Argentina e ţara tuturor minunilor! Poate numai România, din cele nouăzeci de ţări pe care le-am străbătut până astăzi, ascunde atâtea contraste şi contradicţii.
O ţară cu numai 37 milioane de locuitori, dar cu o suprafaţă de 2,7 milioane de km2, dintre care mai bine de 13 milioane locuiesc pe 1% din teritoriu la Buenos Aires, capitala federală a statului. O ţară cu 5000 km de coastă maritimă, dar unde aproape nimeni nu mănâncă peşte. O ţară unde, în jurul capitalei, pe cca. 1000 km, întâlneşti un strat de humus de câţiva metri, aşa că, după cum spun argentinienii, ajunge să înfigi un băţ în pământ şi după doi ani culegi fructe.
De altfel, spaţiul este singurul lucru care nu lipseşte în Argentina; pentru că aici se consideră că o adevărată fermă are un ha pentru o oaie, deci o fermă normală, în Patagonia, are 80 000 ha şi 80 000 oi.
In Argentină, totul e fără măsură: vântul în Patagonia, care suflă cu 120 km pe oră, mareele din Ţara de Foc, cu o diferenţă înregistrată de 12 metri în numai şase ore, gheţarul cel mai mare din America de Sud, cu o suprafaţă egală cu cea a tutoror gheţarilor din Europa, sutele de balene care vin să se împerecheze lângă Peninsula Valdez, iată numai câteva din dimensiunile cosmogonice ale acestei ţări.
Cu toate aceste avantaje nenumărate şi mulţumită unei populaţii omogene, de origină predominant europeană, te-ai putea aştepta să găseşti în ţara lui Borges una din regiunile cele mai prospere ale globului. Ei bine, nu!
Ah! e adevărat că la începutul secolului XX, Buenos Aires rivaliza cu cele mai elegante capitale ale Europei. Edificiile din piaţa Carlos Pellegrini, monumentele somptuoase din cimitirul de la Recolleta, bulevardele enorme, precum Avenida 9 de Julio, depăşeau în lux cele mai strălucitoare cartiere din Paris sau Londra. Ca să nu mai vorbim de eleganţa toaletelor, calitatea spectacolelor de la Teatrul Colon, sau bogăţia vitrinelor, care prezentau ultimile noutăţi de-abia lansate în magazinele de la Paris sau Madrid.
Asta însă era situaţia altă dată. Astăzi Buenos Aires este numai o vitrină strălucitoare, care ascunde în spatele scenei o tot atât de strălucitoare decadenţă.
Cum a ajuns o ţară atât de bogată să fie astăzi în stare de faliment? Fiecare argentinian are câte o explicaţie şi ajunge să pui o întrebare, pentru ca fiecare să-ţi explice, printr’un discurs interminabil, că… este vina celuilalt! Politicienii corupţi, militarii asasini, funcţionarii leneşi, autorităţile plătite gras, dar care nu fac nimic, sunt imaginile standard, care revin periodic, atunci când vorbeşti tot atât de bine cu şoferii de taxi, cu chelnerii din restaurante sau cu directorii de întreprinderi. Nimeni nu s’a uitat vreodată într’o oglindă ca să se întrebe dacă nu cumva e şi vina lui!
In schimb, a te plânge este o adevărată regulă de viaţă. Până şi unul din cele mai celebre tangouri, spune: “El que no llora, no mama!” – Celui care nu plânge, nu i se dă ţâţă! Aşa că toată lumea se plânge, chiar şi cei care ani de zile s’au dus cu regularitate în vacanţă la Miami, adevărata capitală a Americii de Sud, lăsând de o parte vizita nenumăratelor obiective de interes turistic mondial, atât de variate în Argentina, şi pentru cunoaşterea cărora vin turişti din toate colţurile lumii.
Insă acum situaţia a devenit gravă! Pentru prima oară în aproape treizeci de ani de vizite repetate în Argentina, Buenos Aires îmi face impresia unui oraş care se găseşte la marginea prăpastiei.
