Rua Santo Amaro 197, Rio de Janeiro (I)

File de jurnal
Rio de Janeiro, 23/11/2019 

Am auzit vorbinduse, pentru prima oară, despre această stradă acum 20 ani, când am făcut cunoştinţă, la Montevideo, cu Dl. Vasile Macovei, ambasadorul României în Uruguay. El fusese, timp de câţiva ani, consul la Rio, perioadă în care îşi crease solide prietenii în întreaga Brazilie. 

Tot Dl. Macovei mi-a vorbit  despre Ático Frota Vilas-Boas da Mota, un personaj exceptional şi nu numai pentru arta şi cultura românească ! 

Ático (11/10/1928 -26/03/ 2016) a fost  « un cercetător, istoric, profesor, folclorist, traducător şi lingvist brazilian…specializat în domeniul istoriei şi culturii României şi a ţiganilor ». 

Incepând din 1991, până la sfârşitul vieţii sale, Ático* a locuit la Macaúbas, în statul Bahia.  Acest oraş se găseşte la aproape 700 Km de Salvador de Bahia, capitala statului. Aşa se face că, deşi am încercat de câteva ori, nu am reuşit să ajung într-un timp rezonabil, compatibil cu activitatea mea profesională pentru care venisem în Brazilia, până la Macaúbas. 

Am vorbit, totuşi, cu el la telefon de câteva ori şi am remarcat bucuria ce-l anima la ideea de a primi vizita unui locutor al limbii lui Eminescu, într-o localizare atât de exotică !

Iar când, anul trecut, am petrecut câteva zile de vacanţă în Salvador de Bahia era deja prea târziu : Ático nu mai era printre noi ! 

Vorbind de « limba lui Eminescu », o anecdotă mi-a rămas în memorie, printre multele aventuri braziliene povestite de Dl. Ambasador Macovei, acum două decenii. 

Când s-a dus să-l întâlnească pe Ático la Macaúbas, el a fost impresionat, mai întâi, de bogata bibliotecă plină de cărţi în limba română de care dispunea eminentul profesor brazilian. Acesta i-a vorbit şi despre conferinţele şi cursurile de limbă şi literatură română pe care le iniţiase în oraşul său.

Fundaţia lui Ático la Macaúbas

După care, s-au dus să bea un pahar într-un bar din oraş. Acolo, Ático i-a spus două vorbe în şoaptă barmanului. Care, imediat, a început să recite… « Somnoroase păsărele » !

Desigur că, să auzi limba lui Eminescu în gura unui descendent al sclavilor africani, într-un oraş cu numai 50 000 locuitori din inima Amazoniei, te poate mişca până la lacrimi ! 

Printre multe alte colaborări cu publicaţii româneşti, Ático a publicat şi două articole în « Magazin istoric » din anii 2000/2001.

In aceste texte, el vorbeşte despre « A  Casa Romena » şi despre « Amélia Cocăneanu ». 

Tocmai acesta este subiectul care mă interesează astăzi ! 

Pentru că, în plus de Dl. Ambasador Macovei, despre acest subiect am vorbit şi cu mulţi alţi români din Rio de Janeiro, cum ar fi Jean Boghici, cunoscutul « marchand d’art » de la Ipanema, Stephan C. Eleutheriadis, reputat arhitect şi pictor mangaliot, sau cu Ion Mureşanu, arhitect şi artist plastic latino-american, care au cunoscut, au auzit sau chiar frecventat acest loc, acum mai bine de 7 decenii. 

Insă, cel care mi-a vorbit cel mai mult despre acest subiect, a fost prof. Alexandru Mateescu –Frâncu, preşedintele « Asociaţiei culturale româno-braziliene », care a încercat să creeze o « instituţie culturală română…, capabilă să strângă la un loc pe românii aşezaţi în zona carioca şi să promoveze românitatea în Brazilia », după cum spune Ático în articolul său. 

