– Conversaţie cu Jean Boghici –

De nenumărate ori, în ultimii ani, am avut ocazia să întâlnesc, în diferite colţuri ale planetei, români care au realizat traiectorii excepţionale în lumea artei sau a ştiinţei. Însă rareori mi-a fost dat să întâlnesc un personaj atât de fascinant ca Jean Boghici. Nu numai datorită aventurilor picareşti pe care le-a trăit, înainte de a se afirma ca unul dintre cei mai mari specialişti ai artei plastice contemporane braziliene, dar şi datorită caracterului său care degajă un uimitor echilibru pe când îţi povesteşte anecdote şi evenimente trăite, care ar putea face obiectul unui roman de aventuri ce depăşeşte imaginaţia unui autor de romane poliţiste.

Poate că de aceea, în ciuda celor mai bine de zece ore petrecute împreună şi pe care doream să le consacru unui interviu tradiţional, rezultatul este mai degrabă un caleidoscop de amintiri, comentarii artistice, sau aprecieri privind tot atâta lumea exilului românesc din ultimii cincizeci de ani, cât şi legăturile lui Jean Boghici cu artiştii aceleiaşi perioade.

Însă pentru a înţelege lumea lui Jean Boghici trebuie să cunoşti traiectoria care l-a purtat la poziţia lui de astăzi.

Născut în oraşul basarabean Ismail în 1928, într’o familie în care tatăl fiind român şi mama de origine rusă, Jean Boghici a crescut bilingv încă din copilărie. În 1940, în urma cedării Basarabiei, familia Boghici se mută la Brăila, unde Jean învaţă la Liceul “Nicolae Bălcescu”.

Deja în această perioadă, la sfârşitul războiului, Jean Boghici intră în conflict cu autorităţile germane pentru că, împreună cu alţi colegi de aceeaşi vârstă, recuperaseră instalaţia radio a unui bombardier german eşuat în regiune de care se serveau pentru a asculta emisiunile Aliaţilor.

Ca urmare, confirmând interesul ce-l purta instalaţiilor electrice, Jean Boghici studiază ingineria electronică în cadrul Şcolii Politehnice dela Timişoara.

Cum în această perioadă se zvonea că cei născuţi în Basarabia vor fi trimişi cu forţa în Uniunea Sovietică, Jean Boghici decide să fugă în Occident. Aflat la sute de kilometri de familia rămasă la Brăila, Jean Boghici îşi caută o posibilitate de a părăsi ţara, cu ajutorul prietenilor sau cunoştinţelor. Suntem în 1946 şi eroul nostru, care nu avea nici 20 ani, auzise discursurile lui Churchill, care anunţa căderea “Cortinei de fier”. Împreună cu câţiva prieteni evrei, profitând de laxismul autorităţilor sovietice care sperau că imigraţia masivă în Palestina va crea probleme puterii britanice, Jean Boghici reuşeşte să traverseze în mod ilegal frontiera româno-ungară. Nu fără a trăi însă situaţii fioroase când au întâlnit în drum o căruţă care transporta cadavrele unui grup de români, împuşcaţi de grăniceri pe când încercau să treacă în mod fraudulos graniţa. Jean Boghici trebuia să conducă peste graniţă un copil căruia i se dăduse un somnifer pentru a nu face zgomot în timpul acestei traversări periculoase. Bine înţeles că, din cauza frigului, copilul s-a trezit şi a început să urle drept în momentul critic. Din fericire, descoperiţi de un grup de soldaţi sovietici evrei, fugarii au fost duşi la sinagoga din Debreţin şi eliberaţi acolo.