Nu pentru că n’aş mai fi văzut în Argentina tot felul de excese financiare sau economice, care s’au succedat periodic, împingând această ţară de la o extremă la alta, în numai câtivă ani. Cum ar fi, de exemplu, timpurile, pe la mijlocul anilor ’70, când puteai cumpăra o vacă cu 1 USD, sau în decada ’90, când o friptură, într’un local oarecare, costa 22 USD! Sau epoca numită de argentinieni “de la plata dulce”(banii dulci), când, într’o vară, mai bine de jumătate din populaţia capitalei petrecuse măcar câteva zile de vacanţă pe plajele ţărilor vecine, în Uruguay sau Brazilia, urmată astăzi de măsurile financiare numite de argentinieni “corralito” (micul ţarc în care sunt închise animalele înainte de a fi duse la abator) şi care le interzice să plece în străinătate cu mai mult de 1000 USD de persoană.
Nu se mai poate pleca în străinătate? Nu’i nimic, se pleacă în diferite colţuri ale ţării, la Salta, la Bariloche, la Iguazu, şi s’a organizat în modul cel mai oficial o “punte” de cinci zile cu ocazia sărbătorilor de Paşti, ca să se poată valoriza investiţia transportului!
Dintre toate aceste puncte de interes turistic national, poate că cel mai frecventat, tot atât în perioada estivală, cât şi în perioada ivernală, este San Carlos de Bariloche.
Destinaţie favorită a argentinienilor, acest oraş adăposteşte în fiecare an aproape 750 000 turişti, adică de zece ori populaţia permanentă a locului. Principalele atracţii ale regiunii sunt sporturile de iarnă -din mai până în iulie- şi sporturile nautice -din decembrie până în martie-, pentru că aici se trăieşte “cu capul în jos” faţă de emisfera boreală.
Insă în tot timpul anului se consumă ciocolata, fabricaţie locală de renume, datorită prezenţei unei importante populaţii provenite din centrul Europei, care a adus cu ea tradiţiile arhitecturale, modul de viaţă, ba chiar şi specialitătile culinare din zona lor de origină. De altfel această regiune este numită “Elveţia argentiniană”, poate şi datorită peisajului în care vârfurile Anzilor, veşnic acoperiţi cu zăpadă, se reflectă în apa limpede a lacurilor imense. Numai că, spre deosebire de regiunile similare ale Europei, datorită spaţiilor infinite, aici întâlneşti când şi când o aşezare şi poţi parcurge zeci de kilometri fără să dai de o fermă, în care de abia găseşti câţiva locuitori.
In schimb, datorită purităţii aerului şi a luminii excepţionale, culorile a tot ce te înconjoară -iarba, florile, vârfurile înzăpezite, cerul albastru- sunt atât de vii încât, în zilele însorite de vară, trebuie să-ţi fereşti ochii cu toată grija, pentru a nu fi orbit.
Din fericire, această zonă de o bogăţie excepţională a faunei şi a florei, care se întâlneşte în mijlocul unei naturi rămasă autentică, precum în vremuri imemoriale, este protejată prin existenţa unui Parc National. Numit “Nahuel Huapi”, după numele principalului lac, în jurul căruia se găseşte această rezervaţie naturală, parcul se întinde pe o suprafaţă de 705 000 ha şi a fost creat în 1934, fiind primul Parc National argentinian. Astăzi parcurile naţionale din Argentina însumează aproape 3,5 milioane ha, adică 1,25 % din teritoriul naţional, şi acoperă principalele tipuri de medii naturale (păduri patagonice sau andine, litoralul oceanic, câmpii din “pampa argentina”, delta fluvială), precum şi monumente ale naturii sau ale istoriei argentiniene (misiunile iezuitice, cascada Iguazu etc).
Vedere din Parcul National Nahuel Huapi
Toate aceste parcuri naţionale poate că n’ar fi existat astăzi, dacă un om de stiinţă şi în acelaşi timp, un vizionar şi un explorator, n’ar fi dat impulsul necesar pentru crearea lor.
Francisco Pascasio Moreno (foto), cunoscut sub numele de “Perito Moreno”, s’a născut pe 31 mai 1852.