Dar să reluăm istoria « Casei Române » din Rio de Janeiro de la începuturile sale ! 

La sfârşitul decadei 4 şi începutul decadei 5 a secolului trecut, prezenţa românilor în Brazilia era foarte semnificativă. 

Puţini sunt cei care-şi mai amintesc de existenţa soţiei ministrului de Externe al Braziliei, Dna. Lucie Fernandes, născută Stoian, sau de Dl. Diamandi, un personaj suficient de bogat pentru a deţine… o insulă, lângă Parati, la jumătatea drumului dintre Rio şi São Paulo. 

Mai puţin cunoscuţi erau cei care formau baza diasporei române la Rio. Insă, suficient de mulţi pentru a forma diferite « bisericuţe », o specialitate românească !

Ei erau, foşti legionari, evrei, simpatizanţi comunişti şi, desigur, mulţi anti-comunişti refugiaţi în Occident. Pe atunci, România nu avea o reprezentanţă diplomatică în Brazilia. 

Tot la Rio, locuia şi  Aurora Fúlgida, pseudonimul Améliei Cocaneanu  (Bucureşti, 27/08/ 1880 – Rio de Janeiro, ?), o actriţă braziliană, originară din România, « considerată una dintre primele vedete ce au marcat publicul şi critica cinematografică braziliană, în decada ’10 – ’20. » 

Determinată de amintirile ei din tinereţe, Amélia a decis să ofere comunităţii române un adăpost, o « casă a nostalgiei româneşti ». 

Astfel a luat fiinţă « Casa Română », pe Rua Santo Amaro, la no 197.

In articolul său, Ático indică no. 191, însă, analizând imaginea de care dispun, reiese că adevăratul număr este 197, vecin cu cel indicat de profesorul brazilian. 

« Aurica », după cum era numită generoasa donatoare, s-a mutat într-o altă locuinţă, în Ilha do Governador. 

Incepând din 10 mai 1953, « Casa Românească », devenită mai apoi « Casa Română » (A Casa Romena ) şi-a iniţiat activitatea, mai întâi sub conducerea Dnei. Fernandes, mai târziu a unui Comitet, al cărei preşedintă era Aurica Cocăneanu, ajutată de Dnii. Mihăescu şi Atanasiu. 

Cu toate că organizarea avea o pronunţată amprentă legionară, se întâlneau aici mai toate tendinţele diasporei româneşti, cu excepţia comuniştilor.

Printre personalităţile care frecventau acest locaş de cultură şi nostalgie se numărau binecunoscuţi intelectuali ai acelor vremuri : scriitorul Agripino Grieco, (critic literar şi eseist brazilian), prof. Oscar Stevenson, Faust Brădescu, (doctor în drept şi ideolog legionar), romanciera Alexandra Hârtopan, prof. I.G. Dimitriu (lingvist), prof. Claudiu Isopescu (istoric şi traducător), diplomatul Grigorio Gheaţă, prof. Angela Comnene, nora fostului ambasador Nicolae Petrescu-Comnène sau Eugen Relgis**, (scriitor, sociolog şi filosof pacifist).    

Desigur că la « Casa Română » se sărbătoreau toate evenimentele istorice şi religioase legate de tradiţiile româneşti. Aici se găteau  mici, sarmale, piftie sau cozonac, sub supravegherea iscusitei gospodine Amélia Cocăneanu. Copiii profitau de aceste ocazii pentru a se deghiza, iar doamnele îmbrăcau elegante costume populare. 

Discuţiile erau aprinse, dar, în general, de o înaltă ţinută intelectuală.

Am cunoscut şi intelectuali care refuzau să meargă acolo, fie că nu erau de acord cu tendinţele politice ale locului, fie că, după cum mi-a spus un binecunoscut personaj, « la vârsta aia, mă interesau mai mult « mulatas » (metisele) de pe plajele din Rio ! ». 

