București, 30 septembrie 2024
În casa și curtea vecină, la nr. 29, am cunoscut câteva personalități interesante.
Mai întâi, poetul Jean de Leresty.
De fapt : Ion de la Lerești !
Am descris povestea lui « Ion de la Lerești, originar chiar din satul Lerești, de lângă Câmpulungul Muscelului. » într-un text intitulat :
„Figuri bucureştene vechi şi uitate” | ADRIAN ROZEI
Inutil să-l reiau aici.
Tot în această curte, locuia Ina Don. Despre care am vorbit în cartea mea :
Amintirile pestrițe ale unui adolescent atipic
« Ina Don, tot actriță la Teatrul Municipal, poate mai puțin cunoscută pentru că a jucat mai ales roluri secundare, cu excepția rolului titular din « Don Gil de ciorap verde » de Tirso de Molina, a cărei amintire pare că s‑ar fi pierdut! Probabil că nici eu nu mi‑aș fi amintit de ea dacă Ina Don n‑ar fi fost vecina mea de casă, pe strada Donici, și prietenă cu mama mea. Mulți ani mai târziu, am descoperit în Franța, că ea era nepoata renumitului caricaturist „francez” Don! ».
Mai întâi, câteva cuvinte despre soțul Inei Don, sportivul și antrenorul cu activitate internațională, Radu Naumescu. După ce au părăsit România, Naumescu a deschis o sală de sport la Boulogne -Billancourt, nu departe de casa mea.
Fiul lor, cunoscut sub numele de Nicolas Don, este un reputat jurnalist franco-român.
Iată cum îl prezintă un articol din revista « L’Express », datată 07/07/1994 :
« NICOLAS DON are o istorie care urmărește răsturnările Europei contemporane. Bunicii lui s-au stabilit în România (unde el s-a născut), sosind din Grecia și Austria, părinți care au fugit de regimul Ceaușescu pentru a emigra în Statele Unite și Franța (unde el a studiat). Lecție utilă pentru a prezenta „Continentales” etc., etc. »
Probabil însă că textul postat de Nicolas Don pe LinkedIn este mult mai interesant pentru cititorul român :
« Am fost primul jurnalist străin care a intrat în România, în decembrie 1989. Pe atunci, eram reporter la Radio France Internationale, specialist în politică externă, şi, aşadar, urmăream tot ce se întîmpla în Europa de est. În momentul în care Ceauşescu a anunţat pe 17 decembrie că pleacă în Iran, am ştiut că va cădea.
Am luat primul avion spre Belgrad, acolo am închiriat o maşină şi am mers pînă la graniţa cu România, unde am aşteptat cîteva zile pînă cînd s-a deschis graniţa. De fapt, aceasta a fost prima mea intrare legală în România. Cu o lună în urmă, înainte de evenimentele din decembrie, realizam o anchetă cu fuga Nadiei Comăneci şi eram în Ungaria, aproape de graniţa cu România.
Atunci, din greşeală, am intrat în România… într-o noapte cu ceaţă. Mi-am dat seama când mi-a sărit în faţa maşinii un soldat român. Evident, nu m-a lăsat să înaintez, dar mi-a dat voie să rup o crenguţă de pe pămîntul românesc ca să i-o duc mamei la Paris. Revenind la momentul din decembrie, am intrat foarte lejer în ţară.
Un colonel mi-a verificat paşaportul, a văzut că sunt născut în România şi m-a întrebat dacă sunt jurnalist. Am răspuns afirmativ şi atunci mi-a urat: ”Bine aţi venit acasă!”. În acel moment, mi s-au umezit ochii. M-am oprit la Timişoara cîteva zile, am văzut faimoasele cadavre, iar apoi m-am dus la Bucureşti, unde era ”grosul” presei internaţionale.
Am sosit cu cîteva ore înainte de moartea stupidă a lui Jean-Louis Calderon, care m-a afectat puternic. Noi, toţi jurnaliştii care mergem pe teren, ne cunoaştem între noi şi suntem amici. »
Pentru memorie : am fost coleg de birou cu fratele lui Jean-Louis Calderon.
Să revenim la Jean Don.