Incă din copilărie, Francisco a fost atras de frumuseţile şi secretele genezei naturii. La început, el a colecţionat fosile şi resturi pietrificate ale florei argentiniene, însă foarte repede a început să voiajeze pentru a le descoperi el însuşi.
La numai 20 ani, Francisco crează “Societatea Ştiinţifică Argentiniană”, iar în 1873 şi 1874, întreprinde primele voiaje în regiunea Patagoniei, străbătând ţinuturi pe care nici un om alb nu le vizitase vreodată, de multe ori riscându’şi chiar viaţa.
In 1875, Moreno traversează pentru prima dată Patagonia, de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific, întâlneşte şi studiază populaţiile indigene din această zonă şi începe o luptă disperată pentru a le salva dela dispariţie.
In 1876, el descoperă şi numeşte celebrul lac “Argentino”, în care se prăvale imensul gheţar care astăzi poartă numele ilustrului explorator.
In 1879, Francisco Moreno oferă Provinciei Buenos-Aires colecţia sa arheologică, antropologică şi paleontologică, care totalizează 15 000 piese şi care formează fondul de bază al Muzeului Antropologic şi Etnografic al capitalei argentiniene, mai târziu transferat în oraşul La Plata. Astăzi Muzeul din La Plata, construit şi conceput după indicaţiile şi sub autoritatea lui Francisco Moreno, este cea mai importantă instituţie ştiinţifică din Argentina.
In anii următori, Francisco Moreno a întreprins un număr impresionant de călătorii, atât în sudul Argentinei, unde a descoperit şi numit nenumărate lacuri, vârfuri andine, gheţari şi atâtea alte zone nerepertoriate până atunci, cât şi în întreaga lume, unde a dat cursuri şi a primit distincţii ale universităţilor şi societăţilor de geografie din Paris, Londra, Sao Paolo, Roma, Washington, Berlin etc.
Incepând din 1896, F.Moreno dedică mare parte din călătoriile şi studiile sale activităţii de mediator în problemele delimitării frontierei argentino-chiliene, funcţie numită în limba spaniolă “perito”, nume pe care îl adoptă în semn de respect pentru opera istorică realizată.
Este greu să citezi, măcar în parte, nenumăratele studii şi articole publicate de Perito Moreno, atât în Argentina, cât şi în străinătate, precum şi societăţile şi asociaţiile a căror membru activ a fost.
Dar poate una din deciziile cele mai revolutionare luate de Perito Moreno a fost aceea de a ceda, în 1903, statului argentinian un teren de “trei leghe pătrate în regiunea situată la limita teritoriilor Neuquen şi Rio Negro, la extremitatea vestică a fiordului principal de pe lacul Nahuel Huapi, în scopul de a fi conservat ca Parc Natural”.
Este originea primului Parc Naţional argentinian şi baza sistemului de rezervaţii, care totalizează azi 22 zone, pe cât de vaste, tot atât de diferite.
In 1912, pe când era deputat naţional, Perito Moreno prezintă în Camera Deputaţilor un proiect de lege privind “Parcul National al Sudului”, în care explică importanţa zonei care înconjoară Lacul Nahuel Huapi şi insistă asupra necesităţii de a se construi un oraş cu o poziţie asemănătoare Genevei, care se află pe malul Lacului Leman, legat de ţărmul Atlanticului printr’o linie de cale ferată. Astfel Moreno prevede deja, într’o epocă în care aceste idei nu erau nici măcar imaginate în lume, punerea în valoare a unor zone încă virgine, dar păstrându-le echilibrul între dezvoltarea economică şi protecţia mediului ambiant, prin iniţierea unui turism ecologic.
In alt proiect de lege, Francisco Moreno propunea crearea unor parcuri naturale menite să protejeze nu numai monumente excepţionale ale naturii, precum Cascada Iguazu, pădurea cu arbori unici în lume “Los Alerces” din zona “Nahuel Huapi”, sau gheţarii din sudul Patagoniei, ci şi peisaje care corespund unor evenimente sau personaje istorice, de exemplu, din epoca Războiului de Independenţă argentinian. Este interesant de remarcat că UNESCO nu a înţeles şi decis să claseze astfel de locuri “de memorie” decât acum câţiva ani, aproape un secol după ce Perito Moreno a exprimat această idee.
