File de jurnal… pandemice

La Bastide Vieille, 23/08/2020

 

Literatura perioadelor de pandemie a dat umanităţii nenumărate capodopere.

Ajunge să menţionăm doar câteva titluri din secolul XX (Jean-Marie Gustave Le Clézio, “La Quarantaine” (1995), Marcel Pagnol, “Les Pestiférés” (1977), Jean Giono, “Le Hussard sur le toit” (1951) sau Albert Camus, “La Peste” (1947), în limba franceză, precum şi Laura Kasischke, “In a Perfect World ” (2009) sau Philip Roth, “Nemesis” (2010), în limba engleză, ceva mai recente. 

Desigur că fiecare îşi aminteşte de alte capodopere ale literaturii universale, care tratează, în mod direct sau prin metafore, acest subiect, cum ar fi :

 « La Montagne magique » de Thomas Mann, « Decameronul » lui  Boccacio sau «  Pavilionul canceroşilor » de Soljenîţin. 

Pandemia pe care o traversăm acum, este prea recentă pentru a fi produs, deja, capodopere de această dimensiune artistică.

Totuşi, nenumăraţi oameni politici, scriitori, filosofi, sociologi… neavând ce face în vremea carantinei, au « ouat » texte, articole, eseuri, cărţulii, broşuri… în care şi-au dat cu părerea despre « cum va fi lumea de după… » !

In primul rând, nimeni nu ştie « când » sau « dacă » va fi « lumea de după… » !

Mai apoi, cea mai mare parte dintre ei, uită, sau se prefac că nu-şi mai amintesc, că de ani de zile, ne-au tot prezis « viitorul ». Ba chiar, unii dintre ei, evită să menţioneze că, « fiind la manete » câteva decenii, au contribuit în mod activ la construcţia lumii de azi, pe care o consideră ca fiind « depăşită ».

Tocmai de aceea, acum, se grăbesc s-o înfiereze şi să declare că « nimic nu va fi ca mai înainte » ! 

Eu nu mă hazardez să-mi dau cu părerea despre « cum va fi » !

Cu atât mai mult cu cât… n-am nimic de vândut ! Nici cărţi, nici ideologii, nici măcar… vreo casă de închiriat celor care « vor să trăiască altfel ».

De aceea, am ales să povestesc « cum am trăit în ultimile 6 luni ». 

Mai ales pentru că, după micile mele experienţe recente, s-ar zice că “lumea a rămas aceeaşi… în mai rău”! 

Astfel, dacă “Covid şi autorităţile sanitare “ ** îmi vor acorda încă nişte zile de viaţă, peste câţiva ani, îmi voi putea aminti de această perioadă specială fără ca ea să fie deformată de trăirile ulterioare. 

Asta, pentru că am constatat că “omul este un animal cu memoria scurtă”!

Din fericire ! Pentru că altfel… nu ne-am putea bucura de momentele fericite care (sunt sigur că…) vor urma ! 

—

* « Post coitum omne animal triste est … » afirma Galien din Pergam, acum aproape 2000 ani.

Asemănarea cu epoca noastră mi se pare evidentă ! 

**In anii ’60, obişnuiam să repet amicilor mei francezi, o frază care-i amuza copios: “A l’ avenir, si Dieu et le Parti communiste me prête vie… ».

Acum, am modificat-o puţin !

Sensul general… a rămas neschimbat!

 

*   *   *

Primele trei luni de « confinare » au trecut… ca un vis !

Ele mi-au amintit afirmatzia lui Edmondo de Amicis, în celebra lui carte « Cuore » : « Passarono come un sogno quei tre mesi di vacanza in campagna! »

Le-am trăit ca pe o nouă experienţă, neaşteptată, pe care o testam şi măsuram… zi cu zi ! 

Profitând de faptul că locuim într-un apartament înconjurat de vreo 30m2 de terase, şi, mai ales, pentru că vremea a fost excepţional de clementă, fiecare membru al familiei a putut alege o bucată de balcon, unde-şi desfăşura activităţile zilnice.

