București, 30 septembrie 2024

De curând, mi-am reamintit cu enormă plăcere de Matei Nedelescu.

Pe 25/09/2024, a avut loc, în sălile « Jockey Club-ului Român », lansarea volumului amicului meu Radu Negrescu – Suțu intitulat « Cartea de aur a familiei Suțu ». Lansarea a avut loc în prezența unor academicieni, istorici reputați, intelectuali de frunte, oameni de cultură și artă etc.

« Jockey Club Român » își are, în prezent, sediul pe str. Episcopiei 9.

Cunosc acest edificiu din anii ’50 !

Cum așa ? Pe atunci, tatăl lui Matei Nedelescu făcea parte din conducerea Uniunii Arhitecților din România, care-și avea sediul în acest elegant local.

De câteva ori, împreună cu toată familia Nedelescu, am avut ocazia să particip, mai ales în grădina de vară, le proiecții de filme « în circuit închis ». Îmi amintesc, în special, de proiecția filmului « Wild Strawberries » de Ingmar Bergman, pe la sfârșitul anilor ’50. 

Cu alte cuvinte, n-am mai pus piciorul în acest loc… de vreo 65 ani !

Un motiv complementar, în plus de excelenta ținută ltierară și socială a manifestației, pentru a-mi aminti de un drag prieten, care ne-a părăsit mult prea devreme.

Matei, R.I.P. !

*   *   *

Aș putea continua… ore în șir, amintindu-mi nenumărate anecdote legate de « oameni și locuri » de pe « strada mea » !

Mă voi limita însă la două subiecte.

Mai întâi, cadrul care a motivat readucerea în actualitate a acestui subiect : « Hotelul Sarroglia ».

Prezentarea oficială a hotelului spune :

« Bucurați-vă de o experiență unică

HOTEL SARROGLIA: PROIECTAT CU PASIUNE

Hotel Sarroglia vă urează bun venit într-o cazare specială în centrul Bucureștiului. Combinația dintre design, artă și modernitate vă oferă, drept urmare, un hotel unic. Decorat după un design estetic și funcțional contemporan, Hotelul Sarroglia oferă o gamă largă de facilități care vă vor face să trăiți un sejur de neuitat în oraș. »

Ai zice că e vorba de… un hotel american dintr-un mare lanț de hoteluri mondializate !

Ori « Sarroglia » este exact contrariul : un hotel cu dimensiuni umane, cu o savoare… italiană, însă în același timp un amestec de modernitate cu un iz vechi românesc !

Acest ansamblu este rezultatul unei alegeri arhitecturale de excepție : într-o veche casă, asemănătoare cu cele construite acum mai bine de o sută de ani, precum majoritatea celor din cartier, a fost « introdus » un fel de « turn modern », cu o formă elipsoidală bine studiată, care a salvat-o de la distrugere și care pune în valoare o arhitectură contemporană !

Ah ! Am avut de nenumărate ori discuții contradictorii cu amici care trăiesc în oraș, legate de această alegere originală. Chiar și « Caietele de bune practici… » deja menționate, vorbesc despre caracterul multiarhitectural al zonei « Vasile Lascăr:

« Frumusețea străzii ce traversează orașul de la Piața Rosetti la șoseaua Ștefan cel Mare stă în diversitatea straturilor istorice: de la case ridicate la finalul secolului al XIX-lea, la clădiri Art Deco interbelice, de la intervenții socialiste și contemporane, la curți pitorești și alei de acces construite între cele două mari războaie. » 

Piațeta unde se află hotelul mi-a amintit, « toute proportion gardée »,  « Piața celor trei culturi » din Ciudad de Mexico !

Interiorul hotelului reia această suprapunere de straturi și epoci prin zidurile ferestrelor în cărămidă aparentă, care se învecinează cu un mobilier « design » și cu sculpturi contemporane.

Am mai avut ocazia de a afirma că acest amestec este, în nenumărate cazuri, unica posibilitate de a salva edificii din trecut, cu condiția ca « grefa » să se realizeze cu gust.

« Murales », « fresques »… l’aventure continue ! (I) | ADRIAN ROZEI

În acest text, aminteam, ca exemplu : « Même pratique à Bucarest, avec l’ancien édifice de l’ambassade Austro-Hongroise, brûlé partiellement en décembre 1989. » Adică : « Aceeași practică și la București, cu fosta clădire a ambasadei Austro-Ungariei, arsă parțial în decembrie 1989. »

Aș fi putut menționa și « Hotel Sarroglia » !

*    *    *

De multă vreme doream să locuiesc la « Hotel Sarroglia » !

