La Bastide Vieille, 25/03/2023

 

Iată că, furat de valurile amintirilor cu Jules, m-am îndepărtat de « Blocul Wilson ».

Istoria acestui imobil este reprezentativă pentru avatarurile oraşului în ultimii 90 ani !

Iată ce putem afla de pe Net :

► 1933: se inaugurează clădirea, pe colțul bulevardului Brătianu (azi Bălcescu) cu strada Wilson (azi Dem. I. Dobrescu). Blocul Wilson (arhitect State Baloșin), finanțat de Compania Creditul Agricol, făcea parte din avangarda art deco a orașului, printre primele edificii înalte de pe axa Universitate-Romană. Mai ales colțul era spectaculos, amintea de arhitectura americană a epocii. La ultimul etaj se spune că exista o sală de sport în interbelic.

► 1940: pe 10 noiembrie are loc un cutremur de 7,4 grade pe scara Richter. Blocul Wilson supraviețuiește, însă îi e afectată structura de rezistență, la vremea construcției neexistând standarde antiseismice.

► cca. 1941: la ultimul etaj se pompează beton pentru a se aduce acolo o baterie antiaeriană de apărare a capitalei pe timp de război

► anii ’40 – ’60: al Doilea Război Mondial, instaurarea regimului comunist și sărăcia postbelică mută prioritățile țării și blocul Wilson nu apucă să fie consolidat. Restaurantul amenajat la parter intervine asupra stâlpilor de rezistență, pentru a câștiga spațiu.

► 1977: pe 4 martie, tot colțul blocului Wilson se prăbușește simetric, dispărând șirul de garsoniere duble de acolo și ultimul etaj. Se pierde și scara principală, monumentală. Șubrezirea structurii de rezistență în 1940, adăugarea de greutate suplimentară (placa de beton) și intervenția asupra stâlpilor de rezistență de la parter au fost factorii care au determinat prăbușirea.

► după 1977: imobilul e consolidat și i se reface fațada de colț, care din convexă ajunge concavă, retrasă cu aproximativ 4 metri față de amprenta inițială. Vechii locatari spun că la refacere, muncitorii au luat marmura originală care placa scările și au înlocuit-o cu materiale mai ieftine. Vârful art deco spectaculos nu reapare și blocul Wilson devine un hibrid, o combinație interbelic – anii ’70. (foto imobil curățat de moloz: Dan Vartanian)

► 1989: un nou strat de istorie se adaugă peste blocul Wilson, a cărui fațadă e ciuruită de gloanțe în timpul evenimentelor din decembrie. Unele urme de gloanțe sunt vizibile și azi.

Blocul Wilson e extrem de valoros pentru că reprezintă o clădire-martor a istoriei bucureștene a secolului 20.

Desigur că eu am cunoscut, mai ales, edificiul existent între anii ’56 si ’67.

In această perioadă, nici nu se vorbea despre « str. Wilson »! Această (mică) stradă şi-a schimbat numele de atâtea ori încât… nici nu sunt sigur că mi le voi aminti pe toate !

Să încerc : str. Vienei ; str. Wilson; str. Kirov; str. Oneşti (pe când oraşul Oneşti devenise “Ghe. Gheorghiu-Dej” !) ; str. Dem. I. Dobrescu !

Apartamentul Cazabanilor, de la etajul 4, nu semăna exact cu cel propus la vânzare. Cel de azi, are 114 m2, 4 camere, 3 dormitoare, 2 băi. Doar că acest apartament a « recuperat » o cameră din studiourile duble de pe colţul imobilului, după catastrofa din 4 martie 1977.

Apartamentul anilor ’60, se compunea dintr-un vestibul separat, cu o uşe de sticlă, de o încăpere perpendiculară, fără lumină exterioară. Aici se găsea biblioteca familiei Cazaban, cu o parte din fotografiile mai sus menţionate. Pe raftul superior al bibliotecii din lemn negru se afla un bust din ghips. Era o « caricatură » a unui personaj cu barbişon ! N-am îndrăznit niciodată să întreb cine era acest personaj ! Doar nu demult, printr-un concurs de împrejurări baroc, am descoperit că bustul îl reprezenta pe… Mareşalul Averescu !

Stranie prezenţă, ţinând seama de simpatiile de stânga ale Irinei Nădejde Cazaban. Insă, a trebuit să treacă mai bine de jumătate de secol pentru ca să mi se confirme că Irina nu era deloc sectară.

Am aflat de la un fost coleg din clasele primare, care acum locuieşte la New York, că el a luat masa de prânz zilnic la Cazabani, timp de câteva luni, la mijlocul anilor ’50. Pe atunci, Costin, Laci şi cu mine eram colegi de clasă. Tatăl lui Laci Gyarmathy a fost « luat pentru anchetă » şi mama sa lucra ca să-şi întreţină cei doi băieţi.

Atunci, Irina s-a oferit să-l hrănească la prânz, în fiecare zi, cu siguranţă fără nicio compensaţie financiară. Excelent gest !