Astfel, am constatat că apăruse… o sală de sport în aer liber, unde soţia şi fiii mei luau cursuri de gimnastică prin Internet, cu un celebru « coach » internaţional, păstrând însă « distanţarea socială » impusă de autorităţi. 

Mai apoi, am descoperit existenţa unui « casinou » ilegal, unde aceiaşi jucau cărţi. In general « UNO »!

Pe urmă, unu’ bătea mingea, altu’ sărea coarda, soţia mea instalase o adevărată băcănie, pe balconul camerei de dormit, aprovizionată zilnic de comenzile transmise prin telefon sau pe net, la magazinele din împrejurimi.

Niciodată n-a lipsit nimic, din ceeace comandasem !

Pachetele erau depuse în faţa uşii apartamentului, la recuperam după două ore şi le transferam… pe balcon. Numai a doua zi, începeam să le consumăm !

Toate aceste precauţii erau, cu siguranţă, inutile ! Insă, ca atâtea alte milioane de consumatori din lume, urmam sfaturile, oficiale sau discrete, pe care le auzeam, vehiculate de autorităţi sau… de reţelele sociale ! 

Eu am profitat de ocazie şi am “finalizat” albume cu fotografii, care aşteptau de… ani de zile, am citit cărţile şi revistele, aduse din toate colţurile lumii, pe care “le las pe mâine!” de atâta vreme… 

Dar, mai ales, acest “huis clos” à la Jean-Paul Sartre, mi-a amintit… evenimentele din « Mai ‘68 » !

Atunci, sosit de numai 9 luni în Franţa şi nemulţumit de întorsătura pe care o luau lucrurile pe străzi, am decis să mă închid în camera mea la « Maison des Elèves » din Saint Etienne, să trag perdelele şi să nu mai ies de acolo… până când situaţia nu se va clarifica. Am profitat de acest moment « out of time » pentru a asculta, în buclă, toţi cântăreţii francezi pe care nu-i cunoşteam încă. Coboram doar la ora meselor… şi încă! Deseori, rugam pe unul dintre colegii mei să-mi aducă o tavă cu mâncare de la restaurantul din căminul nostru studenţesc. 

In 2020, chiar dacă petreceam ore în şir ascultând muzică sau citind în colţul meu, două momente ale zile reuneau cei 4 membri ai familiei:

-mesele luate împreună, de obicei pe balcon,

-« Jurnalul televiziunii », ca să mai aflăm ce se petrece prin lume… în domeniul pandemiei. 

Dar, mai întâi, ascultam cu toţi « lecţia zilei » ! 

Dl. Dr. Jérôme Salomon,  doctor infecţiolog, director general al Sănătăţii publice, ne debita pe un ton monocord, zeci, sute de cifre, pe care nimeni nu le putea reţine, făcând afirmaţii, aşa zis ştiinţifice, care se contraziceau, de la o zi la alta !

Foarte repede, am înţeles că informaţiile interesante nu se pot obţine decât « from the horse mouth »! 

Profitând de marele noroc de a avea prieteni prin toate colţurile lumii, am început să telefonez peste tot. Petreceam o oră sau două, zilnic, vorbind cu Santiago de Chile, cu Viena, cu Bucureşti, cu Stockholm, cu Tel Aviv, cu New York etc., etc. 

Pentru prima dată în 50 ani, aveam cu toţi aceaşi problemă, dar informaţii, de cele mai multe ori, contradictorii !

Şi, fiecare, bine condiţionat, afirma că « la noi s-au luat măsurile cele mai corecte ! »

Pentru că, ziarele sau revistele pe care le consultam zilnic, nu povesteau, deseori, aceleaşi « evenimente » ca cele enunţate de corespondenţii mei.

