București, 30 septembrie 2024
Aceste amintiri au reieșit din fundul memoriei în momentul când, deschizând geamul camerei mele din hotelul « Sarroglia », am revăzut întretăierea străzilor Donici cu Vasile Lascăr. Cutia de poștă de acum 7 decenii, nu mai există, însă casa din colț nu s-a schimbat. Doar că una dintre ferestrele imobilului a fost zidită pe jumătate, cealaltă jumătate « beneficiind » de un cadru ieftin de material plastic din PVC.
În « Caietul de bune practici constructive » , ni se precizează, la capitolul 4 « Intervenții legale – Ce este permis și ce este de evitat » că :
« Închiderea ferestrelor spre stradă
-Intunecă spațiile interioare ;
-Schimbă arhitectura clădirii și modul în care e apreciată de vecini ;
-Transformă fațada, care are prin definiție goluri, într-un perete orb și transformă strada într-un mediu arid.
Înlocuirea tâmplăriei originale cu tâmplărie PVC ieftină
-Provocă sistematic degradarea ancadramentelor și peretelui ;
-Poate fi periculoasă pentru sănătate : blochează circulația aerului și riscă să provoace igrasie ;
-Creează o discrepanță cu stilul clădirii și cu restul materialelor. »
În continuare, ni se precizează că, doar în zona Vasile Lascăr :
« 93 de imobile vechi din zonă au tâmplăria originară înlocuită cu tâmplărie PVC » și « 7 imobile din zona Vasile Lascăr au ferestre zidite la stradă. »
« Nu contează ! Să poate ș’așa ! » LOL
* * *
După nr. 30, pe « strada mea », urmează un mic rond. Acolo se afla, printre câteva case din sec. XIX și un bloc interbelic, « Părculețul » !
În locul unui imobil, se pare, distrus de bombardamentul din ’44, s-a amenajat, pe la începutul anilor ’50, un mic părculeț. El a avut un rol « capital » în viața copuiilor și tinerilor de pe Donici !
Aici ne-am jucat cu mingea, a jucat șotron sauu « țările », ne-am suit în corcodușii rămași din curtea/grădina vechiului imobil… Era locul nostru de întâlnire în timpul zilei și, după ce s-au instalat iluminatul electric al zonei, chiar și până la miezul nopții, în timpul verii.
Părinții mei urlau pe geam : « Adrian ! La masă ! ». Da’ eu mă făceam că n’aud !
Cum zice un celebru poem :
« Mersei, mersei mai departe !
Mă’ntâlni cu mama mea.
Uite așa o joard’avea :
Treci acasă, haimana ! »
Doar că, după « rivuluție », părculețul a fost « umplut » cu o jumătate de bloc oribil, care, mai apoi s-a dublat.
Unde se mai joacă azi copiii ? N’au nevoie de « părculeț » ! Stau toată ziua pe computer sau la « tembelizor » !
Tot în acest rond se află și azi o superbă vilă, construită în stil « neo—românesc ». Acolo locuia, în anii ’50, doctorul Oreviceanu, cel care a fost primul meu medic pediatru.
Dr. Oreviceanu era masiv, se mișca încet și… avea o slăbiciune pentru mine ! Când mă vedea pe stradă, îmi făcea un semn cu degetul să mă apropii și-mi spunea cu un ton foarte serios:
« Adriane ! Părinții tăi se poartă bine cu tine ? Dacă nu, să vi să-mi spui mie ! » După care… izbucnea în râs !
Îmi amintesc de o vizită în casa Dr. Oreviceanu, decorată cu mobile, covoare și obiecte în stil românesc de pe la 1900, când « mă căptușisem » cu o otită. Aveam vreo 5 ani. Doctorul mi-a prescris un tratament cu « picături de glicerină fenicată fierbinte în ureche ».
Otita a trecut… ca prin farmec ! Atunci, am afirmat: « Era glicerină fermecată ! »
De atunci, și chiar când a venit rândul fiilor mei, în caz de otită am cerut și insistat să fiu tratat cu « glicerină fermecată » ! Mai greu a fost să traduc jocul de cuvinte în franceză !
Din fericire, am păstrat, trimise prin poștă în mod oficial, neumărate fotografii, numerotate și listate una câte una înainte de plecarea din țară, de prin rondul « lui Oreviceanu ».
Azi, casa pare abandonată și năpădită de vița sălbatică. Ce-o fi înăuntru ? Mister !
Am menționat « după ce s-au instalat lămpile electrice » pe stradă. Am cunoscut până în anii ’60, un ultim « bec cu gaz », într-un felinar de fontă, probabil de pe la începutul sec. XX, dar care nu mai funcționa.
Noi ne cățăram pe el și ne servea de… spânzurătoare ! O « spânzurătoare » asemănătoare poate fi remarcată în imaginea « Farmaciei Hotăranu », pe str. Vasile Lascăr, alături de (astăzi închis) hotelul « Vila Arte », în fotografia luată prin anii ’20 ai secolului trecut.
Dr. Oreviceanu era fratele vitreg al farmacistului Hotăranu.
Farmacia Hotăranu, se află și azi la intersecția Maria Rosetti cu Vasile Lascăr. A fost construită în 1925 de arh. Statie Ciortan, care a fost profesor la Școala Superioară de Arhitectură și, în perioada 1929-1932, a condus Societatea Arhitecților din România.
« Str. Vasile Lascăr 76: farmacia Hotăranu (1925) păstrează detalii exterioare și interioare valoroase pentru arhitectura neoromânească dar și pentru istoria medicinei românești » spune același « Caiet de bune practici constructive » nr. 19 -Vasile Lascăr, care-i reproduce imaginea chiar și pe copertă !
