Cette ville fut pour moi le plus beau lieu de la Terre… (Stendhal)

Oricât de straniu poate părea contemporanilor mei, la vârsta de 18 ani încă nu văzusem marea!

Era în vara anului 1965, terminasem deja primul an de studii la Politehnică şi auzeam peste tot în jurul meu descrierile entuziaste ale colegilor privind nu atât frumuseţile naturii, cât nopţile de petrecere dela Mamaia! Acolo, după spusele lor, nu numai că puteai dansa toată noaptea, dar puteai întâlni şi nenumăraţi „străini”, -înţelegeţi occidentali- ba chiar şi o mulţime de fete venite din „ţările socialiste”, care nu aveau litoral, să se distreze. Drept care, fiind acum „băiat mare”, mi-am luat inima-n dinţi şi puţinele economii de bursier şi am plecat la Constanţa. În sinea mea, contam pe unul dintre colegii noştri de an, care locuia în marele oraş portuar, pentru a-mi găsi un pat liber pentru câteva nopţi.

Când am ajuns la colegul meu şi i-am explicat ce vânt mă aduce, fără nicio vorbă, m-a chemat în bucătăria casei părinţilor lui şi mi-a arătat cele trei saltele pe care dormeau deja alţi colegi. Se pare că nu eram primul care avusese această idee!

Totuşi, el mi-a sugerat să mă duc pe plajă, la Mamaia lângă hotelul Rex – pe atunci numit „Internaţional” -, şi să-l caut pe un alt coleg care îşi instalase acolo un cort de două persoane, în care dormea singur. Zis şi făcut! Am plecat cu bocceluţa mea în căutarea cortului galben/albastru. Şi – oh, miracol! – l-am găsit.

Colegul meu a acceptat să mă găzduiască în cortul lui, însă m-a avertizat că, spre dimineaţă, se face foarte rece şi că nu pot dormi direct pe sol. Îmi trebuia deci o saltea pneumatică. Nici vorbă s-o cumpăr, n-aveam nici banii necesari, nici nu se găsea de vânzare prin magazine. Rămânea soluţia de a o împrumuta dela cineva. Însă, dela cine? Nu cunoşteam pe nimeni la Mamaia!

Atunci, colegul meu a avut o idee originală şi ale cărei consecinţe le-am trăit şi acum, după mai bine de patru decenii: m-a dus cu el la capătul plajei dela Mamaia, în faţa hotelului Parc, şi mi l-a prezentat pe Aristide Leporani.

* * *

Aristide Leporani era un om mic, uscăţiv, foarte, foarte bronzat, în vârstă de vreo 60 ani, care venise din Italia să-şi petreacă vacanţa, una din nenumăratele vacanţe pentru că era deja pensionar, la Mamaia, pe malul mării. De fapt, el îşi petrecea toată ziua pe plajă, în faţa hotelului unde locuia, bronzând fără întrerupere până la apusul soarelui şi discutând cu toţi cei care-l înconjurau. Foarte jovial, având în stoc o grămadă de snoave, bancuri, aventuri, experienţe personale de povestit, Aristide Leporani îşi crease o „curte” de tineri care-l înconjurau şi care-l ascultau cu gura căscată, ca la dentist, în timp ce se bronzau cu furie. Bine înţeles că discuţiile se purtau în franceză, italiana nefiind familiară celor mai mulţi dintre noi. Printre care, mare parte erau colegii mei de la Politehnică.

După ce i-am explicat problema mea, Aristide Leporani, care bronza pe o superbă saltea tricoloră FINA, obiect publicitar al cunoscutei mărci de benzină din Europa occidentală, adusă din Italia, mi-a spus: „E foarte simplu! Vii să iei salteau după ora 6 seara din magazia hotelului, însă mi-o aduci în fiecare dimineaţă la ora 8 şi 30, când eu ies pe plajă. Însă te rog să fii punctual!”

Drept care, în zilele care au urmat, chiar dacă eram cam buimac după cele numai câteva ore de somn- după cum ştie fiecare, activităţile şi tentaţiile nocturne sunt numeroase la mare, în timpul verii!- soseam cu sfinţenie la ora prevăzută pentru întâlnirea cu Aristide Leporani şi, de cele mai multe ori, eram primul membru al „curţii” care se lărgea încet-încet. Astfel am putut discuta şi mai ales asculta, uneori în „tête-à-tête” poveştile lui.

