File de jurnal
Rio de Janeiro, 23/11/2019

 

Mi-am continuat plimbarea pe Rua Santo Amaro.

La numai câţiva metri de fosta « Casa Romena », un alt edificiu mi-a atras atenţia.

O vilă cu 3 nivele, din piatră masivă şi cărămidă roşie. Nimic mai banal !

Şi totuşi, ea avea ceva special : pe faţada imobilului se repeta, de 6 sau 7 ori, hexagrama stelată cunoscută sub denumirea de « steaua lui David ». 

In majoritatea ţărilor din lume, acest simbol indică, de obicei, o prezenţă iudaică. Insă, în Brazilia, poţi vedea deseori femei simple, în general de culoare, care poartă în jurul gâtului coliere arborând, una lângă alta, o cruce, « fica » (mâna cu degetul gros între arătător şi degetul mijlociu), ce fereşte de piaza rea, eventual un « berimbau » (instrument muzical indigen), fructe, linguri şi tigve, de argint sau din metal banal, iar printre ele…  steaua lui David ! 

Fără să cunoască semnificaţia exactă a acestui semn, locuitorii ţării consideră că el apără de nenorociri, acordându-i o funcţie de protecţie sau  puteri magice. Astfel, chiar fără să cunoască Talmudul sau Kabbala, ei se regăsesc cu cei ce venerează « Clavicula regelui Solomon », simbol vehiculat de erudiţii evrei încă din Evul Mediu. 

Probabil că proprietarul acestei case consideră că, afişând-o la toate ferestrele şi porţile vilei, el se găseşte la adăpost, la fel ca şi familia sa. 

Aş fi putut continua plimbarea pe Rua Santo Amaro, ajungând până în vârful colinei. Insă, cum sunase ora mesei de prânz, am decis să revin în partea animată a oraşului, coborând panta înspre bulevardul ce duce la zona « Catete ».

Pe drum, am constatat că în baruri sau restaurante, spiritul « futebol » era din ce în ce mai încins, deşi rămâneau câteva ore bune, până la începutul partidei. 

In Brazilia, când spui « masa de sâmbătă », subînţelegi « feijoada ».

Este vorba de mâncarea naţională braziliană, chiar dacă ea nu a fost creată în această ţară.

Originea feijoadei este discutată de multă vreme.

Cert este că, în plus de rădăcinile ei africane, europene sau americane, brazilienii au adăugat nenumărate ingrediente locale.

Dacă, în trecut, feijoada era o mâncare simplă, preferată de clasa de jos a societăţii braziliene, cu timpul şi cu apariţia modei « autentic », ea a început să fie apreciată şi de cei cu stare sau de turiştii în trecere. 

Ingredientele acestui fel de mâncare sunt tot atât de variate cât şi…de neaşteptate !

Baza este formată de fasolea neagră, orez, cârnaţi de porc sau de vită, carne de porc, bucăţile cele mai ieftine (rât, urechi, picioare, coadă…), carne de vacă uscată… La care se adaugă, în funcţie de fantezia bucătarului, varza portugheză,  usturoi, frunze de dafin, undelemn, portocale şi (esenţial !) făina de manioc !

Desigur, totul gătit cu ceapă şi alte condimente locale. 

In ceea ce mă priveşte, sunt un fanatic al făinei de manioc (farofa), pe care o adaug în cantitate, şi pe care o testez… ca pe un vin de marcă, pentru a-i cântări gustul şi… nivelul de umiditate ! Element care, prin contrast cu celelalte ingrediente, trebuie să accentueze sau să diminueze efectul ansamblului. 

Acum 10 sau 20 ani, nu numai că toate marile hoteluri din Rio propuneau « feijoada » în fiecare sâmbăta, dar deseori se serveau de ea ca de un pol de atracţie pentru turişti, ba chiar şi pentru locuitorii oraşului. E drept că, la « Copacabana Palace » sau la « Sofitel Rio », numai masa cu zecile de ingrediente oferite amatorului de feijoada, se întindea pe 10 sau 15 metri ! 