Din păcate, ideile revoluţionare ale marelui savant nu erau pe placul oamenilor politici importanţi ai Argentinei din acea epocă. Dezvoltarea economică nu-i interesa şi încă mai puţin punerea în valoare a naturii. Aşa că Perito Moreno a murit sărac pe 22 noiembrie 1919, iar guvernul federal nici nu a trimis un reprezentant la funerariile lui. De-abia în 1944, resturile pământeşti ale Dr. Francisco Perito Moreno au fost transferate pe insula Centinela, în mijlocul lacului pe care el l’a descoperit, în inima Parcului National “Nahuel Huapi”.
In 1897, o expediţie excepţională pleca pe vasul “Belgica” din portul Anvers. La bordul vasului, un echipaj multinaţional se compunea din şase belgieni, doi polonezi, un american, un norvegian, un român, însoţiţi de opt marinari belgieni şi norvegieni.
Membrul român al expediţiei era naturalistul Emil Racoviţă (foto).
Sub autoritatea incontestabilă a căpitanului belgian Adrien de Gerlache, echipajul expediţiei îşi propunea să colecteze un maximum de informaţii privind fauna, flora, meteorologia, geologia, fenomenele magnetice şi hidrologia ţinuturilor arctice. Din echipajul ales cu mare atenţie, făceau parte oameni de ştiinţă capabili să acopere gama vastă de domenii pe care îşi propunea să le studieze expediţia. Pilotul navei era norvegianul Roald Amundsen, cel care câtiva ani mai târziu va intra în istorie ca descoperitorul Polului Sud.
Pentru Emil Racoviţă, în vârstă de numai 29 ani, faptul de a fi ales pentru a participa la această expediţie prestigioasă era o recunoaştere a calităţii studiilor făcute în Franţa, a numărului considerabil de articole publicate şi a deosebitei stime de care se bucura în lumea ştiinţifică europeană şi în special pe lângă profesorul său, renumitul om de ştiinţă Lacaze-Duthiers.
Când vasul “Belgica” a ajuns la Rio de Janeiro, pe 22 octombrie 1897, Emil Racoviţă decide să-şi părăsească pentru un scurt timp colegii de călătorie şi, profitând de rapiditatea vaporului “Oravia”, să coboare înspre oraşul Punta Arenas, de unde spera să întreprindă o călătorie de studii în sudul Patagoniei.
O şansă deosebită îl face să întâlnească la bordul vaporului pe Francisco Perito Moreno care, însoţit de asistentul lui, Rudolf Hauchtal, se dirija de asemeni spre sudul Patagoniei, unde urma să întreprindă o călătorie în scopul delimitării frontierei argentino-chiliene.
Iată cum descrie Emil Racoviţă, într’o scrisoare*, trimisă de la bordul “Oraviei” şi datată 2 noiembrie 1897, evenimentele care au urmat:
“Am stat o lună în acea nobilă ţară şi ascultaţi ce noroc am:”Am făcut cunoştinţă pe vapor cu Don Francisco Moreno.” Nu înţelegeţi, nu e aşa? Iată, vă explic. Acel domn, director al Muzeului din La Plata, e numit preşedinte al comisiei argentiniene de delimitare între Chile şi Argentina. Se duce să lucreze tocmai la Punta Arenas şi înăuntru ţării, şi, ca început, face o călătorie de două săptămâni în Sierra (partea muntoasă a ţării). In loc de a fi nevoit să’mi organizez o expediţie, mă alipesc simplu de cea a domnului Moreno, căci nu mai e nevoie să vă spun că acel om de treabă s’a pus cu totul la dispoziţia mea. Voi călători, prin urmare, sub protecţia oficială a Republicii Argentine, care de altfel nu e necesară.”
