București, 30 septembrie 2024

Despre vila de la colțul străzii Donici cu str. Icoanei, construită de arhitectul Giulio Magni pentru ing. Elie Radu, am scris, în ultimii 20 ani, în română, franceză și italiană, cu referințe la București, Roma, Curtea de Argeș, Clermont-l’Hérault etc… de nenumărate ori.

Arhitectură „Novecento” cu influențe românești | ADRIAN ROZEI

Muncat bine, dormit bine, diminațe sculat mort !* | ADRIAN ROZEI

Génoise ă trois rangées et feuilles de choux farcies | ADRIAN ROZEI

3 ans, 6 mois et 20 jours… (I) | ADRIAN ROZEI

Ritorno a Roma (II) | ADRIAN ROZEI

« Situată la capătul străzii « Alexandru Donici », unde mi-am petrecut copilăria, după ce a cunoscut acum câțiva ani o renaștere (parțială) uimitoare, prilejuită de inaugurarea unui bar în jumătate din clădire, ea a recăzut în categoria « case care plâng », de când orișice activitate a încetat între zidurile ei. »

Acest « caz » disperat este una dintre cele mai mari dureri (arhitectonice) care mă năvălesc, la fiecare trecere prin București !

Cum e posibil ca un astfel de monument de arhitectură, încă într-o stare excelentă, după ce a fost salvat, reabilitat, readus în circuitul comercial, vizitabil și vizitat de oricine este interesat de această perioadă briliantissimă a arhitecturii românești și europeene… să recadă în ruină ?

Și mai grav, este că nu e vorba doar de un caz izolat ! Numai în « mahalaua mea », pe strada Viitorului, care pleacă la un imobil distanță de « Casa Elie Radu », cunosc două bijuterii de arhitectură, pe care le-am frecventat cu asiduitate, ba chiar le-am și menționat în scris, comparându-le cu edificii asemănătoare din Europa, re-căzute în abandon !

Vorbesc despre « Café & Bistro » LUNA, str. Viitorului, nr. 32 și « Gastronomika », edificiul vecin de pe aceeași stradă.

Despre « Luna », site-ul

 Luna Cafe & Bistro – Restaurant – Bucuresti – Fest.ro 

scrie :

« Luna Cafe & Bistro este situată, deloc întâmplător, într-o casă care păstrează eleganţa perioadei interbelice. Simţurile vă vor fi răsfăţate de plăcerea provocată de arome şi de combinaţiile inedite. O atmosferă de mister şi de petrecere, de contemplare, dar şi de veselie. »

Iar eu « plimb » și azi carnetul de note oferit de acest restaurant clienților, care-mi servește să notez coordonatele noilor cunoștințe… din lumea mare ! Și, o pot demonstra cu ușurință, el conține numele a nenumărate personalități, mai ales din lumea culturii, de pe 3 continente !

Îmi sună’n urechi, deja, un comentariu de genul : « În lumea de azi, nimic nu este « inamovibil » ! Totul se schimbă… repede ! »

E foarte adevărat ! Dar, ceea ce mă jenează este, atunci când un edificiu emblematic a fost salvat și restaurat, să-l văd pe cale de a cădea, iar, în paragină.

Puțin importă dacă funcția sa a fost modificată ; esențialul este să fie îngrijit ! Iată un exemplu relevant : timp de vreo zece ani, am locuit în hotelul « Reginetta » de pe str. Vasile Lascăr, la nr. 98, chiar  alături de restaurantele menționate mai sus.

Am și descris unele « aventuri » din această localizare :

C-aşa-i lumea trecătoare… (I) | ADRIAN ROZEI

În perioada pandemiei, « Reginetta  » s-a închis, spre marele meu regret!

Însă, în recenta mea vizită la București, am descoperit că în același local, chiar sub ferestrele camerelor în care am locuit, s-a deschis un magazin cu rochii pentru mirese !

Cum scria un celebru poet romantic francez :

« Aimer est le grand point, qu’importe la maîtresse ?
Qu’importe le flacon, pourvu qu’on ait l’ivresse ?

Alfred de Musset, La Coupe et les Lèvres, Dédicace »

adică :

« Iubirea este punctul principal, ce contează amanta ?

Ce contează sticla, atâta timp cât ne îmbătăm ?

Alfred de Musset, Cupa și buzele, Dedicație.

*   *   *

Pe strada Donici, la începtul străzii Viitorului, se află, față în față, două case emblematice :

– Prima, un bloc cu vreo trei etaje, n-are, din punct de vedere arhitectonic, nimic special. Este chiar un bloc urât, reprezentativ pentru lipsa totală de imaginație și fantezie de la începutul anilor ’60. El reprezintă, totuși, un « momentum » în istoria politico/economico/socială a acestei perioade !