Aristide Leporani fusese timp de aproape patruzeci de ani actor şi regizor la R.A.I. (radiodifuziunea italiană). Specialitatea lui era „teatrul la microfon”, program astăzi dispărut, dar care îi dăduse ocazia de a colabora cu, sau chiar dirija, nenumăraţi artişti, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, din lumea teatrului italian. În această specialitate, Leporani şi-a câştigat o oarecare notorietate, confirmată de volumul „Radiodramma e arte radiofonica”, publicat în 2006 în Italia, care îl menţionează de câteva ori printre actorii şi regizorii anilor ‘60 în compania unor vedete ale epocii. Ajuns acum la vârsta pensiei, el mai colabora din când în când la emisiunile R.A.I., dar cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea călătorind.

Chiar dela început el ne-a explicat că nu avea familie şi că era homosexual. Poate chiar de aceea era atât de încântat de anturajul format din nenumăraţi tineri, însă printre care se numărau şi câteva fete, colegele noastre.

Foarte repede actorul italian a devenit un fel de „autoritate morală”, desigur datorită vârstei, experienţei şi culturii lui excepţionale.

Îmi amintesc de intervenţia lui decisivă pentru a ne convinge că trebuie să ajutăm o fată –superbă de altfel!- venită din Ungaria şi căreia nu ştiu ce golan îi furase valiza, lăsând-o pe plajă numai cu rochia de pe ea. Aristide Leporani a organizat o chetă printre noi pentru a strânge banii necesari cumpărării biletului de tren cu care această fată imprudentă să se poată întoarce acasă, la Budapesta. Şi, desigur, că primul suscriptor şi cel mai important a fost el însuşi!

Am petrecut cam vreo săptămână, înconjurat de colegii mei, ascultând istoriile pasionante povestite de Aristide Leporani. El ne vorbea de arta italiană, de frumuseţile ţării sale, de lumea teatrului şi a filmului, de vedetele pe care le cunoscuse, despre voiajele pe care le făcuse…

Pentru noi, închişi în cuşca obscură a comunismului, ale cărei gratii visam să le traversăm, descrierile lui erau un adevărat „vânt de libertate”.

La sfârşitul vacanţei mele, Aristide Leporani mi-a dăruit o cămaşă „Lacoste”, o raritate pe atunci în România, şi mi-a dat adresa lui din Milano, spunându-mi că poate ne vom revedea acolo. Ce vis frumos!

* * *

Au trecut cinci ani.

Între timp am reuşit să părăsesc, împreună cu părinţii mei, România ceauşistă. Ne-am stabilit în Franţa, unde mi-am terminat studiile universitare.

Însă, înainte de a pleca, cum nu eram autorizaţi să luăm cu noi niciun document scris de mână, am copiat şi recopiat de vreo zece ori toate adresele cunoscuţilor din lumea întreagă şi le-am trimis, în plicuri separate, în Occident. Şi, pentru mai multă siguranţă, le-am învăţat chiar şi pe dinafară. Aşa se face că încă mai cunosc pe de rost nume de străzi din Atena, Caracas, Viena sau Haga, ceea ce a uimit de nenumărate ori pe interlocutorii mei, când le spuneam că vin pentru prima oară în oraşul lor.

Desigur că am reţinut şi adresa lui Aristide Leporani din Milano: „via Spallanzani 16”. Iar cămaşa „Lacoste”, deşi de multă vreme decolorată, am luat-o cu mine şi mi-am promis s-o port „până când voi termina înconjurul lumii!” Poate că aş mai avea-o şi azi, dacă n-aş fi uitat-o într-un cort, în mijlocul deşertului Sinai, în 1974!

Însă în 1970, fiind în vacanţă în Italia, am decis să-l revăd pe Aristide Leporani.

Am telefonat din gara Milano, l-am găsit acasă şi imediat m-a invitat la el.

Adresa o ştiam pe dinafară: “via Spallanzani 16”. Însă între timp lucrurile se simplificasera pentru că vorbeam curent italiana.

Aristide Leporani locuia într-o casă foarte interesantă. Era un fel de „caravanserai”, care forma un patrulater în colţul unor străzi perpendiculare, construit în jurul anului 1900 de o familie italiană bogată.