Incepe o călătorie de douăzeci de zile, care este pentru naturalistul român o expediţie excepţională, atât pe plan stiintific, cât şi pe plan personal. Pentru că voiajul făcut călare, singurul mijloc de transport în această zonă, îi dă nu numai ocazia de a trăi ca un adevărat “gaucho”, dar şi să descopere o calitate a vieţii de neasteptat într’o regiune de la capătul pământului. Notele lui Racoviţă sunt surprinzătoare şi astăzi, la mai bine de un secol după călătoria lui:
“Estancias, fermele, sunt deci destul de numeroase, în mijlocie câte una la 5 sau 6 ore de galop. Sunt curate, bine întocmite şi confortabile, mai ales cele care aparţin francezilor. Toţi “companistas”, crescătorii de vite, sunt încântători prin bunăvoinţa lor şi ospitalitatea ce acordă călătorilor. Ei ne pun îndată casele lor la dispoziţie. Se mănâncă bine; nu lucruri complicate, ci ouă, lapte, carne, care e excelentă aici, mai ales carnea de oaie e delicioasă. Colonii – adică bineînţeles francezii care sunt printre ei- primesc Le Figaro, Illustration etc. şi se tin la curent, cu o lună şi jumătate de întârziere numai, cu tot ce se face în Europa.
Când mă gândesc că în acea bătrână Europă îşi închipuiesc cei mai multi că Patagonia e un deşert grozav, locuit de sălbatici!”
Şi în alt moment comentează:
“Când mă gândesc că eraţi neliniştiţi ştiind că mă duceam să străbat ‘sălbatica’ Patagonie! Luna trecută s’a inaugurat un teatru la Punta Arenas.”
Din punct de vedere ştiinţific, călătoria cu Dr. Moreno în Patagonia este un succes deosebit. O importantă cantitate de eşantioane de faună si floră, numeroase observaţii ale regiunii, din care mare parte inedite, nenumărate experienţe de viaţă într’un mediu natural, aproape necercetat de către comunitatea ştiinţifică internaţională, au reprezentat pentru Emil Racoviţă un prim pas spre descoperirea vieţii de “explorator ştiinţific”.
E drept că prezenţa Dlui. Perito Moreno, care străbătuse aceste meleaguri timp de mai bine de douăzeci de ani, îi permite să descopere nenumărate detalii şi aspecte ale lumii patagonice invizibile pentru cel care vizitează această ţară pentru prima dată. Un exemplu:
“Dl. Moreno îmi spune că vulpile rostogolesc ouăle până la o piatră, pentru a le putea sparge.”
Altă experienţă stranie, prima etapă dintr’o aventură zoologică neelucidată până în zilele noastre, începe cu comentariul:
“Comisia argentiniană a găsit (în această pesteră), se pare, scheletul unui animal acoperit de pielea sa şi pe care a aruncat-o. Marinarii chilieni au luat cea mai mare parte din ea. O bucată este în posesia lui Moreno.”
Această piele, care părea jupuită de pe corpul unui animal necunoscut, a făcut în continuare obiectul a nenumărate discuţii între zoologii şi paleontologii vremii. In cele din urmă, pielea şi diferite oase găsite în aceeasi peşteră, au fost transportate în Suedia, la Muzeul din Uppsala.
O altă bucată din piele şi câteva oase, ajunse în Muzeul din La Plata, a cărui director era Perito Moreno, a constituit baza de studiu după care paleontologul F. Amenenghino a publicat un articol în care afirma că aceste fragmente aparţinusera unui animal fosilă, Mylodon Listai. Acest animal fusese deja descris de alti anatomişti, care călătoriseră în această regiune, printre care şi celebrul Charles Darwin.
A început o polemică internatională între specialişti, care contestau sau confirmau existenţa acestui animal, numit Neomylodon. Insuşi Perito Moreno a făcut două comunicări pe această temă la Londra, în 1899, în faţa Societătii zoologice şi a publicat un articol, în acelaşi an, în revista “Geological Magazine”.