Explic ! Edificiul acesta este unul din primele blocuri « particulare » construite după instaurarea puterii comuniste. Un nou decret de stat a autorizat atunci construcția de case particulare individuale în anumite condiții. Drept care, un grup de câțiva profesori și învățători au creat o asociație, au pus în comun sumele de care dispuneau, au angajat un antrepenor privat si un arhitect, care le-au realizat, de la A la Z, blocul menționat. Evident, cu un minimum de mijloace financiare !

– Casa vecină este, exact, contrariul blocului precitat ! O vilă de la   începutul secolului XX, superb restaurată de noul proprietar, acum vreo două decenii. El a adăugat pe acoperiș o terasă discretă, care nu modifică deloc stilul edificiului și nu șochează privirea trecătorului.

Iată două exemple contradictorii, reprezentative pentru istoria evoluției architecturale a străzii mele !

*   *   *

În continuare, tot pe str. Donici, apare un « element neobișnuit » !

Este vorba despre un bloc de calitate, cu parter și 3 etaje, construit în perioada interbelică, cu o elegantă fațadă pusă în valoare de balcoane decorate cu fier forjat, reprezentativ pentru stilul « Art Déco » atât de apreciat în acea perioadă. Acest imobil este un fel de raritate într-o stradă în care mai toate casele datează de la sfârșitul secolului XIX sau începutul secolullui XX.

Dacă nu mă înșel, am remarcat, nu demult, pe această fațadă… o « bulină roșie ». Este cazul multor edifiicii bucureștene, construite în anii ’20 –’30 ale secolului trecut.

Acum e momentul să amintim istoria străzii Donici.

Actuala stradă Donici se afla, la sfârșitul sec. XVII, în « Mahalaua Ceauș David ».

« …ceaușul David era un ofițer al lui Constantin Brâncoveanu, ardelean de origină, care probabil a trăit aici. O arie mai întinsă pe care G. Costescu o descrie, consemnând o mărturie încadrabilă în a doua jumătate a sec. XIX, purta numele de Mahalaua Ceauș David : sub (mahalau n.a.) Dichiu, se lăsa spre centru mahalaua Ceaușu David care cuprindea și locurile din jurul Bisericii Popa Chițu până la « Crucea căzută » din strada Toamnei și se întindea apoi spre stânga până la lacul Icoanei și la Schitul călugărilor de la Muntele Athos (azi Schitul Darvari), și mai jos pe strada Armașului până spre maidanul Poștei de pe Pitar Moșu. »

În tot cazul, strada mea pare să existe deja în planul Borroczyn, datat 1852, ca un simplu drum între loturile agricole, plecând de la « Maidanu lui Dumitru » la întretăierea cu str. Odobești, care mărginește Biserica Icoanei, până la actuala piațetă de la întretăierea străzii Vasile Lascăr cu Maria Rosetti (fostă Sf. Spiridon).

Este interesant de remarcat că traseul de azi al străzii marchează « flexiunea » deja existentă în sec. XVIII.

După cum apare chiar și « schița premergătoare » a străzii Viitorului, între str. Donici, și « Maidanu lui Banika », traversând un maidan numit « lui Vasile ». S-ar zice că acesta din urmă corespunde grădiniței de la întretăierea str. Viitorului cu actuala str. Vasile Lascăr (fostă Teilor la 1900).

Acolo unde, când locuiam la « Reginetta », îmi luam zilnic micul-dejun !

« Insă eu nu mă duceam acolo ca să gust brânza, ci ca să-mi iau, în fiecare dimineață, iaurtul de băut și… plăcinta zilei : odată o merdenea cu brânză sărată, altădată o merdenea cu brânză dulce, apoi o plăcintă cu ciuperci sau un ștrudel cu mere sau cu vișine.

După care mă așezam frumos în părculețul de la întretăierea străzilor « Vasile Lascăr » și « Viitorului » și  îmi consumam liniștit micul dejun, la umbra arborilor, pe băncile  instalate acolo. Savurând patiseriile, admiram, când fațada « 1900 » a hotelului « Reginetta », când edificiul neo-românesc, vopsit în roșu « sang de bœuf » de peste drum, când imobilul « 1930 » de pe Viitorului. »

în :

 La « Piața Gemeni »… în mahalaua mea | ADRIAN ROZEI

Nu îndrăznesc să afirm că arborii imenși care mărginesc această grădiniță sunt aceiași cu cei de la 1852 ! Dar, cu siguranță, ei sunt aici… de vreun secol. Poate că fac parte chiar din foștii « codrii Vlăsiei » ! Ca atâtea alte petice de pădure din orașul meu natal.