Insă, după ce, pe 22 mai 1961, legăturile diplomatice oficiale între Brazilia şi România au fost reluate, activitatea « Casei » a periclitat şi, în mod progresiv, s-a stins. 

*   *   *

Doream, de multă vreme, să văd edificiul care a găzduit « Casa Romena ».

Insă, în atâţia ani de vizite la Rio, n-am găsit niciodată timpul necesar să mă duc în acest cartier.

Iată că, acum, i-a venit rândul ! 

Era, de altfel, un moment oarecum special : sâmbăta finalei Cupei « Libertadores de America », disputată la Lima, în Peru, între echipa carioca « Flamengo » şi cea bonaerense « River Plate ». 

Toată lumea ştie că, în Brazilia, fotbalul este un sport naţional.

Dar, când o echipă braziliană ajunge în finala unei competiţii continentale, acest « eveniment » capătă o importanţă mondială, aş zice… planetară !

Sunt sigur că, dacă pui întrebarea unui brazilian, el îţi va confirma că până şi « micii oameni verzi » de pe planeta Marte, urmăresc acest duel « epocal » ! 

De altfel, prestigiosul cotidian «  O Globo » titra, pe prima pagină : « Un duel cultural în capitala peruviană » ! Şi prezenta statuia lui Hristos, de pe Corcovado, îmbrăcată într-o haină de lumină arborând culorile echipei « Flamengo » cu menţiunea « In mâinile lui Iisus, Fla în căutarea bi la Libertadores ». 

Această echipă « de lumină » a fost cântată chiar şi de celebrul muzician carioca, Francisco Buarque de Hollanda, cunoscut sub diminutivul Chico Buarque, într-o melodie intitulată « Biscate ».

https://fr.wikipedia.org › wiki › Chico_Buarque

Am avut marea şansă de a-l asculta şi aplauda pe Chico Buarque, la Rio, în anii ’80, pe scena faimoasei săli de concert « Canecão », astăzi o ruină în picioare !

In acest fragment dintr-un celebru concert din anii ’90, îl putem admira, alături de o altă faimoasă stea a « Muzicii populare braziliene », Gal Costa. 

Sper că nu v-a scăpat un aspect esenţial : « Flamengo » a mai câştigat « Copa Libertadores » în 1981 ! Deci, în cazul unei victorii la Lima, s-ar sărbătorii un « bi », după 38 ani.  Alt motiv de emoţii duble : braziliene şi carioca. 

Aşa se face că, în tot oraşul, se simţea o tensiune aproape fizic palpabilă. Bine înţeles, şi în « Rua Santo Amaro » ! 

Rua Santo Amaro se găseşte în cartierul « Gloria », centrul istoric al fostei capitale braziliene.

Vezi : https://adrian-rozei.net/lembrancas-do-brasil-v/

Numai că « Gloria » nu mai are azi « gloria » de altă dată !

Iar, dacă Aurica ar reveni astăzi, probabil că n-ar mai recunoaşte strada unde se afla, acum vreo 7 decenii, iubita ei « Casa Romena » ! 

Desigur că palatele construite acum un secol şi jumătate, vilele « Art Déco », imobilele de lux din anii ’50…sunt tot acolo. Iar plăcile de bronz instalate pe faţadele acestor edificii amintesc (încă) trecerea prin cartier a nenumărate personalităţi politice, artistice şi culturale. 

Insă, graffiti-urile, tagurile şi operele « art street » poluează acum peisajul urban. 

De multe ori, aceste perle arhitecturale sunt abandonate, au devenit « ruine în picioare » sau au fost ocupate de locuitori neautorizaţi, care nu le întreţin. 

Totuşi, multe vile au fost sau sunt în curs de restaurare, deseori vopsite în culori ţipătoare, dar care, sub lumina soarelui tropical deranjează mai puţin. Nenumărate baruri, cafenele, mici restaurante, chiar şi neguţători ambulanţi, ocupă trotoarele sau carosabilul străzii, cel puţin la începutul ei. Pentru că Rua Santo Amaro urcă pieptiş pe flancul colinei (morro Novo Cintra), aflat între Catete şi Santa Teresa. 

