-o imensă colecţie, în acest moment inaccesibilă marelui public, care se află în fostul Muzeu al teatrului dela Pont-aux-Dames, în apropierea oraşului Coulommiers. Acest muzeu, care a funcţionat timp de aproape 70 ani, se găseşte în “Casa pensionarilor Artei Dramatice”, creat mulţumită colecţiei actorului Constant Coquelin şi îmbogăţit de donaţiile făcute de numeroşi actori francezi. O mică parte din bogata lui colecţie apare din când în când în expoziţii temporare sau prin muzee, cu ocazia unor manifestaţii specifice.

Expoziţia “Sarah Bernhardt şi Edouard de Max”, după această primă prezentare la Coulommiers, va fi expusă şi în sălile Institutului Cultural Român din Paris, în 2011.

Şi, cine ştie, dacă autorităţile culturale române vor avea capacitatea de convingere necesară, poate că va fi admirată cândva şi la Bucureşti sau la Iaşi. Ar fi o justă reîntoarcere pentru cel care spunea, câteva zile înainte de a muri: “Ia-mă la Bucureşti! Aş vrea să mor acolo, societar al Teatrului Naţional!”

Adrian Irvin Rozei, Coulommiers, septembrie 2010

Galerie de imagini

Legende:
1. Rolul succesului absolut pentru De Max: Neron din Britannicus
2. Ceremonia înmormântàrii lui De Max la Biserica românà din Paris
3. Afisul si sala expozitiei din Colombiers
4. Un colt din expozitie cu chipul lui De Max