Bucata de piele, adusă şi prezentată savanţilor europeni de către Perito Moreno, a relansat polemica, devenită publică, şi care a început să pasioneze chiar şi pe cei care nu erau specialişti în acest domeniu, precum omul de pe stradă. Din aproape în aproape, Neomylodon a devenit un animal mitic, pe care specialiştii speră până azi să’l regăsească viu, ca şi monstrul din Loch Ness sau Şarpele de mare!**
Insă călătoria celor doi savanţi, argentinian şi român, continuă prin Patagonia, într’o lume surprinzătoare şi plină de contraste.
Dacă într’o pagină a jurnalului său Racoviţă spune:
“Am străbătut cu Dl. Moreno regiuni încă nelocuite”,
în alt paragraf, tot el poveşteste că
“în privinta sălbaticilor, trebuie să spun că, din nenorocire, n’am putut vedea niciun indian, deşi se pare că mai există câţiva, care însă nu sunt câtuşi de puţin sălbatici. Crimele sunt necunoscute în această ţară, unde se poate prea bine călători fără arme.”
La sfârşitul călătoriei, Racoviţă trebuia să se despartă de savantul argentinian şi, într’o scrisoare trimisă în ţară, spune:
“Dl. Moreno a fost foarte îndatoritor cu mine şi l’am părăsit, cu multă părere de rău, la canalul ‘Ultima Esperanza’ ca să mă întorc la Punta.”
Cum vasul “Azopardo”, care trebuia să’l conducă înapoi în oraşul chilian era în întârziere, Racoviţă a decis să’şi închieie călătoria patagonică pe uscat, urmând mai întâi ţărmul oceanului şi, mai apoi, valea râului Turbio, până la Punta Arenas.
Fotografiile epocii ne arată că această călătorie, unde s’a îmbinat studiul ştiinţific cu plăcerea descoperirii unui ţinut minunat, i-a priit exploratorului român, care s’a întors la Punta Arenas cu câteva kilograme în plus faţă de plecare.
Chiar dacă Emil Racoviţă şi Perito Moreno s’au despărţit fizic în acea zi de noiembrie 1897, s’ar putea spune că cei doi savanţi şi exploratori au făcut cariere paralele, ba chiar au avut o soartă personală asemănătoare.
Deşi locuiau la cele două extremităţi ale lumii latine, ei se întâlneau şi prin conferinţele susţinute sau articolele publicate în revistele europene de specialitate. Au fost membrii activi în nenumărate societăţi, asociaţii şi congrese din întreaga lume, specializate în studiul ştiinţelor naturii.
In plus, amândoi şi-au dedicat o mare parte din activitate educaţiei tinerilor, cărora doreau să le insufle principii de viaţă sănătoase.
In special Perito Moreno a fost, începând din 1912 când a fondat Institutul National de Scutism Argentinian, primul preşedinte al Comisiei lui de conducere.
Din iniţiativa celebrului naturalist argentinian, au văzut lumina zilei diferite proiecte menite să amelioreze nivelul educaţiei naţionale, atât printre tineri, cât şi printre adulţi.
De altfel, după cum Racoviţă a dezvoltat o activitate parlamentară în domeniul educaţiei, unde a fost delegat în numele Universitătii din Cluj, tot aşa F. Moreno a participat la lucrările Congresului Argentinian, unde a fost ales ca deputat între 1910 şi 1913.
Proiectele de lege propuse de F. Moreno în parlamentul argentinian, dincolo de ideile lor avansate, reprezintă deseori adevărate studii şi analize ale atuurilor ţării sale şi al modului în care acestea ar trebui exploatate pentru a o transforma într’o mare putere economică australă.
Perito Moreno, după ce menţionează necunoaşterea rezervelor naturale imense, ba chiar şi a limitelor geografice ale teritoriului argentinian, spune:
“Fără îndoială Natiunea Argentiniană este destinată să devină în viitor, în America de Sud, naţiunea cea mai asemănătoare cu Statele Unite în Nord şi este judicios să procedeze ca acestea în ce priveste utilizarea solului şi dezvoltarea populaţiei şi industriei sale.”