Proprietarul complexului, Paulo Belavita, locuise acolo cu întreaga lui familie şi cu servitorii lor. Totul fusese prevăzut pentru a mulţumi nevoile de autonomie ale familiei: în curtea interioară erau amenajate grajdurile pentri caii pe care proprietarul îi folosea la caleştile cu care se deplasa, o mică grădină permitea să te răcoreşti în timpul verii, ba chiar şi o capelă fusese construită în aceeaşi curte, pentru satisfacerea nevoilor de reculegere ale celor ce locuiau aici. La parterul casei, pe străzile înconjurătoare, fuseseră amenajate prăvălii şi o parte din ansamblu era menit să fie închiriat pentru a aduce un venit proprietarului.

Aristide Leporani mi-a povestit că el s-a născut în această casă şi îşi trăise aici toată viaţa, pentru că părinţii lui lucrau la proprietarul locului. Acum locuia într-un mic apartament format din două camere şi o sală de baie, însă aflat la „piano nobile”-primul etaj al clădirii- cu vederea spre strada Melzo. Apartamentul era decorat cu mult gust: peste tot erau aşternute covoare, tablouri pe toţi pereţii şi îmi amintesc, în special, de sculptura reprezentând un Hrist răstignit cu o mare puritate de linii, căruia Aristide îi săruta picioarele din când în când, exaltând frumuseţea lui aproape abstractă.

Imediat, Aristide Leporani mi-a propus să locuiesc la el, lăsându-mi camera lui, pe când el urma să doarmă în salon. Deşi foarte jenat, -în fond, nu pot spune că eram prieteni intimi, mai ales ca el avea de trei ori vârsta mea!- am acceptat în urma insistenţelor sale. Însă mi-a spus: „Ştii, Adriane, eu nu ştiam că vei veni astăzi! (Nu dădusem niciun semn de viaţă timp de cinci ani!) Eu am azi după- amiază o întâlnire cu nişte prieteni în oraş. Dacă vrei, poţi veni cu mine.”

„De ce nu ?” mi-am spus eu. „E o ocazie de a vorbi italieneşte cu nişte oameni de calitate!” Însă nu-mi puteam închipui la ce nivel înalt vor fi!

Întâlnirea avea loc într-un bar din celebra galerie Vittorio Emanuele, în inima oraşului Milano, chiar lânga „Piazza del Duomo”.

Prezenta romanilor in orasul Milano e amintita de afisele din metrou

Nu-mi mai amintesc ce anume se sărbătorea, dar erau acolo adunaţi vreo 25 sau 30 dintre actorii de film sau teatru şi personalul care colaborau la programele R.A.I. Aristide Leporani mi-a indicat câteva nume de actori care mie, venit de puţini ani din România şi trăind într-un oraş de provincie din Franţa, nu-mi spuneau mare lucru, de cele mai multe ori. Însă pe doi dintre ei i-am recunoscut imediat: era Vittorio Gassman, pe care îl admirasem în România în filmul “Il sorpasso”-Depăşirea-, şi Monica Vitti, eroina principală a filmelor lui Antonioni. Tot ce îmi amintesc, este că Monica Vitti era tăcută şi destul de retrasă, iar Gassman, vorbăreţ şi briliant, ca şi pe ecran. Mai bine de zece ani mai târziu, urma să-l revăd pe Vittorio Gassman pe scenă, la Teatro Sistina din Roma, însă asta e o altă poveste!

Am rămas numai trei sau patru zile la Milano. Însă Aristide Leporani a ţinut să-mi arate câteva dintre minunăţiile puţin cunoscute ale oraşului. Mai ales edificiile, monumentele, decoraţiile stil „Liberty”. Pe atunci, la începutul anilor ’70, ceea ce francezii numesc „Art nouveau” sau cu dispreţ „Art nouille”, iar germanii „Jügendstil”, nu era deloc apreciat. Casele, cartierele construite în acest stil erau, de cele mai multe ori lăsate în paragină, când nu erau demolate pentru a face loc arhitecturii moderne, stil „Le Corbusier”!
Poate că nu întâmplător Aristide Leporani era pasionat de acest stil, care astăzi atinge, prin obiectele vândute în casele de licitaţii, preţuri colosale. Pentru că în cartierul în care locuia el, majoritatea caselor, construite la începutul secolului XX, corespundeau acestui stil. Aşa am descoperit faţade întregi acoperite de ceramică reprezentând personaje sau motive decorative multicolore, figuri sculptate pe ziduri, balcoane de fier forjat împletit, clanţe şi mânere de bronz decorate cu plante sau animale fantastice, uşi din lemn de teck şi alte esenţe exotice, care păreau adevărate decoruri de teatru. Unul din locurile cele mai remarcabile, descoperit datorită lui Aristide Leporani, a fost „Piazza del Liberty”, chiar în apropierea Domului.