Ca să am o părere cât mai apropiată de realitate, citeam zilnic două cotidiene din Franţa :

-« Le Figaro »,  la care sunt abonat de vreo… 35 ani, şi care era depus în faţa uşii de pe palier, între orele 5 şi 7 dimineaţa,

-« Le Monde », la care am făcut un abonament virtual, pe care-l puteam citi pe tableta mea, începând de la ora 11 a.m. 

Iar, din când în când, mai aruncam un ochi şi pe ziarele din ţările a căror limbă o înţeleg.

Astfel, am descoperit că aceleaşi informaţii pot fi interpretate… în sensuri opuse, în funcţie de ideologia vehiculată de organul de presă sau de interesele naţionale! 

Mai mult !

Intre cotidianul, care promova « modestia, economiile, limitarea consumului » şi magazinul săptămânal, al aceleiaşi edituri, care afişa aceleaşi publicităţi « consumeriste » ca şi în trecut, te puteai întreba… cine e rămas în urmă şi cine pregăteşte « lumea de mâine » ?

Insă, în restul timpului disponibil, aşezat confortabil într-un fotoliu, pe terasă, urmăream « activităţile » vecinilor mei de imobil.

Cum suntem înconjuraţi de un imens parc, în care blocurile sunt împrăştiate la zeci de metri unul de altul, obligaţiile şi constrângerile oraşului nu ne afectau prea mult. 

Urmăream astfel, copiii care alergau pe bicicletă sau jucau fotbal pe peluză, jucătorul de golf, care se antrena zilnic, la ora 17h, tânăra vietnameză care sărea coarda, timp de jumătate de oră, ba chiar şi perechea, care întindea o pătură pe iarbă şi bronza la soarele de primăvară.

Ca şi mine, doi vecini au instalat hamace, pe balcon, iar altul a scos « un instrument de tortură », cu care se antrena, executând exerciţii fizice… ca într-o sală de musculatură ! 

Insă, momentul meu preferat era cel în care, pe la ora 19h00, sosea o familie de raţe, probabil de pe malul Senei vecine. Familie stranie ! O « Daisy » şi doi « Donald » care « funcţionau » împreună !

De câteva ori, s-a rătăcit pe la noi un cocostârc, pe care-l cunosc de vreo 5 ani, şi care locuieşte într-un parc din vecinătate. Probabil că… se plictisea de unu’ singur –parcul era închis !- şi mai venea şi el… să vadă lume ! 

Mărturisesc că eu, în condiţiile « carantinei sanitare »… nu ţineam chiar aşa tare… să văd lume ! 

Când însă statul pe balcon îmi ieşea pe nas, mă plimbam o oră sau două prin parcul ce înconjoară blocurile noastre. Mă aşezam în vârful unei coline, de unde urmăream, spre dreapta, activitatea (încetinită !) a străzii,  pe stânga, jocurile copiilor, vârstnicii care-şi citeau ziarul, în parcul nostru, sau tinerii care dansau pe balcoanele apartamentelor, în sunetele muzicii, instalată pe terase. 

Plimbându-mă prin reşedinţă, am descoperit că, în două dintre blocuri, există, la intrarea în hol, etajere cu cărţi, comicsuri, jocuri de societate  sau reviste pe care le puteai împrumuta sau, chiar, lua definitiv.

Regula nescrisă presupune că vei lăsa un volum, în locul celui luat.

Foarte civilizat ! 

O dată sau de două ori, când presiunea « higienistă » a mai scăzut, am luat masa într-un restaurant turcesc sau italian.

Aici, instalat pe terasă, cu tote măsurile de protecţie respectate, am fost servit ca un prinţ !

Nu erau ocupate decât câteva mese din tot restaurantul. Iar bucătarul, după atâtea săptămâni de pauză, dansa în jurul meu, gata să-mi facă toate hatârurile ! 

Va urma…

 

Adrian Irvin ROZEI

                                               La Bastide Vieille, august 2020