Acum mai bine de un deceniu, puţin timp după căderea regimului ceauşist, vorbeam cu Mihai Oroveanu, directorul ARTEXPO, organismul care realizează expoziţiile şi participarea artistică a României la târgurile şi saloanele internaţionale, despre “capodoperele” celor “20 de ani lumină” rămase prin diferitele depozite împrăştiate peste tot prin ţară. Am aflat astfel că existau în stoc câteva mii de tablouri, obiecte, pancarte, cadouri, care preamăreau pe “Marele Conducător”. Parte din ele fuseseră expuse în Muzeul da Istorie al R.S.R., în cadrul expoziţiei a cărui titlu însuşi era un adevărat imn al cultului personalităţii: “Mărturii ale dragostei, înaltei stime şi a profundei aprecieri de care se bucură preşedintele Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu, a vastelor relaţii de prietenie şi colaborare între poporul român şi popoarele altor ţări.” Altele erau îngrămădite în Palatul Mogoşoaia, care îşi pierduse funcţia muzeografică.

Când mi-am exprimat îngrijorarea privind viitorul acestor obiecte faţă de tentaţia întâlnită într’atâtea alte locuri după ce un regim dictatorial a fost răsturnat, Mihai Oroveanu m’a liniştit. “Toate obiectele sunt bine conservate şi catalogate; ele reprezintă o mărturie a unei epoci pe care generaţia viitoare nu trebuie s’o uite. Altfel, peste 20 ani tinerii se vor întreba poate dacă tot ce le povestim a existat cu adevărat.”

Iată că au trecut deja 15 ani şi probabil că a venit momentul să ne întâlnim din nou cu fantomele trecutului. Nu pentru că ele ar fi dispărut cu desăvârşire; din păcate în multe domenii România suferă azi nu numai de consecinţele economice ale deciziilor luate în anii ’80, dar şi de urmările dispariţiei valorilor morale generate de acel sistem absurd.

Reîntâlnirea fizică este ocazionată de expoziţia prezentată între 16 martie şi 22 mai în cadrul recentului inaugurat Muzeu Naţional de Artă Contemporană (MNAC) din Bucureşti sub titlul: Muzeul de pictură –Realismul socialist.

Care alt loc ar fi fost mai potrivit pentru realizarea unei astfel de expoziţii decât “Palatul Poporului”, monstruosul neg crescut pe faţa oraşului mulţumită “gândirii luminate a geniului Carpaţilor”!

De altfel, însăşi istoria acestui muzeu este o piesă reprezentativă a luptei între obiceiurile nefaste ale trecutului şi speranţa în deschiderea culturală a viitorului. Pentru că Mihai Oroveanu, directorul muzeului, a trebuit să poarte bătălii de zi cu zi, timp de câţiva ani, pentru a obţine, nu numai inaugurarea la data prevăzută a locaşului de cultură modern pe care l’a imaginat, dar şi activitatea lui într’un spirit de autonomie şi independenţă faţă de nenumăratele presiuni la care a trebuit să reziste. E de ajuns să ne amintim numai procesul care i-a fost intentat şi acuzaţia de “denaturare a spiritului arhitectural al operei concepute de creatorul clădirii” !

Rezultatul pare însă extrem de original şi polemica pe care o generează această expoziţie este nu numai salutară pentru a deschide o dezbatere asupra “anilor de plumb”, dar şi asupra finalităţii unui muzeu de artă contemporană, ca element agitator al opiniei publice. Poate de aceea, înainte chiar de a avea ocazia să vizitez această expoziţie, am fost încântat să descopăr în ziarul “Le Monde“, datat 10/11 aprilie 2005, articolul lui Mirel Bran intitulat “Le Musée d’art contemporain de Bucarest expose l’art réaliste de l’époque Ceauşescu”.

Pe patru coloane, în cadrul rubricii “Culture“, articolul lui Mirel Bran trasează mai întâi decorul locului şi menţionează situaţia stranie în care muzeul este colocatar cu Parlamentul României, ceeace dă naştere la situaţii ridicole, cauzate de regulile de securitate ale instituţiei legislative.

Însă comentariile cele mai interesante se referă la dezbaterea creată de prezentarea celor 160 tablouri care’l preamăresc pe “Conducător” chiar în camera care ar fi trebuit să devină dormitorul lui. Afirmaţiile lui Mihai Oroveanu sunt probabil cel mai bun argument în favoarea acestei prezentări: “Cea mai bună metodă pentru a lupta împotriva nebuniei acestei case este de a se instala şi a o umaniza adăugând o bună doză de umor. N’avem nimic de câştigat ascunzându-ne trecutul. E mai bine să’l înfruntăm. Şi pe urmă scopul acestui muzeu nu este de a consacra un artist, ci de a suscita polemica.”

Se poate spune, pe drept cuvânt, că în această direcţie, directorul muzeului şi-a atins scopul. Cea mai bună dovadă este că unii pictori, ale căror “opere” din anii ’80 sunt expuse, şi care mai au şi astăzi funcţii importante în lumea artistică din România, au refuzat să participe la vernisaj.

Însă această expoziţie nu este decât un prim pas din acţiunea care trebuie dusă pentru a rupe legăturile cu trecutul. De altfel, muzeul însuşi e încă încorsetat în carcanele trecutului, atât în mod simbolic, prin imaginea locului, cât şi fizic prin zidul de paznici care’l înconjoară. Şi când Mihai Oroveanu spune: “În realitate trebuie distrus zidul care înconjoară această casă. Sunt gata să iau un târnăcop şi să’l dărâm eu însumi !”, înţelegem că referinţa la alt “zid al ruşinii” nu este întâmplătoare.

Adrian Irvin Rozei, Ciudad Guatemala, 10/04/2005

* Lecţiile de istorie din liceele bucureştene ale anilor ’60 atribuiau această frază lui Frederic Engels