Jean Boghici cu un tablou de Marcier, in galeria sa dela Rio

Căutând să fugă înspre vest, Jean Boghici şi prietenii lui s’au urcat în gara Debreţin într’un tren care pleca înspre Austria. Li se spusese că la frontieră nu prea era mult control! Şi deodată, iată că apare în tren o patrulă sovieto-ungară! Speriaţi şi aşteptând un moment propice pentru a sări din tren, fugarii treceau din wagon în wagon, până au ajuns la coada trenului. Acolo se afla un pilot francez, din escadra Normandie-Niemen, care după ce luptase pe frontul sovieto-german, se întorcea cu avionul lui în Franţa. “Monsieur, on est des étudiants. On va faire nos études en France. On est coincés! Que faut-il faire?”, au întrebat în franceza lor şcolară fugarii noştri. Şi pilotul francez i-a stropit cu D.D.T. şi i-a culcat în carlinga avionului. Iar când patrula a apărut, i-a explicat că însoţea nişte cetăţeni bolnavi de tifos exantematic şi soldaţii, de frică să nu se molipsească, i-au lăsat să treacă frontiera…

Înainte de prima staţie în Austria, au sărit cu toţii din mersul trenului şi s’au ascuns într’o pădure. Numai că foarte repede şi-au dat seama că erau în zona sovietică, pe lângă Mathausen. Ca să ajungă în zona americană, trebuia să treacă Dunărea. Folosind cuţitele aduse cu ei, au tăiat crengi de copac şi au făcut o plută. Bine înţeles că pluta, de abea pusă pe apă, s’a scufundat după numai câteva minute.

În fine, şterpelind o barcă, mai cu voia, mai fără voia unui localnic, au reuşit să ajungă în zona americană.

Aici, după vreo 20 kilometri străbătuţi cu piciorul prin pădure, cum au înâlnit prima patrulă americană, s’au predat şi, după un prim interviu cu un soldat româno-american, au fost repartizaţi într’un lagăr, unde au primit şi acte provizorii. Totul ar fi fost în regulă dacă la infirmieria lagărului, unde se dusese pentru o simplă durere de măsele, Jean Boghici nu s’ar fi molipsit de difterie. Alte patru săptămâni între viaţă şi moarte, fără să se poată mişca din pat! Între timp, prietenii lui români dispăruseră în cele patru colţuri ale pământului.

În fine, însănătoşit, însă la limita disperării, singur la Salzburg în seara de Crăciun, Jean Boghici face un gest nebunesc: cu ultimii bani disponibili îşi cumpără un bilet la un concert cu muzică de Mozart!

A doua zi, ca prin minune, întâlnea în gara din Salzburg o familie de români, refugiaţi şi ei, însă cu bani, care’i propun să’i călăuzească spre Germania, servindu-se de faptul că Jean vorbea cinci limbi.

Astfel, dormind prin parcuri, pe bănci, sau prin case abandonate, au ajuns cu toţi la München, în ianuarie 1948. Între timp, peste tot pe unde trecea, Jean Boghici întreba dacă cineva nu-l cunoştea pe vărul lui, tânăr interpret, ofiţer în armata americană, de 26 ani.

Şi deodată a apărut un jeep, cu soldaţi ai armatei americane, care’l căutau printre refugiaţii români. Erau trimişi de acest văr, care tocmai se însurase cu o contesă rusă, refugiată şi ea, cu care trăia pe picior mare în vila rechiziţionată a unui demnitar nazist.

Un moment de odihnă, după atâtea luni de alergături disperate: o masă bună, un pat curat şi, în plus, promisiunea de a obţine o viză de intrare în Statele Unite.

Însă când ai spirocheta călătoriei în sânge…!

Jean Boghici se adresează comisiei franceze care căuta mână de lucru pentru minele de cărbune şi iată-l ajuns în fundul puţului, la 800 metri adâncime, în exploatările din nordul Franţei. Cum însă hârtiile de care dispunea indicau că era student-inginer, foarte repede l-au înrolat în echipa care instala firele electrice la suprafaţă. Nu era prea exaltant!

După câteva luni, cu câţiva bani în buzunar, decide să se întoarcă la vărul din Germania. Însă la Strasburg, ajuns fără paşaport, hotărăşte să se ducă la Paris şi sare în primul tren. Ajuns la “Gare de l’Est”, într’o zi de octombrie umedă şi deprimantă, primul contact cu “Oraşul lumină” nu e prea entuziasmant! Însă imediat, prin intermediul asociaţiei studenţilor români din Franţa, obţine o bursă la Sorbona pentru a studia fizica şi chimia.