N-am avut (încă !) timpul necesar pentru a scrie/descrie « aventura » acestui desenator/sculptor/caricaturist de frunte din lumea culturală, politică și sportivă a primei jumătăți a secolului XX.
Iată un « eșantion », înainte de a aprofunda această temă !
« Jean Don (1900-1985)
Jean Don era de origine română. A fost desenator, caricaturist și ilustrator. A fost elev al sculptorului Antoine Bourdelle și al turnătorului Emile Godard. Una dintre lucrările sale se află în piața mică din fața hotelului Normandie din Deauville (bust de bronz al lui François André). »
Pentru prezentarea humoristică a artistului « bon vivant » Jean Don, am ales textul publicat în revista « Paris-Match » datată 18 octombrie 1985, care servea de anunț necrologic, în memoria acestui vechi colaborator al săptămânalului francez :
« ADIEU A DON
Nu va mai merge la prânz la cantina lui de la Traveller’s,*** de pe Champs-Elysées, cel mai snob club din Paris. Acest mare desenator și afișist care, mult timp, a publicat în Paris-Match, și-a închis cartonul de desene pentru întotdeauna.
Era, mai mult decât un umorist în tradiția lui Sem sau Peter Arno: un om de lume. Prieten cu Jean Prouvost, el a domnit peste tot Parisul între războaie și în perioada postbelică când capitalele plăcerilor și jocurilor se numeau deja Deauville, Longchamp, Maxim’s.
S-a căsătorit cu Berthe Bovy, o mare vedetă de la Comédie Française. Cuplul nu mergea bine și într-o zi Don a văzut sosind la el acasă un ofițer cu mănuși albe, Pierre Fresnay, care, foarte corect, i-a spus: „Dragă prietene, pot să-ți cer mâna soției tale?” Don i-a acordat-o.
A adorat femeile și a cunoscut multe dintre ele.
Un desen care datează din perioada „la drôle de guerre” și care a apărut în „Match”, arată această dragoste pentru sexul opus în același timp cu farmecul de modă veche al umorului său.
Un gigolo bătrân stă în patul lui. Servitoarea îi spune, panicată:
„Domnule, sirenele! » Iar el răspunde: „Lasă-le să intre!” »
*** Pentru Traveller’s club, vezi : « Dis ! T’as vu Monte – Cristo ? (VIII) »
* * *
Cum vorbim despre lumea artistică a ultimilor decenii, aș dori să menționez numele și activitatea unei personalități din lumea artelor plastice care, chiar dacă n-a locuit efectiv pe str. Donici, ci pe strada vecină Maria Rosetti, trecea des pe aici. Am întâlnit-o eu însumi acolo în anul 2016. A fost ultima noastră întâlnire !
Însă, pe Ruxandra Garofeanu o cunoșteam, măcar din auzite, de pe la începutul anilor ’50. Tatăl ei, care lucrase la Canal în departamentul condus de unchiul meu, Aurel Rozei, a fost și el acuzat și implicat în « Procesul sabotorilor » de tristă memorie. Doar că el, spre desebire de Aurel, condamnat la moarte și executat, a « scăpat ușor » cu numai câțiva ani de pușcărie. Sejur care i-a lăsat sechele grave și care i-a adus, puțină vreme după eliberare, decesul prematur.
Consecință a lungii mele lupte (14 ani !) pentru a obține o justă prezentare a acestui eveniment major din perioada comunistă, în cadrul « Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei » de la Sighet, a fost expusă în sala muzeului o fotografie care îl prezintă pe Garofeanu jucând șah cu unchiul meu, puțin timp înaintea condamnării lor.
În anii 2000, am întâlnit-o pe Ruxandra Garofeanu de nenumărate ori, atât la Artmark, cât și la galeria « Dialog » pe care ea o crease, nu departe de Hala Obor.
Ruxandra Garofeanu și Gigi Pătrașcu în 2016
Pentru memorie :
« Ruxandra Garofeanu (n. 9 martie 1944, București, România – d. 17 ianuarie 2021) a fost un critic de artă, realizatoare de emisiuni de televiziune la TVR pe aceeași temă, fost consilier cultural al primarului Neculai Onțanu din sectorul 2 al Bucureștiului, curator de expoziții și director al galeriei de artă Artmark. În 2011 a primit premiul „Margareta Sterian” pentru creație muzeografică și plastică, pentru numeroasele expoziții realizate în Sectorul 2.
