Am primit primul meu ceas, cadou de la bunicii mei, când aveam vreo 10 ani. Visam de multă vreme să devin posesorul unui astfel de obiect, pe atunci sinonim pentru mine cu o recunoaştere a capacităţii de a-mi organiza timpul, o formă de maturitate, deci de bărbăţie ! Numai că, încheietura mea fiind încă destul de subţire, singurul ceas care i se potrivea era un mic ceas de damă, mai degrabă o bijuterie. Ce conta ? Aveam ceasul meu, de care eram foarte mândru !

Insă, după câtăva vreme, în plină oră de geografie la liceul « Spiru Haret », profesoara noastră, care se servea de un lung baston cu care ne indica diferitele localităţi de pe o hartă, a făcut un gest neîndemânatic şi…mi-a spart ceasul. Ea s-a scuzat, dar eu am rămas fără ceas !

Eram disperat !

Drept care, părinţii mei s-au consultat şi mi-au oferit -de unde l-or fi scos ?- un adevărat ceas bărbătesc, « Doxa » plaqué or dinainte de război, cu care chiar că aveam de ce să mă mândresc. De altfel, îl am şi astăzi, merge foarte bine, dar nu mă mai servesc de el din anii ’70.

Atunci au apărut ceasurile digitale. Primul pe care l-am avut era un ceas metalic, greu ca un bolovan, cu un singur buton pe care trebuia să apeşi ca să se afişeze ora, înscrisă cu cifre roşii pe un ecran negru. Şi, după altă apăsare, apăreau indicaţiile privind ziua şi luna. Atâta tot !

Pe urmă, au început să iasă pe piaţă ceasuri tot mai sofisticate, care-ţi indicau chiar şi adâncimea la care plonjai sub apă sau înălţimea la care te găseai în văzduh.

Mai apoi, metalul a devenit plastic şi ceasul din ce în ce mai uşor. Până ce a ieşit pe piaţă celebrul « Swatch », leger, simplu şi colorat, care însă avea un « tic, tac » straniu.

Pe atunci nu ştiam încă de ce, dar de fiecare dată când cumpăram un ceas cu ace sau îl vedeam în vitrina unui ceasornicar, el indica ora 10 şi 10 minute. Credeam că această oră fusese aleasă din cauza aspectului simetric şi « optimist », un fel de « smiley » precursor al modei. De fapt, se pare că 10h10 corespunde orei la care a fost semnat, în 1884 la Greenwich, acordul adoptând « orarul universal ».

Insă primele ceasuri apăruseră deja în secolul XVI. In 1571, contele de Leicester oferea o bijuterie, care conţinea un ceas, reginei Elisabeta I a Angliei. Doar după 1660, odată cu inventarea arcului-spirală, au început să se înmulţească ceasurile de buzunar, care însă au rămas scumpe şi reprezentau un semn de bogăţie personală.

La sfârşitul secolului XIX, în timpul « Războiului burilor » din Africa de sud, au apărut ceasurile de mână, o adevărată democratizare a informaţiei privind « ora exactă ». Numai pe unele meleaguri din Europa estică, ceasul rămăsese, în anii ’40, un simbol al averii, ceea ce a determinat victorioasa Armată sovietică de ocupaţie să intre în istorie cu formula eliptică, dar autoritară : « Davai ceas ! »

Prin anii ’90, ceasul a devenit un simbol al statutului social. Cum spunea Jacques Séguéla, la începutul preşidenţiei lui Nicolas Sarkozy: «Dacă la cincizeci de ani nu ai un « Rolex », se poate spune că ţi-ai ratat viaţa ! »

Eu mă pot mândri că la 40 ani aveam un « Rolex », ba chiar două, şi un « Cartier »… cumpărate pe stradă la New York cu 11 USD bucata ! Şi ca să nu am probleme la vamă, le-am trimis prin poştă şi au ajuns cu bine la Paris.