Un nou moment de calm, viaţa studenţească la Paris, micile restaurante, ambianţa universitară… Până când, în 1949, reapare o veche cunoştinţă, prietenul Henri Stahl din Bucureşti. Fără acte, în deplină ilegalitate, însă cu o prietenă americană plină de bani, dar cam trăznită, Henri Stahl era pe cale de a pleca în Brazilia, împreună cu un scriitor, pe atunci necunoscut, James Baldwin, care dorea să facă un studiu despre negrii din Bahia. “Vino cu noi!” îi propune Henri Stahl lui Jean Boghici. Numai că, ajunşi la Le Havre, americanca isteaţă, care trebuia să’i ajute să se urce pe vapor, se dezumflă şi îi lasă pe cei doi români la chei!

Noroc că apar, ca prin minune, un grup de români, tineri ingineri cu acte în regulă, care plecau în Brazilia sau Argentina, cu contracte de muncă. Pe când inginerii români îmbarcau prin pasarela principală, eroii noştri se fofilau pe cea de serviciu şi iată’i în drum spre America de Sud.

Timp de o săptămână, ascunşi într’o barcă de salvare, s-au hrănit cu sandvichurile aduse de prietenii români. Până când, ajunşi înspre coastele Africii, toată lumea dormea pe punte şi voiajorii noştri ilegali se puteau hrăni cu mâncarea abandonată de pasagerii care sufereau de rău de mare.

Altă problemă la sosirea în Brazilia!

Jean Boghici şi prietenul lui se gândeau să sară din vapor şi să se dirijeze înotând spre ţărm, odată ajunşi în portul Rio. Însă un pasager, cu care au discutat despre această posibilitate, i-a avertizat că oceanul mişună de rechini. Ar fi putut rămâne la bord şi să continue drumul spre Uruguay sau Argentina, însă cum auziseră că soţia ministrului afacerilor externe brazilian, Mme Fernandes, era româncă, ar fi preferat să rămână la Rio. Atunci le-a venit o altă idee. După ce prietenii lor români au debarcat şi au trecut formalităţile de poliţie, s-au întors, aşa zis ca să’şi ia bagajele, şi le-au lăsat paşapoartele. Când s’a uitat la paşaportul primit, Jean Boghici a constatat că avea o pălărie şi… doi copii!

Coperta catalogului “Marcier” publicat de Jean Boghici cu ocazia unei expozitii din Brazilia

Totuşi stratagema a funcţionat şi, odată ajunşi pe chei, au băut prima bere braziliană şi, împreună cu amicul Henri Stahl , au luat tranvaiul şi s-au dus direct la Mme Fernandes.

“O să vă ajutăm”, a spus Mme Fernandes, “însă la Rio e prea periculos fără hârtii în regulă. Plecaţi la Belo Horizonte!”

Zis şi făcut! Imediat Henri Stahl şi-a găsit de lucru –antrena echipa de volley locală- şi Jean Boghici a intrat ca tehnician într’o societate care avea nevoie de un specialist în instalaţii electrice. O viaţă de vis: un costum tropical nou, o pereche de pantofi din piele de crocodil,… însă tot fără acte!

Atunci a descoperit Jean Boghici arta celebrului pictor brazilian Guignard, însă a fost nevoit, plecând din oraş, să abandoneze cursurile de desen pe care le urma cu el.

După câtăva vreme a urmat obţinerea hârtiilor în regulă, mai întâi “carteira de identidade” şi, mai apoi, paşaportul brazilian.

Prietenul lui, Henri Stahl, după un conflict cu familia bogată a logodnicei sale, s’a trezit în fundul Amazoniei unde, mulţumită talentului său de fotograf şi antropolog, a început o carieră artistică, încoronată, câţiva ani mai târziu, de un film despre indieni şi despădurirea acelor zone îndepărtate.

