Viața politică a Republicii Ecuador a fost marcată la mijlocul secolului XX de o personalitate politică fără egal, a carei aventură va rămâne un exemplu pentru multă vreme în istoria Americii Latine. Şi nu numai!

Jose Maria Velasco Ibarra (1893 – 1979) a fost ales de cinci ori preşedintele Ecuadorului între 1934 şi 1968. De fiecare dată a condus destinele ţării timp de câtăva vreme, între 10 luni şi 4 ani, însă tot de fiecare dată a fost răsturnat de un complot militar care, uneori, l-a obligat chiar să se exileze peste mări şi ţări. Totuşi, chiar şi la o vârstă foarte înaintată –la ultima alegere avea deja 75 ani!- ajungea să se prezinte în faţa alegătorilor pentru a câştiga competiţia electorală fără nici o dificultate. E drept că preşedintele Velasco vizita în mod sistematic toate colţurile ţării, chiar şi acolo unde nu se putea ajunge decât cu calul, după multe ore de călătorie, ceeace era foarte important într-o vreme când radioul şi televiziunea nu erau răspândite în America Latină. Mai existau şi alţi lideri politici care încercau să ia legătura direct cu “poporul”, însă Velasco Ibarra avea un talent oratoric atât de excepţional încât şi cel mai acerb opozant, odată ce-l auzea vorbind, devenea un partizan convins al fostului şi viitorului preşedinte.

De altfel, Velasco Ibarra a intrat în istoria politicienilor lumii când a pronunţat, în 1952, la cel de-al treilea mandat, fraza rămasă de pomină: “Daţi-mi un balcon şi voi fi ales preşedinte!”

E drept că, mai de curând, într-o altă republică sud-americană, s-a petrecut o istorie asemănătoare.

Alan Garcia, cunoscut sub porecla “Caballo loco” (Calul nebun), a fost preşedintele republicii Peru între 1985 şi 1990, o perioadă catastrofală în istoria descendenţilor Imperiului Inca. În momentul în care Alan Garcia a abandonat preşedinţia, situaţia politică şi economică peruviană era dramatică: parte din teritoriul naţional era controlat de terorişti, ceeace declanşase o represiune militară sângeroasă, călcând în picioare drepturile cele mai elementare, o recesiune economică dramatică, o inflaţie anuală de 7600% (în cumul pentru cei cinci ani, 2 200 000%!), procentajul populaţiei sub nivelul de sărăcie trecuse dela 41% la 55%. Se pare chiar că Alan Garcia, după ce a înmânat eşarfa de preşedinte succesorului său, căutat fiind de poliţie pentru a da socoteală de excesele făcute, a fost obligat să fugă din casă prin podurile vecinilor, pentru a scăpa din ţară.

Şi totuşi, în 2001, Alan Garcia se întoarce din exil, iar, după o primă încercare nereuşită în acelaşi an, recucereşte în 2006 preşedinţia republicii. Toţi cei care i-au urmărit cariera politică şi care recunosc inteligenţa sa excepţională, erau convinşi acum un an, urmărind campania şi mitingurile sale, că, mulţumită talentului oratoric fără egal şi a unui contact nepereche cu “poporul”, Alan Garcia va câştiga alegerile, în ciuda unui trecut nu prea glorios.

Într-adevăr, se poate spune, ca în Sfintele Scripturi, că în America Latină, “cuvântul s-a întrupat”!

De nenumărate ori am afirmat în anii trecuţi, ba chiar uneori am şi scris*, că România este o ţară latino-americană. Şi sunt convins din ce în ce mai mult că locul ei, datorită moravurilor şi a felului de a se comporta al unei părţi importante din populaţia de azi, în ciuda localizării geografice, s-ar găsi mai degrabă în MERCOSUR, decât în Uniunea Europeană!

Iată că un nou exemplu întăreşte acest sentiment!

Un preşedinte, ales prin sufragiu universal, este demis de către Parlament (loviturile de stat militare nu mai sunt la modă nici chiar în America de sud!) şi imediat se repede într-o piaţă centrală din capitală, se urcă pe o estradă improvizată şi se adresează mulţimii (care mulţime?, de unde a ieşit?, ce reprezentativitate are?) promiţându-i că va rămâne Preşedinte!

Departe de mine ideea de a-mi exprima părerea privind validitatea sau nevaliditatea acţiunii Preşedintelui sau a opozanţilor lui! Netrăind zi de zi în Ţară, şi încercând să-mi fac o părere după informaţiile obţinute din presă sau prin cunoştinţe, mă abţin de a face comentarii publice privind fondul conflictului.

Ceeace mă jenează este această, aşa zisă, “democraţie directă” în care cel care se urcă mai sus şi mai întâi pe tribună, prin “balconul” obţinut, are mai multă dreptate. Şi în multe ţări ale Europei occidentale au loc uneori conflicte de acest tip între executiv şi legislativ. Dar nu prea îl văd pe Romano Prodi, de exemplu, care nu de mult a trecut printr-o experienţă asemănătoare, ieşind în Piazza del Popolo, ca să ceară mulţimii să-l susţină! Astfel de reacţii amintesc, mai degrabă, un Hugo Chavez sau… alţi lideri latino-americani de tristă memorie!

E drept că avem de mulţi ani o tradiţie în domeniul “democraţiei directe”. Caragiale, în nemuritoarea sa schiţă “Boborul!” ne descria deja, în câteva rânduri, acum mai bine de un secol, contactul direct al “Prezidentului” cu masele:

“Eram la Lipănescu în grădină de câteva ceasuri. Uraganul entusiasmului creştea mereu, când o onoare neîchipuită veni să-l ridice la paroxism. Prezidentul –el, în persoană- urmat de un adjudant, veni să viziteze petrecerea noastră populară şi să spargă o oală cu poporul lui. Marele om ne zise câteva cuvinte. Era încântat de purtarea bravilor săi Ploieşteni, care au ştiut ca totdeauna să se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism, o furie! Oalele toate de pământ, căciulele ‘n sus şi ‘Ura! Vivat Republica!’ (…) Încet-încet, cu ultimii cârnaţi, cu ultimele fleici şi oale, se strecură şi poporul martir… Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase să fie trecută în viitorul buget al republicei…”

Din fericire, pe vremea aceea, o campanie electorală nu implica decât costul câtorva fleici şi oale cu vin. Însă astăzi, cine va plăti o lună de deplasări, programe de televiziune, afişe, panouri etc., etc.?

Probabil, după cum spunea Conu’ Iancu, tot “boborul”!

Adrian Irvin Rozei, Paris, mai 2007

*într’un articol care celebra inagurarea unui muzeu…încă gol, în 2004!