Insă, mai înainte, părinţii mei mi-au oferit un adevărat ceas « Lancel », cu ocazia căsătoriei mele, ceas care doarme şi azi într-un fund de sertar şi de care nu m-am servit niciodată. La fel ca şi ceasul cu dublu cadran, indicând ora locală şi cea de acasă când eram în voiaj, cumpărat la Dubai, acum vreo 15 ani. La ce mi-ar fi trebuit ? Mai sunt încă în stare să adun sau să scad « 1 » sau « 4 » din ora indicată de cadran !

Dacă nimic nu a reuşit să mă facă să-mi schimb ceasul de la mână de mai bine de 30 ani, este pentru că în modelul gen « SEIKO Quartz 1975 » am găsit exact ceea ce îmi trebuie : informaţiile de bază privind ora, ziua şi data, lumina care-ţi permite să le consulţi chiar şi pe întuneric şi, mai ales, brăţara metalică din zale cu care pot sări într-o piscină fără să am nevoie s-o schimb !

Aşa se face că am descoperit, mulţumită încăpăţânării mele, că sunt fericitul posesor al unui ceas « vintage », care azi valorează vreo 400 Euro ! Şi pe care, la vremea lui, l-am plătit de vreo 40 ori mai puţin ! Dacă ştiam pe atunci, aş fi cumpărat douăzeci !

*   *   *

Numai că, de curând, am aflat din presă că sunt un « Rebel without a cause »* !

In ultimii ani, computerul, tableta, telefonul portabil… ne indică ora în orice moment. Aşa se face că cei care poartă un ceas la mână sunt din ce în ce mai puţini. Iar fii mei, într-al doilea deceniu al vieţii, nu l-au purtat niciodată ! Şi Roman Michaïloff se întreabă, într-un articol intitulat  « Cronica lucrurilor dispărute » :

« De ce să porţi un ceas, astăzi ? Pentru că iubeşti frumuseţea unui obiect, redevenit bijuteria care a fost la început, estetica inutilului ridicat la rangul de operă de artă, unde « pop cultura » şi « moda retro » îşi câştigă partea leului. »

Aflu astfel că, în mod straniu, rebelii care refuză « sistemul » sunt cei ce nu vor să se supună erei numerice, să se înscrie în reţelele sociale, să se plimbe peste tot cu un « portabil inteligent » şi să-şi petreacă viaţa în pixeli !

Aşa că ceasul de mână, altădată simbol al supunerii faţă de un orar fix, devine azi un indicator al deciziei de a se împotrivi « sistemului » !

O cătuşe, devenită simbol al libertăţii recâştigate.

Traim o epocă stranie !

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, mai 2015

 

*« Rebel fără cauză » – film-cult din anul 1955, în care jucau James Dean şi Natalie Wood, în regia lui Nicolas Ray

Service après vente

Acum câţiva zeci de ani am auzit anecdota următoare :

O persoană vine să vadă noul apartament al prietenului său.

După ce a vizitat tot, îi spune :

-Bine, bine ! Dar vad că n-ai niciun ceas în casa ta !

-La ce-mi trebuie ? De pe geam, vad pendula din turnul bisericii, care-mi indică ora exacta în orice moment…

-Şi noaptea, cum faci ?

-Am o trompetă.

-O trompetă ? Cum aşa ?

-Când vrea să ştiu ora, în timpul nopţii, ies la geam şi cânt din trompetă. Imediat apare cineva care-mi strigă : « Eşti nebun ? Cânţi din trompetă noaptea, la ora 3 şi un sfert ? »

Mă tem că, dacă cei care au decis să n-aibă ceas se înmulţesc, în curând hărmălăile nocturne se vor multiplica şi că nu vom mai putea închide ochii toată noaptea. Drept care, ne vom simţi obligaţi sa le oferim trompetiştilor un ceas… şi, în consecinţă, numarul « rebelilor » va creşte fără limite !

Fragment din celebra fotografie a lui Evgheni Haldei, reprezentând soldaţii sovietici pe acoperişul Reichstagului, în care unul dintre ei poartă câte un ceas la fiecare mână,… înainte de a fi retuşată de serviciile de propagandă ale U.R.S.S.