Textul integral al articolului « Cronaca di Milazzo » poate fi citit la adresa: Cronaca di Milazzo.

***

CRONACA DI MILAZZO

La un moment dat, când am plecat din Paris, mi-am făcut bagajele, ca de obicei, în ultimul moment. Și, în viteză, am aruncat în valiză vreo zece CD-uri pe care doream să le ascult în timpul călătoriei. Ah, nu mi-am bătut prea mult capul cu alegerea lor! Cum urma să petrec două săptămâni în Italia, am ales aproape numai muzică italiană, care mi se pare că însoțește bine peisajele locurilor pe care urma să le vizitez.

Când mă găseam pe faleza din Milazzo, în noaptea neagră, fără lună, a sfârșitului de vară, m-am așezat pe o bancă, unde voiam să mă odihnesc după alergătura unei lungi zile de călătorie.

Milazzo este un orășel cu numai 33.000 locuitori, așezat pe coasta nordică a Siciliei, și nu este cunoscut prin lume decât datorită faptului că este portul de plecare spre Insulele Eoliene, un loc de vilegiatură apreciat chiar și de membrii jetset-ului internațional, în ultimii ani.

Însă, în realitate, Milazzo se bucură de o istorie milenară, reînviată de epopeea garibaldiană. După cum precizează Le Guide du routard,

„orașul se mândrește cu frumoase case vechi, de-a lungul falezei sau în centru. Din loc în loc, câteva biserici sunt martorii bogăției orașului, pe când castelul amintește importanța locului (în trecut! n.n.)”.

Asta însă nu e o raritate în Italia! Orice oraș, cât de mic, afișează o colecție de biserici, fântâni, vile, parcuri, castele… care ar face să moară de gelozie chiar și zeci de orașe-capitală din lume!

Însă alt comentariu mi se pare și mai interesant:

„Milazzo este de asemenea renumit pentru  agreabilele lui serate. Tinerii vin chiar și de la Messina pentru a profita de barurile sale și ca să se plimbe pe faleza «Lungomare Garibaldi», mai ales în week-end-urile de vară.”

S-a nimerit foarte bine! Era sâmbătă, temperatura foarte agreabilă… și nenumărați tineri se plimbau perechi-perechi pe faleză.

Așezat pe banca mea, am profitat de un adevărat defileu de modă siciliană. Care, însă, trebuia să fie însoțit și de muzică! Am prevăzut și asta, luând cu mine walkman-ul și câteva CD-uri. La întâmplare, dau peste discul lui Robertino Loreti, pe care nu l-am mai ascultat de ani de zile. Robertino Loreti a fost un copil-minune care a făcut o carieră meteoritică, la începutul anilor ’60.

Născut într-o familie săracă din Roma, în 1947, el a fost remarcat, copil fiind, pentru vocea sa cu un timbru excepțional. A urmat, între 1961 și 1969, o carieră fulgerătoare de cântăreț popular, nu numai bazată pe șlagăre italiene tradiționale, dar și pe melodii compuse special pentru el, cu care a participat la marile concursuri de muzică ușoară din Italia, cum ar fi Festivalul de la Sanremo sau Canzonissima.

Când, pe la sfârșitul anilor ’60, steaua lui a început să pălească în Italia, Robertino Loreti a înmulțit turneele și recitalurile în Uniunea Sovietică și în alte țări din „lagărul socialist”.

Însă eu nu l-am descoperit decât în 2010, la Haifa, în Israel.

Eram acolo în vacanță și mi-am spus că, având în vedere sutele de mii de emigranți veniți din țările fostei Uniuni Sovietice, aici va fi ocazia de a găsi muzica pe care o căutam de ani de zile.

Era vorba, între altele, de operetele lui Dunaievski și, în special, Vânt de libertate, spectacol la care am asistat de nenumărate ori în anii copilăriei. Dincolo de subiectul „proletcultist” al operetei – dockerii fac să explodeze un vas cu muniții destinate armatei imperialiștilor americani, în timpul războiului din Coreea! – muzica lui Dunaievski este atât de reușită că-mi sună în urechi de zeci de ani!

Și într-o țară occidentală nu am nicio șansă de a o regăsi!

Foarte repede am dat peste un magazin de discuri, chiar pe strada principală din Haifa, ținut de niște ruși. Mai complicat a fost să le explic ce doresc! Pentru că ei nu vorbeau decât rusa sau ebraica, limbi în care nu sunt capabil să explic lucruri atât de sofisticate. Însă, după câteva minute, când au înțeles ce caut, au început să telefoneze în dreapta și în stânga și, după alte câteva clipe, mi-au confirmat că voi avea discul cerut peste vreo 20 minute.

Am avut deci tot timpul pentru a scormoni în depozitul lor. Unde am găsit nenumărate CD-uri interesante (pentru mine!) înregistrate în Uniunea Sovietică, desigur cu jachetele scrise în limba rusă. Printre care chiar și CD-uri cu muzică de Charles Aznavour sau Charles Trenet!

Astfel am dat și peste discul lui Robertino Loreti. Atunci, pe faleza din Milazzo, ascultam cu plăcere melodiile napolitane interpretate de copilul-minune.

Și mă gândeam la traiectoria neașteptată a acestui disc: înregistrare din anii 1960-1962, CD editat la Kazan în Ucraina de către „AVC – Tehnologies”, adus de vreun emigrant rus în Israel după 1990, vândut unei prăvălii din Haifa, cumpărat de mine tot acolo, în 2010, adus la Paris, atunci în voiaj în Sicilia, după ce trecuse prin Roma și Napoli, urmând să continue prin Barcelona și Languedoc, înainte de a reveni la Paris! Și, dacă mă inspiră, poate că-l voi plimba și prin alte țări, în viitor!

Pe când interpretul lui, atunci la aproape 70 de ani, poate că nici nu mai iese din satul său!

***

Republicarea acestui text este o excelentă ocazie pentru a posta şi una dintre cele mai cunoscute melodii napolitane interpretate de Robertino Loretti.

Mamma

Câţiva cititori ai acestui text m-au întrebat ce a devenit Robertino Loretti după ce şi-a încheiat cariera de « copil minune ».

Iată un început de răspuns muzical, din anul 1988 :

Surriento

Alte melodii interpretate de acest solist international pot fi ascultate pe « Youtube Robertino Loreti » sau « Loretti ».

Adrian Irvin ROZEI
La Bastide Vieille, octombrie 2020