Era în primăvara anului 1971, când am primit un telefon dela un fost coleg de şcoală, pe care nu-l mai văzusem de câteva luni. După politeţurile de rigoare, el m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Londra pentru câteva zile. „De ce nu?” i-am răspuns. „Bine, atunci fi gata cu valiza în faţa casei, luni la ora nouă dimineaţa!”

Zis şi făcut! Luni dimineaţă, la ora anunţată, colegul meu a apărut într-o maşină condusă de prietena lui. Aceasta, ceva mai în vârstă decât noi, era jurnalistă confirmată, lucrând în redacţia unei reviste medicale de reputaţie internaţională.

Am plecat la drum; după traversarea Canalului la Folkestone, spre marea mea uimire, Anne nu a luat drumul Londrei, ci a cotit la dreapta, de-a lungul ţărmului englez. Ne-am oprit într-un mic orăşel, numit Deal, cu case tipic englezeşti, lipite unele de altele şi crescute în înălţime pe 3 sau 4 etaje. În faţa uneia dintre ele, Anne a scos o cheie din buzunar şi ne-a poftit să intrăm.

Intrigat şi curios, am descoperit un interior tipic englezesc, o casă plină ca un ou, cu nenumărate obiecte de toate mărimile, dar, mai ales, cu fotografii superbe, atârnate pe pereţii tuturor încăperilor. După ce am inspectat locul, am remarcat, în spatele uşii de intrare, o foaie de hârtie pe care scria:

„Bine aţi venit! După ce intraţi în casă, puneţi în funcţiune electricitatea înclanşând întrerupătorul roşu, deschideţi gazul învârtind butonul albastru etc., etc.”

Instrucţiunile se încheiau cu recomandarea:

„Dacă vreţi să aveţi lapte pentru micul dejun de mâine dimineaţă, nu uitaţi să depuneţi seara sticlele de lângă uşă pe pridvorul din faţa casei!”

Şi chiar aşa am făcut!

Tot mai intrigat de locul straniu in care ne aflam, am întrebat-o pe prietena colegului meu, care mi-a explicat:

„Aceasta este casa unui celebru fotograf internaţional englez. După ce a lucrat ani de zile pentru nenumărate reviste de prestigiu, Harold Chapman a decis să se retragă într-un sat din centrul Franţei. Acolo, el n-are nici măcar telefon şi când vreun mare ziar de limbă engleză din Londra sau New York are nevoie de el, sună la telefonul din cafeneaua satului şi îi lasă un mesaj spunând: ‘Harold Chapman trebuie să fie în 24 ore la Tokio… sau Moscova… sau…’

Harold şi cu mine am lucrat împreună pentru diferite reviste, ne-am împrietenit, aşa că, atunci când i-am spus că plecăm în Anglia, mi-a încredinţat cheia casei, pentru a putea face un popas în drumul nostru.”

Într-adevăr, pe mesele din salon am remarcat diferite albume fotografice semnate Harold Chapman.

Astfel am petrecut una sau poate două nopţi la Deal, pe malul Canalului Mânecii, după care am plecat la Londra.

* * *

Au trecut vreo 15 ani. N-am mai revăzut aceşti prieteni şi întreaga istorie a rămas ascunsă în fundul memoriei mele.

Într-o vară din mijlocul anilor ’80, mă aflam în casa socrilor mei, pe ţărmul lacului Salagou, în inima regiunii Languedoc din sudul Franţei. Ca în fiecare zi, răsfoiam jurnalul local “Midi libre”, primit cu sfinţenie de orişice familie din regiune care se respectă. Şi citit cu aceeaşi sfinţenie în fiecare zi! Mai ales la rubrica “Cronică necrologică”, mulţumită căreia poţi afla cine a mai murit prin department.

Nefiind, pe atunci, foarte familiarizat cu viaţa mondenă a regiunii, răsfoiam cu o oarecare indiferenţă ziarul. Deodată, mi-a sărit în ochi un articol care vorbea despre un album de fotografii din regiune. Nu numai că articolul prezenta imaginile – superbe! – ale locului lângă care mă aflam, dar, în plus, fotografiile erau semnate de un „binecunoscut artist internaţional stabilit în regiunea noastră, Harold Chapman”. Aşa am aflat că Harold locuia, nu într-un sat din centrul Franţei, cum mi se spusese, ci în plin Languedoc, la Saint Guiraud, la câţiva paşi de locul unde mă aflam şi unde reveneam periodic.