A fost studenta profesorului și esteticianului Eugen Schileru. A lucrat, începând cu anul 1966, ca redactor cultural la radio, începându-și activitatea în televiziune din 1972.
În 2000 realizează emisiunea Totul la vedere. În 2016 a fost numită membră a Consiliului de Administrație al SRTV. »
* * *
O altă personalitate artistică majoră a vieții culturale românești, care a trăit până în ultima zi a vieții sale în str. Donici nr. 29, a fost neuitata actriță Stela Popescu. De altfel, chiar și azi poate fi găsită pe harta Bucureștiului de pe Google map, mențiunea « Casa Stelei Popescu ».
« Stela Popescu (n. 21 decembrie 1935, Slobozia-Hodorogea, raionul Orhei, județul Orhei, România – d. 23 noiembrie 2017, București, România) a fost o actriță română de film, radio, revistă, teatru, televiziune, voce și vodevil. A realizat cupluri artistice celebre alături de Ștefan Bănică (până la moartea acestuia) și Alexandru Arșinel. »
Pe Stela n-am întâlnit-o decât în treacăt la sfârșitul unui spectacol jucat pe scena Teatrului C.Tănase. Spectacol care se intitula « Stela » !
Trebuie să mulțumesc pentru această oportunitate excepțională Dlui. Mircea Zahu, considerat de numeroși oameni de teatru ca « memoria vie a teatrului de revistă românesc ». De el mă leagă o prietenie de aproape un deceniu, începută chiar în incinta Teatrului de revistă « Constantin Tănase ». Tot el a transmis cartea mea lui Alexandru Arșinel, colegul de scenă al Stelei timp de câteva decenii, care apare în pozele atașate.
Însă, am avut ocazia să menționez generozitatea Stelei Popescu într-un text, scris cu puțin timp înainte ca ea să ne părăsească pentru « paradisul actorilor », cu titlul :
Te-am șters din cartea de imobil !* | ADRIAN ROZEI
Spuneam acolo :
« Atunci a descoperit mama mea că, în pivnița casei noastre, o cămăruță identică cu cea în care locuia Thema Davidsohn, dar care nu avea nici măcar o fereastră, a fost repartizată unei perechi de tineri muncitori, veniți din Ardeal.
Scandalizată de această neomenie, cu atât mai mult cu cât săraca femeie suferea de tuberculoză, mama mea a decis « să ia măsuri » !
Cum alături de locuința noilor chiriași se afla o cameră cu fereastră și un mic culoar, ocupate de catrafusele Dlui. Cucu, mama mea i-a « semnalat cazul » tov. sectorist.
El a coborât imediat în pivniță, « a constatat situația » și i-a dat ordin lui Cucu să elibereze localul în 24 ore. De manieră autoritară și cât se poate de ilegală !
Fapt cert este că, noua posesoare a unui superb apartament cu două camere minuscule în subsol nu mai știa cum să-i mulțumească mamei mele. Care, în același timp, era încântată că-i dăduse lui Cucu un « peste nas », cu mâna autorității incontestabile a Ministerului Afacerilor Interne !
* * *
Au trecut de atunci aproape 60 ani.
De câte ori mă duceam pe la fosta mea adresă, îi făceam o vizită și locatarei de la subsol. Și de fiecare dată, ea îmi amintea, cu lacrimi în ochi, de « intervenția » mamei mele, care ne-a părăsit acum 30 ani.
Devenită văduvă și aproape oarbă, am aflat, nu de mult, că cea care o ajuta financiar era Stela Popescu, bine cunoscuta actriță, directoarea teatrului muzical ce-i poartă numele, care locuiește pe « strada mea ».
In septembrie, revenind acolo, mi s-a spus că « femeia din pivniță » a decedat la aproape 90 ani.
Așa s-a închis ultimul capitol al « Cărții de imobil » din anii ’60 ! »
* * *
Imobilul vecin, de la nr. 27, îmi pune o problemă !