In această zi foarte specială, încă de dimineaţă, nenumăraţi locuitori ai cartierului, arborând culorile roşu şi negru ale echipei « Flamengo »,

s-au instalat pe terasele cafenelelor pentru a comenta, discuta, analiza evenimentul zilei, în faţa postului de televiziune. Eveniment care va debuta… la ora 5, după amiază ! 

Chiar şi prin faţa fostei « Case Romena », trec grupuri de tineri arborând maieul roşu şi negru. 

Insă, pe mine mă interesează, mai degrabă geografia locului ! 

Intr-adevăr, vila Auricăi arată foarte bine !

E impunătoare, pare imensă cu un vitraliu care ocupa, probabil întregul zid al salonului de onoare şi grădina în terase,  alăturată. 

Chiar dacă grădina, cea despre care Ático spune că avea «…terase şi grădini suspendate, precum cele din Babilon. Fiecare nivel era destinat unei activităţi, iar unul dintre ele purta numele Bucureşti. Imi amintesc foarte bine despre un fel de cârnăţărie şi de o masă foarte lungă, unde erau savuraţi delicioşii mititei şi sarmale, piftie şi inegalabila ciorbă şi ghiveci. », arată azi cam abandonată.  

Din păcate, la apelul meu, nimeni n-a răspuns ! Nu am putut, deci, penetra în acest (fost) paradis de vis !

Poate că e mai bine aşa ! E preferabil să rămân cu nostalgia (« dor » în limba română sau « saudade » în portugheză ?), pe care o cultivase « Casa Romena ». 

Nu degeaba Ático o numeşte « Tărâmul nostalgiei » ! 

Va urma…

 

                                             Adrian Irvin ROZEI

                                           Boulogne, ianuarie 2020 

 

*Ático : cu siguranţă că unii dintre cititorii acestui articol vor fi oarecum uimiţi văzând că îl menţionez pe un ilustru profesor, decorat şi distins cu titluri şi medalii, numai cu prenumele său !

Ei nu sunt, cu siguranţă, familiarizaţi cu obiceiurile braziliene.

Acolo, toată lumea îşi spune, numai, după prenume ! Nu ştiu de ce ! Poate şi pentru că numele întreg este atât de lung (de exemplu : Ático Frota Vilas-Boas da Mota !) încât a-l utiliza în întregime, ar lungi fără rost orişice întâlnire sau text!

Chiar din acest motiv am aplicat, în articolul meu, obiceiul brazilian. 

**Eugen Relgis a fost o personalitate, astăzi uitată, de talie mondială. 

Amintesc un singur « detaliu ».

Wikipedia menţionează că : « In 1955, e propus pentru a i se decerna « Premiul Nobel pentru pace », însă premiul nu este atribuit, în acel an ». 

Ceea ce Wikipedia nu precizează, este că voturile s-au împărţit la egalitate între doi candidaţi. Unul era Eugen Relgis, iar celălalt… un oarecare Winston Churchill !

Am avut ocazia de a vizita apartamentul în care Eugen Relgis şi-a petrecut ultimii ani din viaţă, la Montevideo, m-am înclinat la mormântul său, ba chiar posed câteva cărţi cu autografe, care i-au aparţinut. 

Insă, traiectoria acestui personaj, briliant, complex şi contradictoriu, merită o dezvoltare mult mai lungă decât o simplă « foot-note », în josul unei pagini !

One thought on “Rua Santo Amaro 197, Rio de Janeiro (I)

  1. Doamne, câte le mai știe și acest neobosit călător Adrian Irvin Rozei. Și ce bucurii îți stârnește scrisul său… Să ne trăiești și bucură-ne în continuare…
    Teșu Solomovici, Israel

Leave a Reply to Teșu SolonoviciCancel reply