Sufrageria, separată de încăperea menţionată printr-un zid parţial deschis, era camera principală a apartamentului. Ea dădea spre strada… să spunem « Wilson », printr-un mic balcon. Este, practic, singurul element ce poate fi încă recunoscut în imaginile de azi ale apartamentului !

Acest balcon, ca şi cel alăturat din camera lui Costin, permitea o vedere de 180°, de la Bd. Bălcescu până la Palatul regal. Pestre drum, se află un imobil din anii ’50, care adăpostea una din primele galerii de artă din Bucureşti. Acolo, am văzut o expoziţie de picturi ale lui Corneliu Baba. Ea a « făcut scandal » cu un portret al Luciei Sturdza Bulandra, semnat « Baba » !  In acea expoziție, apărea un bust intitulat « actorul Ramadan » și astfel l-au numit toți colegii săi în continuare !

In sufragerie, se găsea o mare masă de lemn, unde se serveau tot atât mesele principale, cât şi cafelele oferite generos, de câte ori intra în casă vreun musafir. Tot aici, în rarele ocazii când Jules era acasă, după-amiaza, avea loc « ceremonia » aperitivului « Ai alfi ? Amalfi ! », despre care am avut ocazia să vorbesc într-un text precedent.

https://adrian-rozei.net/amalfi-inainte-de-razboi/

Pe această masă se găsea un enorm covor turcesc, pe fond verde. El fusese achizitionat prin anul 1956, când Jules a primit titlul de « Artist emerit al R. P. R. » şi « Laureat al Premiului de Stat ». Acesta este covorul rămas spânzurat în vid, după surparea faţadei imobilului, în timpul cutremurului din 1977.

Covorul se găsea în fostul dormitor al părinţilor lui Costin, care se afla în aceeaşi încăpere, cântând la pian ! Pe dulapurile din dormitor se aflau câteva colivii cu sticleţi. La un anumit moment, se ajunsese la vreo 20 şi fiecare avea un nume. Cel ce se chema « Adrian » era albastru !

In sufrageria menţionată, am întâlnit nenumărate personalităti ale vieţii culturale din acea vreme. Imi amintesc de Dina Cocea, Beate Fredanov, Fory Etterlé, Nicolae Sireteanu, George Măruţă, Ştefan Ciubotăraşu, Silvia Dumitrescu-Timică, Clody Bertola, Lazăr Vrabie etc.

In 1960, pe când Jules repeta « Passacaglia », l-am cunoscut pe autorul piesei, Titus Popovici. Imi amintesc discuţiile cu autorul, când Jules a propus să înceapă spectacolul cu un solo de violoncel, pe care urma să-l interpreteze chiar el, seară de seară : « Passacaglia » de Bach !

Era drept în perioada când citisem “Setea” şi mă uitam la Titus Popovici de parc’ar fi fost… Liviu Rebreanu !

Tot pe aici treceau, din când în când, colegii de teatru ai lui Jules, cum era Septimiu Sever, Octavian Cotescu sau Anca Vereşti, prcum şi elevii săi de la Institutul de Teatru din ceea ce urma să devină « Promoţia de Aur » (Mariana Mihuţ, Mariana Cercel, Hamdi Cerchez…)    

Desigur, şi diferiţi membri din familie, printre care, deseori, Puiu (Ion) Cazaban şi tatăl său, Georgică, fratele lui Jules.

Un personaj unic, aproape mut, care apărea în fundalul acestor reuniuni zgomotoase era Iulia!

Este vorba despre femeia de serviciu a Cazabanilor, timp de zeci de ani, rămasă fidelă la datorie, chiar şi după decesul lui Jules, când sursele financiare secaseră. Am văzut-o chiar şi la ultima mea întâlnire cu Irina, la Spitalul Elias, unde ea venea zilnic să-i ţină de urât şi s-o plimbe prin grădină pe fosta ei patroană.

Iulia, deşi urmase un curs de alfabetizare, redevenise analfabetă ! Astfel, ea nu cumpăra de la « Comalimentul » de pe Bd. Bălcescu, decât alimentele ale căror ambalaj îl recunoştea… după culori ! Noroc că, în acele vremuri, ambalajele nu se schimbau prea des. Ne amuzam pe rupte când Iulia ne povestea ce-a vorbit cu « Dl. Adiministractor » !

Iulia era « aliata mea »! Când voiam să rămân la masă la Costin, mă duceam în bucătărie, o « prelucram » pe Iulia, care se ducea la Irina şi îi spunea: «Azi, avem la masă papanaşi fierţi! Cum lui Adrian îi plac foarte mult, poate că ar putea rămâne la masă ! »

Domeniul Iuliei era… bucătăria şi camera ei, care dădea în balconul de serviciu ! Aici se petreceau tot felul de minunăţii :

-era sacrificat curcanul de Crăciun ! Drept care, veneam cu Costin să asistăm la operaţia de îmbătare a păsării, căreia i se dădea să bea un păhărel de lichior, pentru ca să rezulte o carne mai fragedă. Noi, ne amuzam să vedem curcanul beat… care nu se mai putea ţine pe picioare !