În plus, acest sat nu-mi era necunoscut, pentru că acolo se află unul dintre cele mai renumite restaurante din zonă, „Le Mimosa”.

Cu proprietarii hotelului/restaurant din St. Guiraud

Aflat într-o casă extrem de pitorească din vechiul sat, el are particularitatea de a fi ţinut de zeci de ani de către o pereche anglofonă, el englez, ea neozeelandeză, şi câteva dintre creaţiile lor culinare poartă amprenta antipozilor. Astfel, ”le cheval de bataille” este celebrul tort numit „Pavlova”. Acest desert de prestigiu, care decorează cu mândrie mesele de sărbătoare dintr-al cincilea continent, a cărui creaţie este reclamată tot atât de bine de către australieni, cât şi de neozeelandezi, aminteşte vizita în emisfera australă a celebrei balerine ruse Pavlova, în anul 1926.

"Pavlova" in mijlocul caruciorului cu dulciuri (alb/verde/rosu) si in fotografia publicitara realizata de Harold Chapman pentru restaurantul din St. Guiraud

Desigur că specialiştii gastronomiei celor două ţări se grăbesc să se contrazică, afişând fiecare vechi reţete pentru a afirma întâietatea patriei lui. Însă rezultatul este acelaşi: o prăjitură tare pe dinafară, rezultatul carapacei de bezea exterioară, şi moale pe dinăuntru in ciuda compoziţiei identice pe bază de albuş de ouă, apă şi sare. Restul, frişcă, zmeură, acadele colorate etc. este numai o problemă de decor, lăsată la gustul, mai mult sau mai puţin inspirat al celui ce realizează acest desert!

Bineînţeles că lista de bucate dela „Mimosa” propune şi specialităţi mediteranene, precum: „Rôti de pigeonneau au pastis d’antan, réglisse et lentilles du Puy” sau „Palette méditerranéene de babaganoush, houmous, tzatziki et tchoutchouka”. Nu puteam să uit deci acest loc, cu atât mai mult cu cât, cu ocazia primei vizite a părinţilor mei în regiune, viitorii mei socri ne invitaseră la masă în acest restaurant, aflat la numai câţiva kilometri de reşedinţa lor. Mi-am propus deci, să-l caut pe Harold Chapman şi să facem cunoştinţă.

Ca şi în multe alte cazuri, acaparat de preocupările cotidiene, n-am făcut nimic!

* * *

Au mai trecuit încă vreo douăzeci de ani!

Într-o zi, în 2006, prin nu ştiu ce minune, mi-a venit ideea de a-l căuta pe Harold Chapman. Între timp a apărut internetul şi lucrurile au devenit cu mult mai simple. După câteva tatonări am dat peste un număr de telefon la Deal, în comitatul Kent. Eram sigur că era omul meu!

Am sunat, m-am prezentat şi am spus cu o oarecare îndrăzneală: “Nu ne cunoaştem, nu ne-am întâlnit niciodată, dar trebuie să vă mărturisesc că am dormit în patul Dvs. acum mai bine de 35 ani!”

A urmat o lungă explicaţie “istorică” şi o tot atât de lungă conversaţie, continuată prin diferite mailuri pe care le-am păstrat.

Între altele, vorbind de Saint Guiraud, şi de anecdota privind modul de a fi contactat al anilor ’60, Harold Chapman mi-a spus:

„Absolut adevărat! Cu excepţia unui mic detaliu. Telefonul ‘cabinei publice’ din sat era instalat în casa unei femei oarecare. Bine înţeles că ea nu vorbea englezeşte, dar nota o pronunţie aproximativă a mesajelor. Cea mai mare parte dintre ele trebuiau să fie decodate. După câtva timp, am devenit un campion în acest domeniu.

Unul dintre exemplele mele preferate era: ‘See you Sat Kukurouchi 2.30 Killingheim’.

Secretul Dnei. Lassalvy (pentru care eram în plină admiraţie!) era că, deşi nu înţelegea niciun cuvânt în engleză, reuşea să obţină totuşi ceva într-o formă remarcabilă. În schimb, era atât de corpulentă, încât nu reuşea să alerge până în vârful dealului ca să aducă mesajul. Drept care, ieşea la balcon, fluturând o bucată de hârtie, şi unul dintre tinerii care se jucau pe acolo cu bicicletele, alerga la uşa noastră cu importantul mesaj. Ei erau foarte mândri de a fi un element dintr-o organizaţie de ştiri internaţională.