« O pădure deasă, cu o istorie bogată, Codrii Vlăsiei acoperea odinioară o vastă zonă din sudul României, inclusiv o mare parte din suprafața orașului București și a județului Ilfov. În vechea limbă slavă o „vlăsie” denumea un refugiu pentru vlahi (români, în limbile popoarelor vecine), iar în pădurile dese se refugiau românii în timpul marilor migrații, deoarece le ofereau un adăpost bun împotriva călăreților înarmați care, pentru a ataca, ar fi trebuit să descalece.

Câțiva arbori bătrâni, rămășițe ale Codrilor Vlăsiei, mai pot fi întâlniți și în zilele noastre într-un parc aflat în partea de nord vest a Bucureștiului, în cartierul Bucureștii Noi: Parcul Bazilescu (fostul parc Nicolae Bălcescu). »

În tot cazul, actuala str. Donici apare clar în planul Bucureștiului 1895 – 1896, însă sub numele de « Popa Chițu ». Iar în « flexiunea » pomenită mai sus, poate fi recunoscută casa în care mi-am petrecut copilăria !

Iată și planul cartierului în 1939 :

Ca s-o facem scurtă, iată succesiunea de denumiri pe care a purtat-o această stradă, așa cum este ea prezentată în volumul « Străzi din București și numele lor » de Aurel Ionescu.

La care adaug explicațiile din « foot-note » de rigoare :

Trebuie să precizez că întregul cartier în care se află str. Donici este o zonă istorică. Mai mult !

Ea face parte dintr-o « Zonă construită protejată », așa cum reiese din « Caietele de bune practici constructive » numerele 17 și 39, publicate de ARCEN, în urma unui  studiu de inventariere în capitală, derulat între 2017 și 2021. 

Există, în total, 98 de astfel de zone. Nu este deci « o raritate » ! Însă, chiar existența acestor caiete este un mijloc de informare ușor de obținut pentru cei ce doresc să întrețină/modifice/amelioreze/repare… edificiile ce se găsesc în aceste zone.

Și, după cum precizează fiecare dintre aceste Caiete :

 « Sunteți proprietarul unei case din zona…

Felicitări ! Locuiți într-o zonă construită protejată, adică într-un cartier definitoriu pentru identitatea capitalei. »

Nu sunt « proprietarul unei case » din zonele menționate !

Însă, faptul de a fi trăit 20 ani aici mă face să păstrez pe undeva, prin suflet, dragostea și interesul permanent față de acest colț de București.

Chiar și la aproape 60 ani după ce l-am părăsit ! 

 *   *   *

Acum, după ce am instalat decorul, putem trece la personaje !

Peste drum de blocul anilor ’30, se află două case superbe, cu decorațiile de fațadă tipice anilor 1900.

In cea din dreapta, locuia, la stradă, o familie completă de țigani de la Mam’mare la puradei. Nu știu câți erau ! N-am intrat niciodată la ei, nici măcar în curte.

Însă, discutam mereu cu « Doamna Tosca » ! Tosca era o « guristă » de vreo 40 ani, cu un diametru de vreun metru la 1,50 m. înălțime. Avea o voce superbă. Dar, cânta numai muzică populară prin restaurante și pe la cumetrii.

Visul ei era… să cânte la Opera din București ! Poate că d’aia își luase un nume de scenă… potrivit.

Mama ei, Mam’mare, veșnic cu broboada pe cap și un șorț cu flori « minune mare » (cum zice Coșbuc !) era o maniacă a curățeniei. Înainte de săbătorile de Paște, făcea « curățenie mare ».  Care mergea până la spălarea trotuarului din fața casei cu apă și săpun ! 

În casa vecină, azi ascunsă de un caprifoliu invaziv, locuia Dl. Dăbuleanu o persoană înaltă și uscățivă, « un seigneur », cu familia sa. Cu Dinu Dăbuleanu, fiul său, doar puțin mai în vârstă de cât mine, mă înțelegeam foarte bine.

Dinu Dăbuleanu a fost prima persoană de pe stradă care a primit pașaportul mult visat și a părăsit, în mod legal, România. A plecat în Canada. Probabil că a fost « cumprat », dar nimeni n-a întrebat și… nu ni s-a dat vreo explicație.

Dl. Dăbuleanu le-a spus odată părinților mei : « Adrian, când merge pe stradă, ai zice că plutește prin nori ! »

Am fost foarte flatat de acest compliment !

 

Va urma…

Adrian Irvin ROZEI

București, octombrie 2024