Ajuns la Rio, Jean Boghici îşi înmulţea, seară de seară, contactele în lumea artistică cu pictori şi critici de artă, pe când în timpul zilei era tehnician electronist. Astfel a avut ocazia să monteze instalaţiile de sunet şi lumini pentru spectacolul prezentat de Juliette Greco în celebrul local “Vogue” la Copacabana. Acolo a luat primele contacte cu lumea jurnaliştilor. Tot atunci Jean Boghici şi-a cumpărat o motocicletă cu care a avut un accident şi şi-a fracturat un genunchi. Iată cum povesteşte Jean Boghici ceea ce a urmat:

“Eram convalescent şi frecventam un binecunoscut café –”Gondola”. Acolo m’a văzut un productor de televiziune: “Semeni cu Kirk Douglas în “Bucuria vieţii” de Irving Stone». E drept, mai tânăr, cu barbă, cu originea mea rusă poate că’i semănam un pic. “Vino, vei răspunde la nişte întrebări, vei participa la un nou joc al televiziunii”.

Era o emisiune finanţată de compania aeriană “Varig”, care tocmai deschisese liniile Rio-Paris şi Rio-New York cu un Super Constellation, în 24 ore de zbor. Se făcea deja o publicitate enormă la televiziunea braziliană. Una dintre cele mai frumoase vedete era îmbrăcată în stewardesă şi un băiat simpatic, prezentator celebru, anima emisiunea “Ceu e limite” (Limita e cerul).

Mi-au pus întrebări despre viaţa lui Van Gogh. O cunoşteam, dar am tocit ca un nebun! Scriam pe pereţi, apartamentul devenise o ladă de gunoi. Şi timp de patru luni am răspuns la toate întrebările. Făceam curte unei fete, Vania, superbă, a cărui tată era jucător de meserie. Mi-a spus: “Acum trebuie să te opreşti sau vei pierde tot!” Puteam să câştig până la un million de cruzeiros (200 000 dollari). Însă trebuia să mă opresc…

Am răspuns la toate întrebările şi am spus: “Acum mă retrag, însă voi răspunde şi la ultima întrebare, ca să nu las publicul nesatisfăcut! Am dat răspunsul corect. “Sunteţi atât de tare! De ce v’aţi oprit?”

Aveam mare nevoie de bani … Aveam piciorul rupt… Am câştigat jumătate din cei 200 000 dollari şi statul mi-a luat jumătate, 50 000 dollari… Erau totuşi o groază de bani! Mi-am cumpărat un apartament şi o maşină cu 5000 dollari, mi-am plătit datoriile. Şi pe urmă n’am mai făcut nici odată decât ceeace mă pasiona. N’am mai lucrat nici odată!”

* * *

Bine înţeles e uşor să spui “N’am mai lucrat nici odată” când faci ceea ce te pasionează! Însă pentru asta nu ajunge să ai o mulţime de relaţii în lumea artistică şi jurnalistică, ori cultura şi gustul necesar pentru a descoperi noi talente. Trebuie să ai şi curajul de a miza pe artişti necunoscuţi sau pentru a dirija publicul în direcţia gustului tău. Ba chiar, de cele mai multe ori, să cauţi clientul dispus să asculte prezentarea ta, acolo unde nimeni nu s’a gândit să’l caute.

Iată, de exemplu, o altă aventură a lui Jean Boghici, câtăva vreme înainte de acel concurs istoric dela televiziunea braziliană:

În 1954, Jorginho Guinle, directorul celebrului hotel Copacabana Palace, reuşise să atragă la Rio cea mai importantă delegaţie de personalităţi americane din lumea filmului, fără să deburseze nici măcar un dolar în “cachet”. Din grup făceau parte Errol Flinn, Joan Fontaine, Mary Pickford, Rhonda Flemming, Glen Ford şi alte câteva nume sonore dela Hollywood. Printre acestea se număra şi Edward G. Robinson, celebrul interpret al nenumăraţilor gangsteri sau personaje din lumea interlopă a Americii, totdeauna surprins cu o ţigară de foi în mâna şi cu pălăria de fetru moale de sub care te străpungea o privire penetrantă.

Puţini erau însă cei care ştiau că reputatul “gangster” de cinema era un fin om de cultură şi un avizat amator de pictură care, de altfel, a lăsat la moarte o impresionantă colecţie de tablouri, printre care şi câteva capodopere ale artei ultimului secol.

Şi mai puţini erau cei care ştiau că Edward G. Robinson, pe adevăratul lui nume Emmanuel Goldenberg, era născut în 1893, în România, şi că părăsise ţara la vârsta de 10 ani.