Mesajul, odată decodat, spunea: ‘See you outside Capucci 2.30 on Saturday afternoon. Bill Cunningham’ Astfel am plecat la Paris şi ne-am întâlnit fără nicio problemă, în faţă la Capucci!”

* * *

Harold Chapman s-a născut la Deal, în comitatul Kent din Marea Britanie, pe 26 martie 1927 şi şi-a petrecut copilăria în aceeaşi casă în care locuieşte şi azi.

La început, Harold Chapman visa să devină pictor, însă părinţii lui doreau să-l dirijeze către o carieră comercială. Diferite problem fizice l-au decis, la vârsta adolescenţei, să devină fotograf. De altfel, întâlnirea cu un vagabond i-a determinat convingerea că „securitatea n-are niciun sens”.

„Toţi erau împotriva deciziei mele de a deveni fotograf.” spune el astăzi, într-un interviu acordat unui jurnalist englez, cu ocazia vernisajului unei expoziţii la Londra. „Însă mi-am spus că, dacă acest vagabond poate fi fericit fără nicio securitate, de ce n-aş putea fi şi eu?”

După ce lucrează câtva timp în regiune, Harold Chapman pleacă la Londra în 1954 şi colaborează cu faimosul fotograf de modă dela jurnalul „Vogue”, John Deakin. Această legătură a influenţat tendinţele viitorului artist, dirijându-l spre fotografia de stradă şi a personalităţilor marginale.

Chapman mărturiseşte:

„Norocul mi-a determinat cariera în permanenţă. Era de necrezut. Şi nici nu poţi s-o crezi. Am încercat numai să prind ce vedeam. De aceea m-am mutat la Paris; voiam să fiu în locul unde vizualul era cel mai interesant. Restul părea ca şi cum s-ar fi învârtit în jurul meu.”

Sosit la Paris la mijlocul anilor ’50, Harold Chapman supravieţuia mai întâi vânzând fotografii instantanee turiştilor sau filme recuperate prin coşuri de gunoi. Însă după câtăva vreme, el a reuşit să-şi creeze o reputaţie de fotograf de modă, lucrând pentru revistele „Vogue” şi „New York Times”, precum şi imortalizând diferite evenimente din Londra anilor ’60. În acelaşi timp, el realiza adevărate reportaje fotografice în Parisul anilor ’50-’60, precum şi în Londra deceniului şase.

În 1963, Harold Chapman părăseşte Parisul şi se instalează în Languedoc. Aici activitatea lui se dirijează spre fotografia de peisaj. Tot atunci el participă la ceaţia revistei regionale „Connaissance du Pays d’Oc”, care l-a pus în contact cu Max Rouquette, scriitor regional jucând un rol important în procesul de renaştere a culturii occitane din a doua jumătate a secolului XX. Cu Max Roquette, a început Harold Chapman pregătirea unui album ilustrat prezentând lacul Salagou din departamentul Herault.

În 1993, Harold revine în Anglia, în orăşelul lui natal, unde continuă până astăzi o activitate de fotograf în regiune, specializat, tot atât de bine în ilustrarea peisajelor locale, a persoanelor sau personalităţilor care locuiesc acolo, a scenelor de stradă sau chiar…a mâncărilor şi băuturilor tipice.

La mai bine de 80 ani, Harold Chapman este animat de aceeaşi curiozitate şi energie ca şi acum o jumatate de secol. În 2006, el îmi scria:

„În vederea aniversării celor 80 ani, care va avea loc în luna martie, am decis că o voi celebra cu un salt în paraşută. Totuşi, această decizie a generat o astfel de suparăre şi anxietate încât, pentru liniştea şi pacea căminului, am abandonat acest proiect şi m-am decis pentru o ascensiune cu balonul… Între timp, am întreprins fotografierea oraşului Deal de sus: asta înseamnă că am escaladat eşafodaje, şi lovitura de graţie a fost saltul pe eşafodajul turnului bisericii St. Andrew unde am fost botezat.

Aventura ultimă şi decisiva a fost să trec de pe eşafodaje pe acoperişul unui restaurant din Deal, pe malul mării, ca să pot obţine alte fotografii din vârful acoperişului. Aceasta va fi ultima aventură, pentru că, sosind acasă mi-am demis spatele şi Claire (Claire Parry, soţia artistului, ea însăşi fotografă n.n.) a trebuit sa-mi spele hainele pline de praf de cărămidă. Acum mi s-a interzis în mod formal să mă urc pe scări, obstacole, turnuri de biserici etc. Cu toate astea, m-am descurcat să obţin fotografii interesante ale acoperişurilor şi ale muncitorilor lucrând pe ele.”