Numai că, din păcate, mare parte din proiectele propuse de Perito Moreno se loveau de imobilismul autorităţilor argentiniene, care se grăbeau să le înmormânteze. Altfel, probabil că astăzi Argentina, şi în special Patagonia, de care Moreno era atât de legat, ar fi beneficiat de o reţea de căi ferate mult mai importantă, de lucrări de geniu civil mai numeroase şi, în ultimă instanţă, de o distribuţie mai omogenă a populaţiei, care ar fi pus în valoare bogăţiile teritoriului.
De ce toate aceste proiecte nu s’au realizat? Cine ştie?
Poate pentru că, după cum spunea un călător care se întreba dacă n’ar fi “destinul geografic” al acestei ţări:
“Există America de Nord, să spunem, Statele Unite. In Războiul Civil, Nordul a câştigat. Şi există America de Sud, să spunem Argentina. Aici însă a câstigat Sudul!”
Până şi în ultimile zile ale vieţii, soarta celor doi savanţi a prezentat similitudini uimitoare. Dacă în cazul lui Perito Moreno era vorba numai de dezinteresul autoritătilor argentiniene şi de lipsa de respect faţă de un mare savant, pentru Emil Racoviţă, decedat sub regimul comunist, ultimii ani ai vieţii au fost un adevărat calvar.
Iată cum povesteşte revista MEMORIA o anecdotă sinistră din acele timpuri de tristă memorie:
“In 1953, Petru Groza îl întreba pe Traian Săvulescu – preşedintele Academiei R.P.R. …:
-‘Unde e Racoviţă în literatura noastră? […] Trimis al Universităţii Cambridge sau Oxford la Polul Sud, primit cu mari onoruri la Universitatea din Paris – unde e Racoviţă în ţara noastră?’
-Tov. Acad. Roller: […] (Politrucul C.C. al P.M.R. în Prezidiul Acad. R.P.R. încearcă să’i întrerupă lui Groza vădita revoltă în cele ce spunea)
-Tov. Dr. P.Groza: ‘Eu nu văd în vitrinele librăriilor, nicăieri pe Racoviţă. Mai mult – am trecut prin Cluj prin 1947 şi i-am văzut umbra, cu pălăria trasă pe ochi, sărăcăcios îmbrăcat, se strecura pe lângă ziduri. M’am întrebat: Acesta este marele savant Racoviţă? Am chemat profesori universitari, colegi de-ai lui, şi i-am întrebat de Racoviţă. “Moare de foame”, mi-au răspuns. (…) Pentru că l’au dat afară de la catedră, l’au dat afară de la Academie” A murit în mizerie. Am făcut această paranteză ca să vă arăt cum astfel de comori spirituale nu sunt preţuite’
-Tov. Acad. Traian Săvulescu: ‘(…) Racoviţă nu este membru al Academiei noastre (Acad. R.P.R., nota aut.), căci el a fost membru al Academiei trecute. Eu, deşi am fost membru al Academiei trecute, fiindcă sunt în viaţă, am trecut în continuare membru al Acad. R.P.R. Noi avem marea fericire de a trăi vremurile de azi’.
Pentru memorie, Emil Racoviţă a fost ales membru corespondent în 1905, membru titular în 1920 şi a fost chiar preşedintele Academiei Române, între 1926-1929!
In schimb, câţiva ani mai târziu, într’o operaţie de recuperare politică, atât de caracteristică pentru regimurile totalitare de peste tot, dintr’un fascicol al Editurii “Meridiane”, editat în limba engleză pentru uzul opiniei publice internaţionale, aflăm că:
“Racoviţă a nutrit încă din şcoală o admiraţie pentru ideile socialiste propagate în acea epocă de mult cititul jurnal “Contemporanul”…”
Cât despre sfârşitul vieţii lui Perito Moreno, iată ce spunea el însuşi, la câteva zile înainte de a muri, în 1919:
“Eu care am oferit patriei mele o mie opt sute de leghe şi Parcul National, unde oamenii de mâine, odihnindu-se, vor redobândi forţele necesare pentru a o servi, nu las fiilor mei nici un metru de pământ, unde vor putea înmormânta cenuşa mea…Cenuşă care, chiar dacă ocupă aşa de puţin loc, răspândită ar acoperi tot ce am obţinut pentru patria mea cu un strat foarte subţire, dar vizibil pentru ochii celor care ştiu să vadă.”
