Bucureşti, 06/06/2022

Aventura pe care doresc s-o povestesc acum, s-a derulat de-a lungul unui laps de timp de aproape un secol !

Desigur, cu mai multe întreruperi de zeci de ani. Insă, pentru mine, ea a început în vara anului 1967.

Atunci, împreună cu părinţii mei, am părăsit România şi m-am instalat în Franţa,  ţară în care locuiesc şi astăzi.

Cel mai simplu, pentru primul episod, este să transcriu aici o frântură dintr-un text foarte lung, încă nepublicat, scris în plină vreme de pandemie, în anul 2020 luna septembrie. 

Acest text se intitulează « Cum i-am cunoscut… » şi descrie legăturile mele cu nenumăraţi membri ai familiei Sanielevici, din care fac parte, pe linie paternă. 

Iată fragmentul menţionat : 

 *   *   * 

« Cam prin luna august (1967), am primit un telefon de la « Hotelul Ambasador » din Bucureşti. Enormă surpriză! Ne suna Sally Robinson*, mama lui Leslie!

Sally era în trecere prin Bucureşti, revenind dintr-un voiaj la Moscova, unde se dusese… să cumpere o balalaikă pentru soţul ei, cadou de aniversare ! Pentru că Dr. Robinson cânta la mandolină ! No comment ! 

Ne-am văzut cu ea la o terasă de pe Lipscani şi am vorbit, vorbit, vorbit… vreo două ore. Sally urma să zboare la Napoli, unde fiul ei, fratele lui Leslie, îşi făcea serviciul militar la « marines », pe un portavion, cam în genul « U.S.S. Nimitz–class », cel care urma să fie lansat după numai câţiva ani. 

Sally ne-a vorbit despre soţul ei, un eminent chirurg din Austin, cu care locuia într-o superbă vilă, cu trei autoturisme şi un avion pe care el îl pilota ! C’est l’Amérique !

Numai că, niscaiva detalii se schimbaseră, în familia mea, de la trecerea lui Leslie prin Bucureşti : PRIMISEM PLECAREA din România !

După 16 ani de aşteptare, demersuri internaţionale, mizerii făcute de autorităţi, vânzarea lucrurilor din casă… panoplia completă a « emigrantului » din ţările comuniste.

Eram în plină « alergare » după actele (nenumărate !) cerute de autorităţi. 

Insă, o problemă insolubilă, pe care eu nici n-o bănuiam, îl frământa pe tatăl meu : cutia de « Van Hutten » !

Undeva, bine ascunsă prin casă, se afla o cutie de cacao, care conţinea… nişte mici bijuterii, câţiva « cocoşei » şi nişte medalii de aur cu efigia domnitorilor Mihai Viteazul, Ferdinand I şi Mihai I de România. 

Ce vom face cu ea ? Nu puteai pleca din ţară decât cu maximum un inel de aur de 10g !

Atunci, Ionel a avut o idee genială ! A întrebat-o pe Sally dacă nu vrea să ia cutia cu ea. Şi Sally a răspuns: ”Da!” Miracolo!  

In aceeaşi seară, am împins dulapul care dormea de zeci de ani în camera părinţilor mei, taică-meu a scos un mic fierăstrău de nu ştiu unde, a tăiat o bucată din lemnul dulapului, din care a apărut un mic sertar, care conţinea… o cutie de cacao Van Hutten, dinainte de război! Inăuntru, bine învelite într-un ciorap de lână groasă, ca să nu facă zgomot, …obiectele precitate. Zestrea mamei mele! 

Cu cea mai mare grijă, le-am dus a doua zi lui Sally, care le-a pus în valiza ei şi… duse au fost ! Ouf ! 

Au trecut vreo 6 luni !

Intre timp, am părăsit România, ne-am instalat în Franţa, am alergat după acte, muncă, şcoală, apartament, mobile etc., etc.

Când ne-am mai dezmeticit, i-am scris lui Sally, indicându-i noua noastră adresă.

După puţină vreme, soseşte o scrisoare care spunea:

“Am sosit cu bine în Texas! 

Malheur! Ajunsă acasă, am constatat că faimoasa cutie Van Hutten nu se găsea în valiza mea ! Probabil că mi-a fost furată la Napoli, de către femeia de menaj din hotel. Ce pot face ? Ca despăgubire, vă trimit o bancnotă de 100USD. Regret ! ”

Bof! Am zis “merci”… şi ne-am ocupat de alte probleme. Aşa a fost să fie! 

Mai trece un an! Soseşte o nouă scrisoare de la Sally :

« Bonne nouvelle ! » Fiul meu şi-a terminat serviciul militar şi a revenit acasă. (Enchanté de l’apprendre !).