Toate aceste fotografii de o excelentă calitate ar fi putut face din Harold Chapman un remarcabil artist internaţional. Însă adevărata urmă pe care el o va lăsa în istorie, şi nu numai în cea a artei fotografice, este rezultanta unei întâlniri din Parisul anilor ’50. Un eveniment excepţional este întâlnirea între un om şi un loc. Pentru Harold Chapman, locul acesta s-a numit „Beat Hotel”.

* * *

Strada „Gît-le-Cœur” se află la numai o aruncătură de băţ de Place St. Michel, în inima Cartierului Latin. Din fericire „insula urbană” în care se află ea, între cheiul Senei, bulevardul St. Michel şi bulevardul Saint Germain a scăpat „modernizării şi sistematizării” oraşului, realizate de baronul Haussmann la mijlocul secolului XIX.

Strada, care a fost tăiată înainte de secolul XIII, este şi astăzi mărginită de imobile datând din secolele XV sau XVIII, care au păstrat, măcar în parte, decoraţiile din epoca ei de glorie, când locuiau aici duci sau marchizi.

Însuşi numele străzii face obiectul unor discuţii aprinse între istorici şi admiratorii locului. Istoricii afirmă că numele nu este decât o deformare a poreclei unui bucătar din epoca Renaşterii, numit „Gilles le queue” (Gilles coadă de tigaie). Admiratorii susţin că locul ar fi fost numit în amintirea unei „belle” care-i rupsese inima regelui Franţei şi Navarei, celebrul seducător Henric IV. Cine ştie?

Însă atmosfera romantică, întâlnită până azi în zonă, îl făcea pe poetul Allan Ginsberg să scrie:

„Am mers prin străzile de pe ‘Rive Gauche’ gândindu-mă că Apollinaire sau Rimbaud sau Baudelaire au bătut aceleaşi căi. Nu poţi fugi de trecut la Paris şi, ceea ce e atât de minunat, este că trecutul şi prezentul se îmbină de manieră atât de intangibilă încât nu ţi se pare o povară.”

Numai că, în prima jumătate a secolului XX, cartierul devenise sordid. Poate că tocmai deaceea nenumăraţi artişti sau studenţi fără un ban se aciuiseră acolo. Amintirea lor supravieţuieşte în cărţi de memorii, precum cea a scriitorului ceh Vitezslav Nezval, venit din Praga anilor ’30 să-şi întâlnească prietenii suprarealişti într-un congres avangardist, sau în melodia semnată de Francis Lemarque, care cânta boema anilor ’50 pe cheiurile Senei. Şi amândoi îşi intitulează creaţiile „Rue Gît-le-Cœur”. Însă locul care va marca pentru întotdeauna istoria boemei şi a literaturii americane este imobilul aflat la numărul 6.

În acest edificiu, construit în 1480, care aparţinuse Ducelui de Luynes şi d’O şi care a fost locuinţa lui Pierre Segnier, adevăratul marchiz d’O, era instalat în anii de după război un hotel. Un hotel sordid, fără nume, cu 42 camere, dar dirijat de o puternică personalitate, Mme Rachou, o fostă rezistentă, care însă închidea cu uşurinţă ochii asupra chiriei plătite cu multă întârziere. Colonia artiştilor americani fără un ban din Paris descoperise acest „paradis” şi îl adoptase. Aşa se face că aici au locuit, în anii ’50, William Burroughs, Allan Ginsberg, Gregory Corso, Peter Orlovsky, Brian Gysin… Cei care urmau să fie numiţi, în literatura americană, “The Beat Generation“. De unde şi numele dat hotelului, mulţi ani mai târziu: „Beat Hotel”.


Fotografiile lui Harold Chapman in holul hotelului

Avantajul de a locui aici era că, pentru o chirie de 130 Franci pe lună – cam vreo 30 USD! – aveai o libertate totală: „Puteai face ce vrei în cameră, să pictezi sau să decorezi pereţii după cum îţi plăcea, să-ţi găteşti mâncarea în patru labe, deasupra unui reşou de camping…”, cum spune Harold Chapman, care a locuit acolo timp de nouă ani.