Spre marea mea surprindere, acum « feijoada » de sâmbătă a dispărut din câteva mari hoteluri. Printre care şi la favoritul meu, « Copacabana Palace ».   

Am ales, deci, un restaurant popular, din cartierul « Catete », pe bulevardul « Rua do Catete », acolo unde începe « Rua Santo Amaro ». 

Doar că, aici, am o altă problemă ! 

Localnicii însoţesc feijoada, de cele mai multe ori, cu berea locală « Chop de Brahma ». Berea, fiind o băutură pe care nu o prea apreciez, am cerut vin alb. Numai că, în restaurantele populare din Brazilia,… aşa ceva nu există ! 

M-am consolat, comandând un suc de portocale natural.

A durat vreo 20 minute, până când a apărut o « jarra » de… 1,5 litri de suc de portocale ! Minunat ! N-am rezista şi l-am băut… tot !

Drept care, nici nu-mi mai trebuia un desert. 

Mi-am reluat plimbarea « arhitecturală » prin cartier. 

La numai câţiva paşi, se găseşte Palatul Catete.

Acest palat, astăzi « Museu da Repùblica », a fost locuit de preşedinţii Braziliei din 1897 până în 1960, când a fost inaugurată noua capitală a ţării, Brasilia.

Interesul principal al acestei vizite este că edificiul şi decoraţia lui interioară au rămas « dans son jus », neschimbate de la inceputul secolului XX.

Principala atracţie, cam morbidă, însă corespunzând perfect cu obsesia latino-americană legată de necromanţie, este dormitorul în care s-a sinucis Getulio Vargas, în ziua de 24 august 1954. Sunt expuse aici, nu numai revolverul utilizat de preşedintele brazilian, dar până şi pijamaua sa, găurită în dreptul inimii ! 

Insă, pe mine mă interesa, mult mai mult, decoraţia palatului şi, mai ales, sculpturile care se află aici.

De ce ? Simplu ! Sunt un admirator al stilului « 1900 », mai ales în sculptură, dar şi în pictură sau « arte decorative ». 

Cum în Brazilia, palatele prezidenţiale nu au avut « şansa » (?) de a beneficia de aportul unor « first ladies » care doresc să-şi lase amprenta în decoraţia locului, unde sunt doar în trecere, ele păstrează, de cele mai multe ori, aspectul ei iniţial. 

Aveam speranţa de a întâlni lucrări ale unor artişti francezi, de mult uitaţi în Franţa, ale căror opere le găseşti, mai ales, pe la anticarii de la « Marché aux puces » sau… la mine acasă ! Pentru că ele, azi, nu mai sunt apreciate de « amatorii de artă », cei care se lasă călăriţi de « specialiştii » modernităţii cu orice preţ (astronomic !).

Pe când, aceste opere pot fi achiziţionate « à donation », în Europa. 

Nu m-am înşelat ! Prin culoare sau budoare, prin saloane de recepţie sau birouri, poţi găsi sculpturi de acum un secol.

Printre ele, am recunoscut  statuia unui personaj antic, realizată de  E. Picault, asemănătoare cu cea a soldatului roman, poreclit de mine « Aurelian », care mă aşteaptă cuminte acasă, în Franţa ! 

« Inainte de a pleca, este odihnitor să te plimbi prin parcul muzeului, împodobit cu superbi palmieri imperiali », spun ghidurile turistice.

Insă ele nu-ţi indică un eveniment care are loc în această grădină, la fiecare sfârşit de săptămână. 

Lângă terasa palatului, se regăsesc muzicienii amatori din cartier cu instrumentele cele mai variate şi, timp de câteva ore, până la apusul soarelui, se cântă şi se dansează !

Participanţii sunt de toate vârstele, de toate etniile, de toate culorile, aşezaţi în cerc sau în faţa spectatorilor, care, dacă au ceva de cântat sau de recitat, o fac fără complexe sau lungi pregătiri anterioare. 

Muzica este, când de folclor, când de operă, când pop… în funcţie de inspiraţia fiecărui participant. Iar o doamnă, care pare să fie organizatoarea spectacolului improvizat, prezintă, în câteva cuvinte, următorul interpret.