Ieri, mi-a spus : « Mam ! Când ne-am văzut la Napoli, mi-ai dat o cutie de cacao Van Hutten. Vezi că e pe masă în sufragerie ! »

V-o voi trimite prin World Currier. Puteţi păstra cei 100USD!”

Deci, cutia noastră a făcut înconjurul lumii pe un portavion american, a intrat (ilegal!) în U.S.A. şi urma să sosească… prin poştă! Fiul lui Sally nu avusese curiozitatea să vadă ce-i în cutie! 

Zis şi făcut! I-am mulţumit lui Sally “din cer până-n pământ” şi ne-am continuat activităţile!

Tot conţinutul cutiei, ba chiar şi cutia!, dorm de 50 ani într-un “coffre-fort” la bancă. Dar cele trei medalii « Intregitorii României – Ardealul Nostru », le-am oferit soţiei şi băieţilor mei, cu ocazia căsătoriei, respectiv, botezului lor.

Cum însă nu se pot plimba cu ele în jurul gâtului… au revenit în cutia de cacao !

Tout ça, pour ça ! » 

 *   *   * 

Au trecut vreo 53 ani ! 

In luna octombrie a anului 2021, am remarcat în cadrul  licitaţiei unei colecţii de numismatică, intitulată « Din tată în fiu », propusă de Casa de licitaţii « Artmark » din Bucureşti :

« 33.  Lot format  din trei medalii jubiliare din aur « Ardealul Nostru », 1945 ». 

Mai era menţionat « Preţ de pornire : Euro 500 / Descriere : aur 6,55g  d=2,1 cm » 

Insă, poate cel mai interesant « detaliu » era că :

« O piesă asemănătoare a fost adjudecată cu 650 Euro la casa de licitaţii « Numisbalt », Lituania, 30 iunie 2021 » 

Desigur că am aşteptat cu sufletul la gură data licitaţiei de la Bucureşti !

Eram convins că, medaliile fiind « la ele acasă », rezultatul va fi superior celui din Lituania. Cum se întâmplă, de obicei, cu operele de  artă ale artiştilor naţionali…. cam peste tot prin lume. 

Enormă decepţie !

Lotul 33 a fost adjudecat, pe data de 28/10/2021 pentru suma de 1400 Euro !

Pentru memorie : pe data de 12/10/2021, preţul oficial al lingoului de aur era de 49000 Euro/kg.

Insă, acest subiect depăşeşte cadrul acestui text. 

Cel puţin, acum ştiu care este valoarea (la data şi în condiţiile menţionate!) medaliilor provenind din zestrea mamei mele! 

*   *   *

A mai trecut un an! 

La începutul lunii iunie, mă aflam la Bucureşti. Prima « ieşire » din Franţa, după mai bine de doi ani de pandemie. 

Intre 1 şi 5 iunie, a avut loc la Bucureşti târgul de carte « Bookfest ». 

Nu-l puteam rata ! Nu numai pentru că am frecventat acest Târg de carte chiar de la începuturile sale, pe când se ţinea în localul Teatrului Naţional şi era organizat de fostul meu coleg de liceu şi mare amic, Mihai Oroveanu. Dar şi pentru că el marchează o ocazie unică de a întâlni nenumărate cunoştinţe, care reprezintă « crema » intelectualităţii româneşti sau străine de limbă română, precum şi amatori ai literaturii în general. 

Doar că eu, de această dată, am vizitat Târgul… « cu cătuşe la mâini » !

Eram obligat să rezist tentaţiei de a cumpăra orice carte. Aveam deja o valiză cu 22Kg, când greutatea autorizată era doar de 20Kg!

Mare parte din excesul de greutate se datora… cărţilor primite cadou, de-a lungul celor trei etape precedente. Şi mă aşteptau încă două zboruri, înainte de a ajunge acasă. 

La un moment dat, mă aflam la standul editorului meu israelian, Dl. Teşu Solomovici.

Vorbeam cu el… de « vrute şi nevrute ». Nu ne mai văzusem din luna ianuarie 2020, la Tel Aviv, unde, în cadrul unei ceremonii remarcabile organizate de Teşu, am fost onorat cu titlul şi diploma de onoare « Omul anului 2019 ». 

Deodată, s-a apropiat o persoană, care a întrebat dacă mai este disponibil vreun număr din revista “MAXIMUM”, editată de « Centrul Cultural Israeliano-Român » din Tel Aviv, al cărui director est chiar Teşu Solomovici. 

Teşu i-a răspuns că « nu mai rămân decât două numere, dar sunt vechi, din anii 2010/2012. »

« Cât costă ? »

Ridicând din umeri, Teşu a răspuns : « 5 Lei bucata » (adică…1 Euro !) 

Domnul a plecat, dar, după câteva minute, a revenit şi i s-a adresat lui Teşu : « Jidanul până nu face un gheşeft nu se lasă ! »

Teşu n-a răspuns nimic. 