In 1944, când resturile pământeşti ale lui Francisco Perito Moreno au fost transportate în insula “Centinela del Sur”, în mijlocul lacului Nahuel Huapi, guvernul argentinian a decis că toate vapoarele, care vor trece prin acest loc, vor trage trei semnale de sirenă, în faţa “mausoleului”.
Aşa că astăzi, miile de turişti care străbat drumul acvatic între Argentina şi Chile, “navegando la Cordillera”, au ocazia să se întrebe la ce corespunde crucea aceasta, salutată de vapor şi, în fond, destul de modestă, într’un loc atât de îndepărtat de orice aşezare lumească.
Probabil că ştiau prea bine ce făceau autoritătile argentiniene, când au ales această procedură. După cum spun hienele şi şacalii, într’un proverb african: “E preferabil să ştii că leul e mort, sau cât mai departe de casă!”
Adrian Irvin Rozei, Buenos Aires, aprilie 2002
Note:
* Parte din aventurile trăite de Emil Racoviţă în cursul acestei expediţii au fost publicate la Paris în 1900, în două volume. Ele au fost reeditate în 1998 în spaniolă de către Universitatea Magellan, sub titlul “Hacia el Sur”. În 1997, cu ocazia aniversării a 50 ani de la moartea lui Emil Racoviţa, diferite instituţii române, în colaborare cu Casa de cultură Româno-Belgiană, au prezentat documente, desene şi fragmente de jurnal inedite, care au aparţinut savantului român.
Corespondenţa şi jurnalul lui Emil Racoviţa au fost publicate în România în anul 2001, prin grija Prof. Marinescu.
** Mulţumită analizei prin metoda Carbon 14, s’a determinat, de curând, că vârsta bucăţii de piele, găsită în pesteră, este de aprox. 10 000 ani. Rămâne un mister cum s’a putut conserva atât de bine şi, mai ales, de ce se găsea o cantitate atât de importantă de excremente ale acestui animal în peştera studiată. Una dintre teoriile specialiştilor afirmă că acest strămoş al “leneşului” din Asia ar fi fost domesticit de omul preistoric!
————————————————–
SERVICE APRES VENTE
Au trecut cinci ani de când a fost scris acest articol.
Între timp, mulţumită reprizei economice mondiale şi, mai ales, a dezvoltarii masive a exporturilor argentiniene către China, situaţia economică a ţării s’a ameliorat de o manieră substanţială. E drept că economia naţională depinde astăzi atât de mult de relaţiile comerciale cu descendenţii Imperiului de mijloc că un umorist a propus să se schimbe numele ţării din “Argentina”, în “Argenchina”! Însă dureroasa experienţă a anilor 2000-2002 nu pare să fi lăsat vreo amintire politicienilor locali: aceleaşi jocuri electoraliste absurde, aceeaşi lipsă de seriozitate in ceeace priveşte angajamentele interne sau internaţionale, aceleaşi alianţe de moment fără o viziune pe termen lung. Chiar dacă nu mai auzi dictonul repetat de atâtea ori în trecut: “Una buena cosecha y todo se arregla!”*, tot ai impresia, vizitând această ţară de basm, că fiecare trăieşte de azi pe mâine. E drept că economia argentiniană nu mai este atât de dependentă de producţia agricolă ca în trecut (industria minieră şi cea manufacturieră s’au dezvoltat în ritm rapid datorită competitivităţii create de devaluarea brutală a peso-ului). Aşa că ne putem aştepta la noi valuri în economia ţării care de atâţia ani s’a obişnuit cu o evoluţie tip “montagnes russes”. Poate pentru că, după cum spune o veche anecdotă sud –americană: “Mexicanii au coborât din azteci, peruvienii din incaşi, iar argentinienii, din vapoare (venite de peste mări n.n.)”.
Nota:
* “O bună recoltă şi totul se rezolvă!”