Cititorul român care urmăreşte cu atenţie articolele publicate în ziarul „Le Figaro” nu putea să nu remarce două note din secţiile culturale ale jurnalului publicat pe data de 6 noiembrie.

Mai întâi la rubrica „Télévision/jeux” era anunţată pentru aceeaşi seară retransmisia unui spectacol filmat, intitulat „Marius et Fanny à l’Opéra”, cu subtitlul: ”Roberto Alagna şi Angela Gheorghiu cântă Pagnol pe o muzică de Vladimir Cosma”.

Prezentată în premieră la opera din Marsilia în septembrie 2007, această creaţie originală a compozitorului român care excelează în muzica de film a fost o primă încercare de a aborda un stil nou. În plus, însoţită de un enorm curaj, pentru că trilogia lui Pagnol, intitulată „Marius”, este o operă far a literaturii provensale. Rămasă în amintirea tuturor mulţumită transpunerii ei pe ecran în interpretarea unor nume prestigioase ale scenei franceze postbelice, precum Raimu sau Pierre Fresnay, această capodoperă reprezentativă pentru ambianţa, obiceiurile şi langajului lumii mediteraneene e prezentă în Midi nu numai în librării şi pe ecrane, dar şi la fiecare colţ de stradă. La Toulon, de exemplu, în plin centrul oraşului, o scenă de antologie a piesei –Partida de cărţi- este materializată chiar printr-un grup statuar şi o frescă de zeci de metri pătraţi. E drept că Toulon este oraşul natal al actorului Raimu, rămas în istoria artei teatrale şi cinematografice franceze ca un simbol al langajului colorat şi al exprimării truculente a populaţiei din Provenţa.

Poate că de aceea cronicarul francez, sensibil la dificultatea de a transpune această exprimare pitorească în langaj muzical, se întreabă: „Nu e prea riscant să-ţi strecori paşii în urmele lăsate de strămoşi atât de iluştri ca Raimu sau Pierre Fresnay?” Şi el însuşi răspunde afirmând: „La această întrebare se poate răspunde că nu, pentru că distribuţia e luxoasă.” Ba chiar afirmaţia care urmează poate uimi sau încânta pe cei –extrem de numeroşi- care cunosc filmele realizate de însuşi autorul pieselor, Marcel Pagnol: „Să îndrăznim să mărturisim că perechea-titlu este uneori mai credibilă decât creatorii ei.” Iar despre muzica lui Vladimir Cosma el afirmă că „ea decolează în pasajele cele mai dramatice” şi că „scenele finale… vor smulge cu siguranţă lacrimi din ochii telespectatorilor” cu ocazia transmisiei de pe canalul cultural franco-german ARTE.

Câteva pagini mai departe, într-un caiet special intitulat: „Ces prix Goncourt sont encore lisibles?” diferiţi cronicari literari analizează soarta a unsprezece romane distinse cu celebrul premiu literar între 1904 şi 1952.

O notiţă pe trei coloane se intitulează: „În 1960, de ce premiul a fost atribuit şi apoi retras”. Cronicarul literar aminteşte un moment dramatic din istoria decernării premiilor Goncourt, probabil uitat de majoritatea amatorilor francezi de literatură, însă rămas viu în memoria intelectualilor români: „Scris în limba franceză de Vintilă Horia, un scriitor de origine română, Dieu est né en exil este jurnalul imaginar al poetului latin Ovidiu, exilat de August în garnizoana romană din Tomis, la Pontus-Euxinus, în anul 9 al erei noastre.”

După care analistul literar explică simbolismul romanului, atribuind poetului antic intuiţia apariţiei unui nou Dumnezeu, care va schimba faţa lumii. Însă în acelaşi timp aminteşte acţiunea „agenţilor circulaţiei ideologice care au dus împotriva scriitorului român, gonit dela Bucureşti de comunişti în 1953**, o violentă campanie de presă” care se va termina prin retragerea premiului. Nu este aici momentul de a analiza în detaliu atmosfera de teroare intelectuală stângistă care domnea în viaţa artistică franceză a epocii, chiar dacă ea se manifesta într-o ţară liberă, unde tancurile sovietice nu băteau la poartă. Însă în care un Louis Aragon sau un Jean-Paul Sartre ţineau întâietatea vieţii literare pe care o machiau sub pretext să nu lase „să cadă pradă disperării, Billancourt***”.

Însă comentariul autorului spune că „La o distanţă de patruzeci şi opt de ani este permis spiritelor libere să citească Dieu est né en exil: este un foarte frumos roman.” Şi, aş îndrăzni să adaug, o revanşă bine meritată a talentului asupra intrigilor politice.

Departe de mine afirmaţia că astfel de note pozitive legate de prezenţe româneşti în viaţa de azi a Franţei se repetă în fiecare zi. Totuşi este uimitor să constaţi frecvenţa comentariilor legate de România care apar în presa franceză. Şi mai ales caracterul lor antagonist. Dacă deseori în articolele menţionând probleme de societate apar în transparenţă incidente legate de prezenţe delictuale de origine română (de cele mai multe ori făcând un amalgam simplist impus în parte de obligaţia de a fi „politiquement correct”), în schimb viaţa politică, interferenţele ei cu evenimentele europene sau mondiale, opiniile sau reacţiile unei populaţii membre ale Uniunii Europene, apar numai rareori.

Tot în ediţia din 6 noiembrie 2008 a ziarului „Le Figaro” sunt comentate sub titlul „La „Nouvelle Europe” prudente après la victoire d’Obama” primele reacţii ale ţărilor de Est după alegerile din Statele Unite. Nota pe trei coloane, după ce citează rapid poziţia guvernelor dela Berlin şi Varşovia privind deciziile preşedintelui la sfârşit de mandat, analizează îndelung reacţiile opiniei publice poloneze.

Oare soarta României este de a fi premiantul clasei din Est numai la materia „Cultură”? Sau poate că lumea politică dela Bucureşti nu are nimic de spus în domeniul economiei, crizei financiare sau evenimentelor politice din lume? Ori poate că preocupările electorale locale nu le mai lasă timpul necesar pentru a citi presa mondială!

E drept că nu demult, un prieten îmi spunea cu un surâs dulce-acrişor în colţul buzelor că românii ar face mai bine să abandoneze orice veleitate economică sau politică şi să nu se ocupe decât de activităţi culturale în care excelează într-o proporţie cu mult superioară reprezentativităţii lor demografice!

Adrian Irvin Rozei, Paris, noiembrie 2008

1. Editia franceza a cartii lui Vintila Horia
2. Coperta discului “Marius et Fanny” de Vladimir Cosma

——
Note:
*Titlul unui articol apărut în presa franceză care trata despre prezenţa delicvenţilor originari din România în societatea occidentală
**De fapt, Vintila Horia a parasit România în 1940, a locuit în Austria, Italia şi Argentina, de unde s-a întors în Europa în 1953. Despre exactitudinea afirmaţiilor cronicarului francez… no comment!
***Sediul central al uzinelor Renault, ieri citadela luptelor muncitoreşti din Franţa, astăzi oraş abandonat de atelierele industriei automobile