Insă eu, foarte şocat, i-am zis: “Domnul meu! Chiar şi jidanii mănâncă de trei ori pe zi, ca tot omu’! Mai puţin de Yom Kippur, când postesc ! » 

Omul a plecat. După vreo 3 minute, Teşu mi-a spus : « Mi-a plăcut cum ai răspuns ! Nu vrei cele două numere ? »

Am scos 10 Lei pe care i le-am întins.

“Nici nu poate fi vorba! Ţi le ofer ! » 

Nu puteam refuza ! Chiar dacă greutatea lor suplimentară risca să mă coste de 10 ori mai mult ! 

După puţină vreme, confortabil aşezat la masă, în restaurantul din Muzeul Satului, consultam revistele primite. 

Intre o ciorbă cu perişoare şi nişte sarmăluţe cu mămăligă şi  smântână, am dat peste un articol… care m-a pasionat ! 

Il transcriu, în versiune intergrală :

 *   *   *  

O vacă evreiască plină cu… cocoşei de aur 

Povestea datează din 1953. Patru evrei, care obţinuseră în sfârşit aprobarea să emigreze în Israel au inventat un truc pentru a lua cu ei economiile unei vieţi. Ei vânduseră tot ce posedaseră şi-au cumpărat « la negru » un kilogram de cocoşei de aur.

Cum primiseră aprobarea, cu şpagă mare, să transporte şi o vacă, ei au operat-o şi i-au instalat în punga gâtului « cocoşeii ».

Vaca urma să fie îmbarcată pe vasul « Transilvania » şi exportată via Constanţa-Haifa. 

Nenorocirea s-a declanşat din momentul în care, în ultima clipă, docherii români au uitat să îmbarce vaca. Dusă la abator, s-a găsit în pielea gâtului vacii, punga cu monezi de aur.

Cei patru evrei, Wili Gruenberg, Marcu Zoltan, doctorul Miklos şi Marcu Weismann au fost arestaţi, supuşi unei anchete groaznice şi au înfundat închisoarea. 

Nu au fost singurii evrei care au avut de suferit din cauza « cocoşeilor ». 

Jurnalistul Toma Roman Jr.** relatează în « Revista 22 » povestea cocoşelului de aur românesc. 

Foarte mulţi oameni, evrei ca şi creştini, cu anumite posibilităţi, au acumulat după 1945 monezi de aur, mai ales « napoleoni » (pe care era imprimată efigia Impăratului Napoleon al III-lea, şi ulterior « cocoşei », efigia unui cocoş galic), ca să se asigure de inflaţia galopantă a leului românesc.

Luând exemplul acestor monezi populare franceze, Banca Naţională a României a emis, în 1945, medalia « Ardealul nostru », cu un tiraj de 1 million de exemplare.

Pentru realizarea ei, au fost scoase din rezervele Băncii Naţionale 6,5 tone de aur. Pe de o parte a medaliei erau gravate figurile lui Mihai Viteazul, regele Ferdinand şi regele Mihai I, în spate, stemele celor 11 judeţe din Transilvania pierdute de România în urma Dictatului de la Viena în 1940. 

In centru era gravat vulturul regal cu o cruce în cioc. Pe muche se putea citi deviza Casei Regale româneşti : « Nihil sine Deo » (Nimic fără Dumnezeu). 

Ce nu ştie jurnalistul român este faptul că cocoşelul de aur românesc se trafica la bursa neagră din Tel Aviv cu numele de « Hatarnegol haromani » (Cocoşelul românesc) şi era căutat pentru concentraţia de aur pur din care era făcut. 

In primii ani după război, numeroşi evrei au reuşit să părăsească România aducând cu ei în Palestina, şi ulterior, după 1948, în Israel mult preţuiţii « cocoşei ». 

*   *   *

Aceste informaţii, pe care nu le auzisem niciodată, întăresc o hotărâre luată demult.

Chiar dacă mâine voi « ajunge la sapă de lemn », ultimul lucru pe care l-aş vinde, înainte de a muri de foame, ar fi… medaliile comemorative « Ardealul nostru » ! 

Care, în tot cazul, nu-mi mai aparţin ! 

Sper că moştenitorii mei le vor păstra, cel puţin tot aproape un secol ! 

Chiar dacă, pentru ei, această « aventură » nu va mai însemna… nimic ! 

Adrian Irvin ROZEI

Bucureşti, iunie 2022 

–

*Sally Robinson era nepoata unei surori a bunicii mele care a părăsit România în 1907 şi s-a stabilit în U.S.A. 

** Toma Roman Jr., un remarcabil jurnalist de investigaţie, este fiul fostei mele colege de clasă din liceu, Adriana (Ada) Bittel, scriitoare de talent, redactoare şi critic literar, timp de multe decenii, la revistele « România literară » şi « Formula As».