Am explicat, în acest (prea) lung text « de ce » !

Însă, hotelul îmi rezerva o surpriză… pe care n-o bănuiam !

Când m-am urcat pe terasa de pe acoperișul hotelului, am început să privesc în toate direcțiile, încercând să recunosc locuri pe care le cunosc la nivelul străzii, însă văzute « din cer ».

Enormă surpriză !

Prezentarea hotelului indică :

« Hotelul Sarroglia are un jacuzzi pe terasa de pe acoperiș… »

Ei bine, din jacuzzi vedeam exact fereastra camerei în care am dormit în ultimii opt ani pe care i-am petrecut în București !

Excelentă tranziție pentru a descrie « casa și curtea mea » de pe str. Donici nr. 25 !

Acest ansamblu, destul de unitar, se compune din mai multe edificii, care se țin lanț, până în fundul curții, închisă de un imobil perpendicular.

Primele fotografii în care apar, datează din anul 1947, și au fost luate în camera părinților mei, unde am « conlocuit » primii 12 ani din viață.

Inutil să reiau acest subiect ! El a fost descris în textul :

Te-am șters din cartea de imobil !* | ADRIAN ROZEI

Însă, de această dată, aș dori să menționez alte aspecte și personaje din curtea mea.

Mai întâi, un element-cheie : grafittiul de pe zidul casei !

Aici, se găsește încă și azi un desen, executat, probabil, cu cărbune, pe care-l fotografiez la fiecare vizită în acest loc. Este o caricatură a unui individ cu părul zburlit și o floare în dinți, lângă care este scris, cu litere de-o șchioapă : ADRIAN.

Nu-mi amintesc nici când, nici cine a executat acest desen ! Însă, pot demonstra cu fotografii că el există de mai bine de 40 ani !

În curte, regăsesc locurile unde m-am jucat, încă de la vârsta de 1 an, în vara anului 1948. După ce « bronzasem » pe treptele vecinilor la 8 luni !

Aproape nimic nu s-a schimbat de la plecarea noastră ! Până și cutia noastră de scrisori, tot mai ruginită din an în an și fără ușă, e tot acolo !

Nici Gigi, vecinul meu, pe care-l cunosc de 72 ani, și care locuiește în același apartament ca atunci. Are aceeași sobă de ceramică smălțuită, cu aceeași portiță ca a noastră. Și zorele identice cu ale noastre, în Languedoc.

Doar un vecin indelicat a « ridicat nivelul » gardului din fața casei sale, stricând aspectul tipic « « Art Nouveau » a feroneriei.

Această casă are o istorie… specială !

Am descoperit-o în volumul « Avangarda românească în arhivele Siguranței ».

Ceeace acest document nu spune este că Egon Weigl era rudă (frate, văr… ?)  cu :

« Helene Weigel, născută la 12 mai 1900 la Viena și decedată la 6 mai 1971 în Berlinul de Est, este o actriță de origine austriacă, fosta soție a lui Bertolt Brecht și director al teatrului Berliner Ensemble. Spectacolele montate de Helene Weigel au fost esențiale pentru dezvoltarea teatrului epic…

După ce s-a întors în Europa, a jucat rolul principal la premiera Antigonei lui Brecht în 1948, la Chur, Elveția. În același an, s-a întors în Germania și a înființat împreună cu Brecht « Ansamblul Berliner », pe care l-a condus din 1949 până în 1971.

În 1949, a jucat rolul principal în piesa « Mama Curaj și copiii ei » (Mutter Courage und ihre Kinder) cu care a avut un enorm succes.

 După moartea lui Bertolt Brecht în 1956, Helene Weigel a continuat să conducă Ansamblul Berliner. Cu ocazia împlinirii a 60 de ani, în 1960, i-a fost conferit titlul de profesor. »

Am văzut, cu o invitație obținută de Irina Nădejde Cazaban, această piesă, jucată de « Berliner Ensemble », în turneu la București. 

*    *   *

Din fundul curții noastre, în anii ’60, sărind un gard, se putea ajunge în strada Maria Rosetti. Acolo unde, astăzi, se află « Muzeul Vasile Grigore ».

Sunt tentat să vorbesc și despre acest mic muzeu, dar cu o ambianță intimă rar întâlnită în astfel de « instituții ».

Nu o voi face !

Dacă n-aș rezista tentației, aș continua… zile întregi, vorbind despre « mahalaua » mea !

În care, deseori, mă plimb cu gându’, chiar și în alte colțuri ale lumii !

E o boală fără leac.

Sper c-am reușit să vă « molipsesc » !

Adrian Irvin ROZEI

București, octombrie 2024