Am cunoscut în această casă, care apare deja în planul zonei de la 1895, un arhitect de prestigiu cu numele « Horia Teodoru », destul de în vârstă și care a decedat prin anii ’60. Însă, pe Internet găsesc un Horia Teodoru, arhitect, care « s-a născut în data de 18 iunie 1894 la Ploiești, județul Prahova, și a încetat din viață în data de 21 iunie 1976, la Bucureşti. »
Poate că nu-i același arhitect ! Sau memoria mea are… un rataj ?
În tot cazul, eu l-am cunoscut bine pe fiul său, cu doar un an sau doi mai în vârstă decât mine, tot un « personaj baroc » cu nenumărate modificări de personalitate, de-a lungul anilor.
* * *
În imobilul vecin de la nr. 30, chiar pestre drum de casa mea, au locuit câțiva colegi de școală, de clasă sau de facultate. Cu unii dintre ei mai sunt și azi în contact.
Doresc să amintesc două anecdote ale anilor ’50 –’60, oarecum reprezentative pentru vremea lor.
Mai întâi, trebuie să explic un « element », remarcat, cu siguranță, de cei ce consultă imaginile de pe « Google map » sau « Google Earth ».
Dacă, deseori, ei nu pot vedea fațadele de pe strada Donici, năpădite de frunzișul stufos al pomilor, este (în mare parte !) din vina… mamei mele !
Cum așa ? Simplu !
La începutul anilor ’50, mama mea s-a luptat cu « Sfatul popular al « Raionului 1 Mai », numele de atunci al primăriei cartierului nostru, și a obținut plantarea arborilor de-a lungul străzii Donici. Cine-și putea imagina ce vor deveni ei… după 70 ani ? Dar, mai ales, că vor fi lăsați să se dezvolte… « în neștire » de autoritățile succesive responsabile ! Sau poate « iresponsabile » ?
Str. Donici, de la nr. 25 (dreapta) și 30, pâna la intersecția cu str. Vasile Lascăr, astăzi
Tot atunci, mama mea s-a luptat și a obținut instalarea unui « sens unic » pe strada noastră. Scopul (nemărturisit în mod oficial !) era…ca să ne putem juca, noi copiii străzii, pe partea carosabilă, fără să fim deranjați de circulația auto… sau, mai degrabă hipomobilă a acelor vremuri !
Am povestit și acest « episod infantil » în textul intitulat :
Dați cu biciul… reluare și actualizare! | ADRIAN ROZEI
* * *
În faimoasa iarnă 1954, când un « fenomen meteorologic neobișnuit » s-a abătut asupra întregii Peninsule Balcanice, acoperind Capitala cu câțiva metri de zăpadă, și str. Donici a fost afectată.
« …România s-a confruntat cu unul dintre cele mai puternice episoade de viscol, când între 1 şi 4 februarie 1954, dar şi în zilele de 17, 18 şi 19 februarie, Capitala şi aproape întregul teritoriu al ţării au fost acoperite de o cantitate uriaşă de zăpadă. »
Mie, acest « eveniment » excepțional… nu mi-a displăcut !
Am rămas timp de o săptămână în casă, nu m-am dus la școală, (eram în clasa I-a) m-am uitat pe geam și am admirat diferitele episoade ale viscolului, fără să mă tem de ceva. Locuiam la etajul 1, într-o curte strâmtă și, oarecum, ferită de nebuniile naturii dezlănțuite.
Numai când elementele scăpate de sub control ale naturii s-au liniștit și am ieșit din casă, am descoperit că strada era « înfundată » de zăpada depusă. Iar, în fața casei mele, datorită « flexiunii » străzii deja menționată, nămeții ajungeau până la primul etaj !
Asta, …mi-a plăcut foarte mult ! Am început, din prima zi, să mă plimb pe creasta troienelor, în mijlocul străzii. Și să mă uit… în casele vecinilor mei, care n-aveau perdelele trase !
La început, zăpada era cam pufoasă și era cam greu de avansat. Pe urmă, ea s-a mai tasat și « plimbarea » a devenit mai accesibilă. Însă, pe mine mă amuza să circul… pe unde zăpada rămăsese pufoasă.