-sosea Dl. Ionescu, de la ţară, cu un miel întreg care trebuia împărţit între amici, pe când nu se găsea un strop de carne’n Capitală.

 « Iar a dat lupu’n turmă ! », comentam noi, cu un surâs şugubăţ în colţul gurii !

-veneau, pe scara de serviciu, tot felul de vecine, de la care aflam ultimile cancanuri din cartier. După care, Iulia le « transmitea » Irinei, în mod discret !

Cât despre baie, ea a avut câtăva vreme, o funcţie specială : laborator   fotografic! Aici developam, cu instalaţia primită de Costin de la Jules, fotografiile făcute în oraş.

Asta dura ceva vreme, timp în care musafirii făceau coadă în faţa uşii, ca să se poată uşura!

*   *   *

Ultima cameră, şi cea mai importantă, era cea a lui Costin.

Câte ore, după-amieze, câte seri… n-am petrecut acolo !

Eu mă aşezam la birou, Costin se întindea pe pat şi… începeam să « conversăm » ! Uneori cu o carte în mână, alteori cu vreun album de fotografii, Costin cu… dicţionarul medical, studiind toate bolile posibile şi imaginabile… pe care era convins că le avea ! La mai puţin de 20 ani !  

Când a sosit vremea « Conservatorului », Costin se aşeza la pian şi « încerca » acorduri. Alteori, cu violoncelul tatălui său şi un pahar de sticlă întors, făcea experienţe sonore… care-mi zgâriau urechile !

Mai apoi, când Tanti Friţi, mătuşa noastră din Germania, i-a oferit un magnetofon cu bandă, ascultam muzică clasică. Dar, mai înainte, ascultam discurile « yé-yé » aduse de la Paris de verişoara sa, Rodica Nădejde.

Nu pot să uit scena de groază când am ieşit pe balcon cu puşca lui Jules şi am tras un foc în aer. In numai câteva minute, toată strada s-a împânzit de miliţieni. Peste drum, se afla edificiul Comitetului Central al P. C. R. !

Ne-am ascuns, cuminţi în camera lui Costin, dar Iulia a înţeles ce se întâmplase, însă a tăcut « mâlc », când au sosit părinţii de la pescuit !

*   *   *

Toată această realitate a copilăriei noastre s-a făcut praf, în doar câteva minute, pe 4 martie 1977!

Eu mă găseam la Göteborg, în Suedia, la un Târg internaţional al maselor plastice. In dimineaţa următoare, când am coborât la micul dejun, unul dintre colegii mei francezi, care ascultase un program de ştiri, mi-a descris ce se petrecuse în România. Inebunit, am încercat să sun la Bucureşti.

Inutil ! Toate liniile telefonice erau tăiate.

Nu-mi amintesc exact câtă vreme mi-a trebuit până am aflat că toţi amicii mei scăpaseră teferi, dar cu o spaimă istorică. Dar cea mai afectată a fost familia lui Costin Cazaban, care, se poate spune că « a văzut moartea cu ochii ».

Doar după vreo 4 ani, când am sosit iar la Bucureşti, am constatat « de visu » starea blocului Wilson, încă nerestaurat.

Insă, cu tot efortul de imaginaţie, oare poţi înţelege cu adevărat un astfel de eveniment, dacă nu l-ai trăit personal ?

Din punct de vedere simplu « material », au dispărut în această catastrofă nenumărate mărturii ale copilăriei noastre, printre care nu numai obiecte descrise mai sus, dar şi opere de artă (tablouri, instrumente muzicale, vase şi servicii de masă, bibelouri etc., etc.) printre care, câteva, lăsate de noi, înainte de plecarea din România. Ce importanţă aveau, faţă de şocul trăit de locuitorii blocului ?

*   *   *

A trecut, de atunci, aproape o jumătate de secol !

S-au schimbat nenumărate lucruri în lume şi, mai ales, în România, în ultimii 30 ani. Cine şi-ar fi putut imagina că apartamentul pe care l-am cunoscut în anii ’60, « restaurat în totalitate și renovat prin intermediul unei companii de arhitectură, fiind mai apoi premiat în Bienala de Arhitectură din anul 2018, pentru calitatea designului interior. Întreg mobilierul…  realizat la comandă, conceput special de firma de arhitectură pentru spațiul apartamentului, cu elemente metalice în contrast cu lemnul și cărămida, perfect conservate din anii ‘30. » este propus în 2023 la vânzare pentru suma de 450 000 Euro !

Cu atât mai bine ! Este cea mai bună dovadă că « mergem înainte ».

Insă trecutul nu trebuie uitat. Poate că, de aceea, o placă instalată pe faţada imobilului ar trebui să reamintească numele şi faptele creatorilor de frumos care au trecut, locuind câţiva ani buni, prin acest loc.

Cum spunea Michel Ende în 1979 : « Qui n’a pas de passé n’a pas non plus d’avenir. »

 

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, martie 2023