Fatada reconstruita din Piazza del Liberty

Milano a fost bombardat în mod sălbatic în timpul celui de-al Doilea Război mondial. Într-unul dintre cartierele distruse atunci, se găsea o superbă faţadă „Liberty”, scăpată ca prin minune dela distrugere. Edilii oraşului au avut excelenta idee, rară pe atunci imediat după război, de a o recupera, de a o instala pe faţada geometrică a unui nou edificiu, chiar dacă dimensiunile noii clădiri depăşeau elementul vechi, şi de a schimba numele pieţii din „Marinai d’Italia” în cel, mult mai reprezentativ, de „Piazza del Liberty”. Alături a fost construit unul dintre primii zgârie-nori italieni, cu o arhitectură avangardistă pentru acea vreme. Drept care s-a născut un ansamblu eterogen, dar extrem de original, şi „înainte de vreme” pentru epoca lui.

Am descoperit astfel, mulţumită gustului avansat al actorului italian, o latură puţin cunoscută mie pe atunci, a artei europene dela începutul secolului XX. Şi am regăsit, în fundul memoriei, amintirea vaselor de sticlă colorată , semnate Gallé, pe care le vândusem în grabă la “Consignaţia” înainte de a părăsi România, pentru o sumă ridicolă, care mi-a permis să cumpăr o pereche de pantofi!

* * *

Au mai trecut vreo zece ani.

La începutul anilor ’80, am petrecut iar câteva zile la Milano. Găsind, în fine, un moment liber, m-am dus în via Spallanzani, să văd dacă prietenul meu mai locuieşte acolo. Însă numele lui nu mai apărea pe lista locatarilor.

Am sunat la uşa portăresei şi am întrebat dacă Dl. Aristide Leporani mai trăieşte. Femeia s-a uitat lung la mine şi m-a întrebat dacă n-am citit ziarele. Când i-am spus că nu locuiesc la Milano, a vrut să ştie dacă nu sunt rudă cu el. După multe insistenţe, mi-a mărturisit că Aristide Leporani fusese asasinat, cu câţiva ani înainte, chiar în apartamentul lui. Şi am înţeles, după insinuările portăresei, că asasinul ar fi fost un tânăr cu aceleaşi moravuri ca şi bătrânul Aristide.

Uimit şi şocat de sfârşitul tragic al acestui personaj pitoresc pe care-l cunoscusem sub un aspect diferit, mi-am promis să încerc să descopăr, dacă se poate, istoria acestui incident sordid.

* * *

Au mai trecut aproape 30 ani.

În noiembrie 2009 am plecat pentru câteva zile de vacanţă în Lombardia. Voiam să vizitez oraşele istorice ale regiunii: Bergamo, Cremona, Lodi, Como… Însă „poarta de intrare” era, bine înţeles, Milano, capitala regională.
Am ales dintr-un ghid, oarecum la întâmplare, unul din zecile de hoteluri din Milano, nu departe de centru, nici de gară, lângă „Porta Venezia”, pe Corso Buenos Aires, şi… am plecat. După ce mi-am lăsat bagajele la hotel, am ieşit în stradă, în căutarea unui restaurant. Atunci, ridicând privirea ca să aflu unde mă găsesc, am descoperit că eram… pe „via Spallanzani”! Hotelul „Fenice”, cu adresa oficială pe Corso Buenos Aires, se află de fapt în prima casă de pe via Spallanzani. Întâmplarea a făcut ca, dintre atâtea hoteluri dela Milano, să aleg unul care se găseşte drept pe strada unde am locuit acum aproape patruzeci de ani! Mi-am spus deci că nu e chiar o întâmplare şi am pornit să redescopăr zona şi… amintirile mele de atunci.

* * *

Zona care astăzi se află în vecinătatea Porţii Veneţia se găsea, până la sfârşitul secolului XIX, în afara zidurilor ce înconjurau oraşul Milano. De aici pleca drumul care se dirija spre cetatea dogilor, trecând prin Monza.