La „Beat Hotel” locuiau tot felul de persoane, printre care şi numeroşi americani, care, mai târziu, au dispărut în anonimat. Dar şi câţiva scriitori care astăzi sunt consideraţi ca fondatorii unui curent literar care a schimbat maniera de a face literatură, ba chiar şi modul de viaţă al unei întregi generaţii. După cum spune John Clellon Holmes:

„Originile cuvântului ‘beat’ sunt obscure, dar semnificaţia lui nu poate fi mai clară pentru cei mai mulţi americani… El implică de o oarecare manieră o goliciune a minţii şi, în cele din urmă, al sufletului; un sentiment de a fi redus la temelia conştiinţei. Pe scurt, înseamnă a fi împins fără vreo dramă contra zidului de tine însuţi.”

Membrii fondatori ai „Generaţiei Beat”, Jack Kerouac, Allan Ginsberg, William Burroughs, şi mai târziu Gregory Corso, se cunoscuseră în anii ’40-’50 în Statele Unite. Însă un deceniu mai târziu, ei au trecut, rând pe rând, prin hotelul din rue Gît-le-Cœur, ca şi o întreagă constelaţie de alţi artişti care gravitau în jurul lor.

Placa instalata in 2009 pe fatada hotelului

Probabil că, fără prezenţa lui Harold Chapman în acest loc, nu am mai avea astăzi nicio mărturie vizuală a trecerii lor prin Paris şi a atmosferei acestui punct de întâlnire special din anii ’50-’60. Însuşi Allan Ginsberg spune că „în hol era un fotograf care n-a vorbit nimănui timp de doi ani”. Însă imaginile capturate de el, devenite astăzi pagini de antologie, ne revelează o lume „beat” greu de imaginat. Cum poţi să-i închipui pe aceşti creatori, mai toţi homosexuali, adepţi ai drogurilor dure, care au dat naştere unei întregi generaţii de „beatnici” colindând drumurile lumii, sub aspectul unor tineri curăţei, ca Ginsberg şi Orlovsky, sau al unui notar de provincie în costum-cravată, cum apare William Burroughs? E drept că ei erau la începuturile carierei lor şi nu deveniseră încă „icoanele” dela sfârşitul anilor ’60-’70. Ba chiar, diferite opere au fost scrise în acest hotel sordid, printre care însuşi romanul de referinţă al mişcării, „Naked Lunch” de William Burroughs.

„Mai mult decât Burroughs, Corso sau Ginsberg, Jack Kerouac* a fost strălucitul mesager al unei generaţii înnebunită de poezie, de muzică şi de exacerbarea simţurilor” scrie Yves Simon, celebru scriitor, muzician şi interpret („cantautore”, cum zic italienii), fiul spiritual al mişcării “Beat”, cu ocazia recentei publicări a versiunii originale a romanului „On the road” în Franţa. „Aceşti alchimişti ai voiajului şi ai verbului m-au învăţat transhumanţa, fericirea de a fi un punct minuscul al lumii, fără nicio legătură cu vreun ‘port d’attache’.”

Şi totuşi, deja în 1971, numai doi ani după moartea lui Jack Kerouac, Yves Simon publica un articol în faimoasa revistă a „mişcării alternative”, „Actuel”, în care spunea: „Oare aţi fi plecat în lumea mare dacă aţi fi ştiut că Jack Kerouac locuia la mama lui?” Şi aşa aflăm că celebrul „baroudeur” revenea cu regularitate la cuibul familial, odată ce îl apuca o „indigestie de autostrăzi”.

Pentru că, în fond, chiar dacă trăgeau mâţa de coadă în hoteluri mizerabile ca cel din rue Gît-le-Cœur, aceşti „rebeli fără cauză” rămâneau pe undeva copiii bine educaţi ai societăţii puritane anglo-saxone.

„Această generaţie m-a facut teribil de viu cu, în străfundurile corpului meu, acea senzaţie erotică a penetrării în umezeala unei istorii care, avară, ne lipsise de zbuciumările ei. Mai ’68 a fost într-adevăr această creaţie: cea a unui război virtual şi a unei nenorociri absente”, încheie Yves Simon.