Cu adevărat « MPB » (Música Popular Brasileira), dincolo de stilurile  anilor ’60, care purtau aceeaşi denumire ! 

                                           *   *   *

Intretimp, « întâlnirea de fotbal a secolului » începuse deja ! 

Mărturisesc că nu i-am dat o mare importanţă. Mai degrabă, mă temeam de unele excese ale suporterilor… în caz de victorie sau de înfrângere ! 

Peste tot, în baruri, restaurante, chiar şi în faţa magazinelor (închise !) care vând televizoare, se instalaseră scaune, mese, bănci şi… nimeni nu mai respira, cu ochii ţintiţi spre ecran.

I-am lăsat să tremure şi m-am îndreptat spre hotelul meu, la Copacabana. 

Insă, 5 minute înainte de sfârşitul partidei… n-am rezistat ! « Microbist »…e o boală molipsitoare ! 

Când arbitrul a fluierat sfârşitul întâlnirii am crezut că s-au rupt băierile cerului :

Ca purtaţi de vijelie,
Valvîrtej aleargă norii,
Şi din bolţile tăriei
Cad străfulgeraţi prigorii;
Apele se-ndeasă-n ropot,
Tulburate peste prunduri,
Neguri răsărind se-nalţă
Din prăpăstii fără funduri! 

Ce noroc am avut cu ploaia! 

Tunetele de bucurie au fost acoperite de cele ale cerului. Chiar şi aşa, steagurile fluturau, focurile de artificii (cam udate !) luminau cerul, tiribombele îţi spărgeau timpanul, maşinile cu suporteri ieşiţi pe geamuri slalomau prin intersecţii, spectatorii se îmbrăţişau… o nebunie curată ! Totuşi, n-am remarcat nicio victimă ! 

De prin toate străfundurile cartierului, au apărut « ca ciupercile, după ploaie şi vardiştii, după bătaie », vânzători care propuneau banderola « Flamengo Bicampeão da Libertadores 1981 2019 », pentru numai 10 Reais (2 Euro).

Am achiziţionat-o, pentru fiul meu, înveterat « microbist » ! 

Eu m-am îndreptat, însă, spre unul dintre restaurantele mele preferate din Copacabana. Toate aceste « emoţii » mi-au generat… o foame de lup ! 

Cel puţin, n-am pierdut timpul, consultând cartea de bucate! 

De fiecare dată, când trec pe la Rio de Janeiro, îmi încep şi sfârşesc sejurul cu acelaşi menu :

• Caipirinha con cachaca natural,
• Casquinha de siri (scoică umplută cu carne de crab),
• Linguado con molho de camarão bahiano (limbă de mare (?) cu sos de creveţi stil Bahia),
• Creme de papaya con crema de cassis (cremă de papaya cu lichior de coacăze negre).

Totul acompaniat de un vin alb brazilian sec (în general « Miolo »).

Cum discuţiile interminabile de la mesele vecine (tot « Libertadores » !) nu mă interesau, am scos walkman-ul cu discurile cumpărate cu o zi mai înainte : doi dintre cântăreţii mei brazilieni preferaţi, Clara Nunes şi Roberto Carlos. 

Cu o oarecare nostalgie în suflet, m-am despărţit de Rio, cu o altă caipirinha, într-un bar de pe plaja din Copacabana. Alături de mine, Diego Maradona se pregătea să marcheze încă un gol ! 

Era deja ora 1 noaptea.

In dimineaţa următoare urma să iau avionul spre Belo Horizonte.

Insă, Denise, recepţionista franceză de la « Hotel Olinda », m-a averizat că la ora 8 dimineaţă, străzile din Rio vor fi pline de amatori de futbol : « Sosesc de la Lima « bicampionii de la Flamengo », în aeroportul Galeão ! » 

Ce mai contează ! Mă pot duce liniştit să mă odihnesc, numai câteva ore : programul zilei a fost « realizat cu succes » ! 

Şi, cum se spune azi la Bucureşti, « se merita » !

 

                                             Adrian Irvin ROZEI

                                           Boulogne, ianuarie 2020