Cea mai mare parte a locului era ocupată de un spital construit, între 1488 şi 1513, după modelul fondat de „Lazzaretto di Venezia”, care avea forma aproape pătrată cu laturile de cca. 370 m. În cele aproape 300 camere cu dimensiunile de 4,74 X 4,75 m, care aveau fiecare un şemineu şi o toaletă, erau primiţi bolnavii obişnuiţi sau cei ai numeroaselor epidemii din secolele XVI şi XVII. După epidemia de ciumă din 1630-descrisă de Manzoni în celebrul roman «I promessi sposi”- acest Lazzaretto îşi pierde din importanţă şi devine parţial, în secolul XVIII, o cazarmă de cavalerie, dar şi, prin natura celorlalţi locuitori, un fel de „Cour des miracles”, unde se aciuiaseră toate scursorile societăţii milaneze.

După 1884, odată cu achiziţionarea ei de către o importantă bancă italiană, întreaga zonă este demolată şi devine obiectul unei operaţii de urbanizare, ceea ce permite oraşului să se extindă. Din construcţiile precedente mai rămâne numai poarta de intrare în oraş, câteva locuri de cult şi numele unei străzi… „via del Lazzaretto”.

Mai pot fi văzute până astăzi impunătoarele edificii dela „Porta Venezia”, înălţate în 1828 şi înfrumuseţate de basoreliefuri instalate pe faţada monumentului în 1833. Primul edificiu construit pe locul actualei porţi era un arc de triumf din ghips, înălţat cu ocazia vizitei la Milano a împăratului Austriei, Francisc I, în 1825.

Via Spallanzani si Corso Buenos Aires intr-un tablou din secolul XIX (1835) datorat lui Giuseppe Canella

Via Spallanzani de astăzi urmează traseul drumului principal care ducea la Venezia. Actualul hotel „Fenice” este prima casă construită pe acest drum, la începutul anilor 1700.

Casa dela no. 6, de pe aceeaşi stradă, a fost construită între 1825 şi 1830, pentru a servi drept cazarmă generalului Radetzky. Joseph Wenzel Radetzky von Radetz, cunoscut sub denumirea „mareşalul Radetzky”, de origine cehă, a fost comandantul şef al armatei austriece în Lombardia-Veneţia, unde a câştigat mai multe bătălii, printre care şi celebra luptă dela Custoza, imortalizată de Luchino Visconti în filmul „Senso”. El a murit, de altfel, la Milano, în 1858, dar memoria i s-a păstrat mai ales datorită celebrului marş care-i poartă numele, compus de Johann Strauss tatăl.

Tot prin „via Spallanzani” traversează până azi un râu subteran, Roggio Gerenzana, care în secolul XIX alimenta cu apă celebrul stabiliment „Bagni di Diana”. „Il Stabilimento di esercizio e scuola di Nuoto Bagni di Diana” a fost construit în 1842 pe un teren semiviran şi se compunea dintr-o piscină şi câteva alte servicii. În ciuda numelui feminin, doamnele nu au avut acces aici timp de câteva decenii, iar mai apoi, numai „în determinate ore ale dimineţii”.

Un articol ilustrat care aminteste istoria bailor Diana publicat in revista Dove in 1998

Reamenajat ca hotel în 1908, edificiul e neschimbat până astăzi, în cel mai autentic stil „Liberty”. Numai că piscina a fost atunci transformată într-o sală de spectacol, numită „Kursaal” şi un teren pentru jocul cu mingea. În această sală a avut loc un teribil atentat terorist în 1921, provocând moartea a 21 persoane şi mai bine de 80 răniţi, în timpul reprezentaţiei operetei „Mazurca albastră” de Franz Lehar. Astăzi, hotelul face parte din lanţul Sheraton, sub numele „Diana Majestic”.

Alături, în vecinătatea “Băilor Dianei”, se afla la sfârşitul secolului XIX „Il Stabilimento della Societă Anonima degli Omnibus e Tramways”, care gera prima linie de tramvaie cu cai circulând între Milano şi Monza, începând din anul 1876, precum şi traficul în capitala lombardă.