Eu l-am cunoscut nu numai pe « farmacistul Hotăranu », dar și pe fiica sa, cam de-o vârstă cu mine !
Ceeace regret cel mai mult, când privesc prin geamurile murdare ale farmaciei, azi pe cale de a deveni o « ruină în picioare », sunt enormele vase sferice umplute cu un lichid viu colorat din vitrină. Ele existau încă în 1985 și, dacă nu mă înșel, chiar și după 1990, pe când « Farmacia Hotăranu » se mai numea încă « Farmacia nr. 13 ».
Farmacia Hotăranu, în 1992, 2017 și 2024
* * *
Să revenim pe strada Donici !
La nr. 23, se află singura casă atestată cu anul construcției… chiar pe fațadă.
MONUMENT ISTORIC Casă
« Ridicată în 1892 de arhitectul polonez Zygfried Kofszynski, împreună cu colaboratorul său, arhitectul Alois Pesch, a construit locuința pentru familia sa. Ulterior a fost extinsă clădirea cu un corp nou către latura posterioară a locului. »
De când o cunosc, chiar și în perioada comunismului, în acest loc se găsea o grădiniță de copii.
Grădinița de la nr. 23, în 1985 și azi; Soba de teracotă și accesoriile ei, în 1967 și azi
Acum, este o « Grădiniță de stat cu program prelungit ». Din camera părinților mei, vedeam acoperișul acestei extinderi.
Ceeace n-am reușit niciodată, este să vizitez pivnițele ei.
De ce mă intresează acest colț… neobișnuit ? Pentru că, acum vreo 30 ani, am coborât în pivnița casei vecine, la nr. 21. Acolo am dat peste o impresionantă sală boltită din cărămidă, care semăna mai degrabă cu o fostă cramă.
Ar merita să studiez mai îndeaproape acest subiect. El ar fi o indicație prețioasă asupra datei exacte a construcțiilor și a funcțiilor originare ale caselor din latura cu numere fără soț de pe str. Donici. Deci, și a casei în care am locuit eu !
Am descoperit pivnița menționată mulțumită lui Matei Nedelescu, cel mai vechi prieten din copilărie, cu care am rămas în contact, chiar și în perioada comunistă, după ce părăsisem România. Din păcate, Matei Nedelescu ne-a părăsit acum vreo 15 ani, în condiții oribile.
Tatăl lui Matei era renumitul arhitect Nicolae Nedelescu. Printre realizările sale, despre care am auzit vorbindu-se în casa lor, se număra unul dintre pavilioanele unei expoziții internaționale (al Cehoslovaciei ?) organizată înainte de cel de-al Doilea război mondial și, parțial, barajul de la Bicaz.
De altfel, Matei a continuat tradiția familială (dacă nu mă înșel, și mama sa era arhitectă) studiind arhitectura la Institutul « Ion Mincu ».
Insă, el a practicat-o de altă manieră : în ultima perioadă a epocii comuniste, Matei a lucrat în studiourile cinematografice de la Buftea, unde crea decoruri și costume. Tot el se ocupa și de achiziționarea recuzitei pentru interioarele producțiilor cinematografice.
Astfel, el și-a creat un bogat carnet de adrese cu nume de persoane posedând antichități. De altfel, imediat după 1989, Matei mi-a propus să mă pună în contact cu aceste persoane, în vederea achiziționării de antichităti. Nu m-am încumetat să mă lansez într-o astfel de aventură !
În schimb, l-am ajutat pe Matei, care fondase, împreună cu alți trei foști colegi de la arhitectură, un cabinet de desene și proiecte.
Doi colegi, stabiliți în Franța, luau comenzile, iar Matei și cu un alt coleg le executau în România. Desigur, la un preț mult mai atractiv decât cel al arhitecților francezi !
Am participat, în foarte mică măsură, la această activitate. I-am adus lui Matei, de câteva ori, niște « spray – uri cu bilă » !
Mărturisesc că habar n’aveam ce-i aia, când Matei mi-a cerut așa ceva !
El mi-a explicat, am învăța și, astăzi, când caut să realizez un « mural » multicolor la Bastide, casa noastră din Languedoc, această lecție îmi servește enorm. Merci, Matei !
Matei Nedelescu propune soției mele o sticlă de gin… adusă din Franța, în 1991, într-un mare hotel din București ! Un adevărat om de afaceri ! Motocicleta lui Matei, „parcată” lângă un stâlp, în fața casei sale, în 1985. La capătul „celuilalt Donici”, “Casa surorilor”, care a dat numele străzii, acum un secol
Însă, acesta nu a fost singurul învățământ pe care-l datorez lui Matei Nedelescu !
La ei în casă, am descoperit :
-o colecție completă a revistelor « l’Illustration » din Primul război mondial,
-o colecție de plăci de patefon, și aparatul corespunzător, din perioada interbelică,
-o bogată bibliotecă, plină de cărți în limba franceză etc., etc.
Era « moștenirea » familiei sale, originară din Câmpulung Muscel.
Matei era, de altfel, înrudit cu Tudor Mușatescu, cunoscutul dramaturg pentru care am o enormă admirație.
Cu altă ocazie, voi povesti cum, mulțumită legăturii cu familia Nedelescu, am vizitat, acum vree zece ani, casa în care a trăit celebrul autor de piese de teatru muscelean.
Va urma…
Adrian Irvin ROZEI
București, octombrie 2024