În afară de imaginile autentice ale acestor creatori la începuturile lor, fotografiile lui Harold Chapman prezintă, în plus, avantajul de a ne reaminti viaţa şi aspectul unui Paris astăzi dispărut în totalitate. Cine-şi mai aminteşte de ambianţa din micile baruri, cafenele sau bistrouri care se înmulţeau în Cartierul Latin până la sfârşitul anilor ’80? Sau hotelurile sordide, uneori fără nume, ca, astăzi renumitul, „Beat Hotel”? Ce a mai rămas din prăvăliile care vindeau vin şi…cărbuni, precum celebrul „bougnat” din „rue des Canettes”? Fotografiile lui Harold Chapman, prinse pe viu de către un artist care a locuit acolo până la desfiinţarea hotelului, în 1963, ne redau această viaţă, acest „ferment artistic”, înlocuit azi cu turismul de masă.

* * *

Albumul de fotografii al lui Harold Chapman, astăzi de negăsit în comerţ, a devenit cartea de referinţă a acelei epoci, cumpărată la preţuri astronomice de pasionaţii curentului „beat”, când ea apare ca prin minune la vreo vânzare de bibliofilie.

Însă imaginile, rămase în proprietatea autorului, sunt astăzi expuse în galeriile de fotografii.

Pe data de 29 iulie 2010 a avut loc la Londra, în galeria „Proud” din cartierul Chelsea, vernisajul expoziţiei de fotografii „Beat Hotel”, semnate de Harold Chapman.

„Proud Galleries” este o structură lansată în 1998, a cărei vocaţie este „să aducă tot ce este mai bun în fotografia de calitate, în fluxul major al pieţii”. După mai bine de o decadă de existenţă, această organizaţie dispune la Londra de trei galerii, o sală de prezentare a muzicii în direct şi de un „Cabaret club”. Expoziţia lui Harold Chapman va rămâne la afiş până pe data de 29 august.

Şi hotelul din „rue Gît-le-Cœur”? După diferite modificări şi înfrumuseţări, astăzi sub numele „Hôtel du Vieux Paris”, el a devenit un hotel de lux, apreciat de turiştii care caută ambianţa desuetă a vechiului oraş. Accentuată de prezenţa, chiar peste drum, a uneia din ultimile săli de scrimă din Paris!

Astazi fostul "Beat Hotel" a devenit un hotel de lux din Cartierul Latin

În iulie 2009, cu ocazia împlinirii a 50 ani dela publicarea cărţii lui William Burroughs, „Naked Lunch”, al cărui manuscris, bine clasat în etajere de metal, poate fi văzut într-una din fotografiile lui Harold Chapman, o placă, menţionând numele principalilor artişti care au locuit aici, a fost instalată pe zidul exterior al hotelului. În salonul dela intrare, pe pereţi, pot fi văzute câteva fotografii din albumul lui Harold Chapman. Însă aceste imagini se adresează, mai degrabă, specialiştilor, pentru că nicio explicaţie nu luminează lanterna muritorului de rând privind istoria sau provenienţa lor.

În fond, la fel ca şi curentul literar pe care l-a adăpostit, „Beat Hotel” nu a reprezentat decât un „momentum”, o paranteză, datorită, în mare parte, indulgenţei manifestate de Mme Rachou.

Cum spunea însuşi William Burroughs, în 1983:

“Hotelul a fost cumpărat de nişte corsicani, care au instalat în camere mochetă şi telefoane… de neimaginat în vremea Dnei. Rachou. A fost un interludiu magic şi, ca oricare interludiu asemănător, mult prea scurt…”

Şi tot el încheie cu fraza: „Lucrurile pe care nu le-am avut niciodată, rămân; numai cele pe care le avem, dispar…”

Adrian Irvin Rozei, Londra, august 2010

Galerie foto Harold Chapman. Toate fotografiile © Harold Chapman / topfoto.co.uk

Legende:

1. Imaginea-far a “Generatiei Beat”: Ginsberg si Orlovsky pe o banca din Cartierul Latin
2. Harold Chapman in hotelul anilor ’50
3. Fatada hotelului “fara nume”
4. Mme Rachou: o persoana care stie ce vrea!
5. Eram tineri, eram veseli…lumea era a noastra!
6. Burroughs in camera lui cu manuscrisul romanului “Naked Lunch”

———–
Nota:

*Chiar dacă nu a locuit la „Beat Hotel”, Jack Kerouac face parte dintre cei care au trecut prin locul unde trăiau prietenii lui din „Beat Generation”. William Burroughs şi Gregory Corso, au fost creionaţi sub trăsăturile a două dintre personajele din „On the road”.