Primele omnibuse, cu o capacitate de opt persoane şi trase de un singur cal, se succedau la intervale de zece minute. Mai apoi, începând din 1864, s-a trecut la un nou tip de vehicol, cu 16 locuri în interior şi 14 pe platformă, tras de doi cai. Aşa se face că, în 1896, puteai întâlni în zonă zece grajduri cu 580 cai şi toate instalaţiile necesare pentru buna funcţionare a „Stabilimentului”. Începând din 1893, tramvaiele au fost electrificate; ultima linie hipomobilă a fost cea dintre Milano şi Monza, care şi-a încetat activitatea pe 30 decembrie 1900. Deşi majoritatea grajdurilor au fost demolate în 1901, mai pot fi văzute până azi trei dintre ele, fiecare cu o capacitate de 44 cai, dintre care unul aproape intact.

Însă, de departe, edificiile cele mai surprinzătoare sunt cele ce se află pe străzile Malpighi, Frisi şi Melzo.
Casa Galimberti, via Malpighi 3, construită între 1902 şi 1905, de arhitectul Giovan Battista Bossi, ar putea fi numită, pe drept cuvânt, „opera unui Mucha italian”. Pe faţada ei poţi admira sutele de metri pătraţi de ceramică în culori cum nu poţi vedea decât la Praga, oraşul celebrului decorator ceh, maestrul necontestat al stilului „Art nouveau”. Din păcate, ea a fost parţial modificată la nivelul străzii şi a restaurantului ce ocupă parterul. Însă toate decoraţiile interioare, feroneriile, uşile, chiar şi motivele decorative de pe pereţii interiori, au fost recent restaurate.

Casa Guazzoni, în via Malpighi 12, construită în 1906 de acelaşi arhitect, posedă o decoraţie complet diferită. Aici domină balcoanele din fier forjat, benzile sculptate cu motive florale, chipurile de tinere cioplite în piatra faţadei. Se pare că o restaurare în viitor ar putea da la iveală motive colorate, o frescă decorată cu flori şi „putti” datorată acuarelistului milanez Paolo Sala (1859-1924).

Dar istoria cea mai tristă este probabil cea legată de soarta edificiului numit „Palazzina Liberty” din via Frizzi, colţ cu via Melzo.

Unul dintre primele cinematografe din Milano, proiectat de arhitecţii Tettamanzi şi Mainetti, în cel mai pur stil „Liberty” cu toate excesele de fantezie care domneau atunci, a fost construit între 1908 şi 1910. Cunoscut sub numele „Cinema Dumont”, acest lăcaş de cultură cinematografică şi-a încetat activitatea în anul 1932. După război, interiorul a fost demolat şi transformat în garaj pentru ambulanţele Crucii Roşii. În 1978, edificiul era să fie demolat în întregime pentru a face loc unor locuinţe sociale; mai apoi s-a propus înlocuirea lui… cu un parking! Din fericire, din acel moment, s-a creat o asociaţie cu scopul de a salva clădirea, acest adevărat loc de memorie şi operă de artă. În cele din urmă, începând din anul 2001, edificiul a fost transformat în bibliotecă de cartier, specializată în documentaţia privind stilul „Liberty”.

* * *

Am revenit în via Spallanzani 16.

Edificiul, astăzi în restaurare, a rămas aşa cum l-am cunoscut în anii ’70. Numai că acum strada, amenajată în zonă pietonă din 2002, a devenit un cartier de lux, care adăposteşte o piaţă “şic” în fiecare sâmbătă. Iar ca să intri în curţile interioare trebuie să cunoşti codul care deschide imensele porţi de lemn sculptat. Capela din curtea imobilului a dispărut; în locul ei au fost plantaţi doi pomi ale căror crengi se îndoaie sub greutatea fructelor roşii/aurii –kaki- în acest sfârşit de toamnă. Am dat chiar şi peste un domn care locuieşte în această casa din 1972. El îşi aminteşte de scandalul provocat de uciderea lui Aristide Leporani. Însă nu mai ştie în ce an s-a întâmplat!

Cât despre ziarele epocii, colecţia cotidianului milanez „Corierre della Serra”, consultată timp de trei ore, nu mi-a permis să găsesc vreo informaţie despre acest „fait divers attroce” (cum spunea Matei Caragiale).

În schimb am descoperit –sau redescoperit- un cartier milanez cum puţine altele se găsesc în lume.

Şi toate astea, pentru că la optsprezece ani nu văzusem încă marea!

Adrian Irvin Rozei, Milano, noiembrie 2009

Galerie foto: Fatade, decoratii, detalii “Liberty” din cartierul de langa Porta Venezia