Reveneam acasă cu o « platoșă » de zăpadă înghețată care se urca pe pantalonul de trening până deasupra genuchiului. Ca s-o poată topi, mama mea era obligată să instaleze pantalonul pe spătarul unui scaun, în fața sobei (un Godin de metal încălzit cu lemne !) deasupra unui lighean în care se scurgea apa !
Această « operație » mă amuza fooooarte tare ! Am repetat-o câteva zile în șir. Până când, mi s-a pus în vedere că mama mea avea lucruri mai stringente de făcut ! Și că, dacă nu mă linișteam, …« represiunea urma să se abată asupra mea » !
Altă « ocupație » de sezon, care mă amuza, era să mă duc, tot peste nămeți, până în colțul străzii Donici, la întretăierea cu Vasile Lascăr, care nu se numea încă « Galați ». Acolo, se găsea o cutie de poștă, la vreo 1,5m înălțime. Zăpada ajungea cam până la mijlocul cutiei. Puteam, deci, să mă așez cu fundul pe ea și… să admir eforturile « lopătarilor » care se activau cu tot felul de unelte ca să poată face strada accesibilă.
« Potrivit unui articol din ziarul ”Scînteia” din 5 februarie 1954, Consiliul de Miniştri a transmis, la 3 februarie 1954, prin posturile de radio, un comunicat prin care se făcea apel la ”muncitori, ingineri, tehnicieni, funcţionari din ministere şi instituţii, comunişti şi deputaţi ai sfaturilor populare, gospodine, ţărani, elevi, studenţi” din regiunile înzăpezite să ia parte la lucrările de deszăpezire a străzilor, căilor ferate şi a drumurilor.
Îndepărtarea efectelor viscolului a fost uşurată de faptul că în cursul nopţii de 3 spre 4 februarie vremea a început să se îmbunătăţească. La 4 februarie, viscolul încetase în totalitate în Capitală şi într-o serie de regiuni ca Timişoara, Bârlad, Piteşti, Bacău, Hunedoara, Craiova, notează aceeaşi publicaţie.
Astfel, începând cu ziua de 4 februarie 1954, în Capitală şi în regiunile grav afectate de viscol, oamenii au început uriaşa muncă de îndepărtare a troienelor…
Un nou apel a fost făcut în ziua de duminică, 7 februarie 1954, când cetăţenii Capitalei dar şi locuitorii raioanelor au fost chemaţi să iasă la curăţarea drumurilor principale, a străzilor, a căilor ferate, pentru a se putea face aprovizionarea cu alimente, medicamente, pentru a se asigura asistenţa medicală în caz de nevoie. 140.000 de cetăţeni ai Capitalei au deszăpezit 1.188 de străzi. »
Pe strada mea, « cetățenii » s-au mobilizat și au început să îndepărteze zăpada de pe carosabil, împingând-o pe trotuarele limitrofe. Asta a contribuit la « creșterea nivelului » lor… spre marea mea bucurie !
Numai că, această activitate a continuat, cu mult spor, până când tranșeea obținută a ajuns chiar în fața casei mele. Atunci,… activitatea s-a oprit !
Asta, pentru că « autoritățile competente », pentru a reuși să mobilizeze populația refractară, a afirmat că « tranșeea trebuie executată pentru a asigura accesul camionului cu motorina necesară încălzirii imobilului de la nr. 30. »
Deci, cetățenii au declarat că « ei nu merg mai departe » și… s-au întors la « cășile lor » ! Doar că, atunci când cisterna cu petrol a sosit, șoferul a descoperit că n-a fost prevăzut un spațiu suficient pentru a putea întoarce camionul și… a refuzat să intre în tranșee !
Drept care, … a fost lansat un nou « apel către cetățeni » pentru finalizarea sarcinii « trasate de Partid și de Stat » !
Restul străzii, până la str. Icoanei, nu a fost degajat. Numai după vreo zece zile, au sosit « șeniletele » armatei care au tasat zăpada. În special, în fața casei mele și a imobilului de la nr. 30, unde nămeții ajungeau până la balconul primului etaj.
După vreo lună, când zăpada s-a topit, am desoperit că vehicolul armatei « storcoșise » un autoturism particular, staționat sub nămeți !
Nenorocul proprietarului mașinii … un obiect atât de rar, pe atunci !
Va urma…
Adrian Irvin ROZEI
București, octombrie 2024