Coperta catalogului “Pedro Leal” publicat de Jean Boghici

Jean Boghici, plimbându-se pe plaja din Copacabana, îl întâlni-se pe Paulo Pedro Leal, un pictor de stradă, la limita marginalizării. Surprins de forţa şi expresivitatea tablourilor expuse, Jean Boghici a propus pictorului naiv să se ocupe de promovarea artei sale. Aşa se face că, într’o dimineaţă, el a sosit la Copacabana Palace cu câteva tablouri, însoţit de Pedro Leal, şi a cerut să-l întâlnească pe Edward G. Robinson. Discuţia, care a avut loc la piscina hotelului, s’a derulat în româneşte. Până la urmă, vedeta filmelor americane a cumpărat cu 50 USD un tablou, spre marea uimire a pictorului, care până atunci nu vânduse niciodată vreo pânză cu mai mult de… 5 USD! De unde avantajul de a avea o origine şi o limbă în comun!

Cu ceilalţi pictori de avangardă brazilieni, limba comună a lui Jean Boghici era cea a originalităţii şi fanteziei dezlănţuite.

Aşa se face că Jean s-a împrietenit cu membrii grupului artistic “neo concret”, care se reuneau în fiecare săptămână în casa criticului de artă Mario Pedrosa, pe plaja “Rasa” dela Buzios, staţiunea balneară lansată de Brigitte Bardot cu ocazia voiajului ei răsunător din 1963. Însă deja în 1960, Jean Boghici fusese invitat să participe la crearea Muzeului de Artă Populară din oraşul Brazilia. A fost o ocazie unică pentru a descoperi şi promova arta regiunii Nord-Est a Braziliei, pe cale de dispariţie, din cauza industrializării accelerate a ţării.

În 1961, Jean Boghici inaugurează la Rio galeria sa de artă plastică, intitulată “RELEVO” (Schimbarea gărzii), care devine imediat un far al artei contemporane braziliene.

Galeria “RELEVO” expune şi introduce pe piaţa braziliană pictori francezi contemporani, printre care membrii grupului “L’Ecole de Paris”, în 1964.

Jean Boghici este în acelaşi timp la originea nenumăratelor evenimente de avangardă ale anilor ’60, nu numai în domeniul artelor plastice, dar şi al teatrului sau dansului.

Timp de câţiva ani, în decursul anilor ’60-’70, Jean Boghici navighează între Rio şi Paris, prezentând şi promovând în Franţa arta braziliană sau cea legată de vizitele călătorilor europeni în Brazilia secolului XIX, cum ar fi Jean-Baptiste Debret.

Reîntors în Brazilia în 1978, Jean Boghici deschide o nouă galerie la Ipanema, unde sunt expuşi în permanenţă liderii artei braziliene contemporane, precum Torres Garcia, Sergio Telles, Rubens Gerchman, Vicente do Rago Monteiro şi mulţi alţii.

Un loc special este consacrat lui Emeric Marcier, pictor brazilian de origină română, născut în 1908 la Cluj, prieten intim al lui Jean Boghici, care a realizat un remarcabil portret al colecţionarului de artă braziliană, născut pe malurile Dunării. Pentru că, între timp, Jean Boghici a acumulat o impresionantă colecţie de tablouri şi sculpturi pe care le-a expus sau împrumutat diferitelor muzee şi galerii prestigioase din Brazilia sau din Franţa.

În urma unei expoziţii din cadrul muzeului “de la Seita” din Paris, în care Jean Boghici participase cu opere de Di Cavalcanti şi Tarsila, din colecţia lui particulară, criticul Otto Hahn scria în revista “l’EXPRESS”: “Arta unei ţări excentrate datorează mult colecţionarilor. Gilberto Chateaubriand şi Jean Boghici se numără printe cei mai activi din Brazilia. Primul a adunat mii de obiecte şi ar putea, el singur, să umple câteva muzee. Al doilea, mai eclectic, şi-a început colecţia cu Jean-Baptiste Debret, şi urmăreşte arta contemporană selecţionând diferitele etape. Într’un moment când arta braziliană înfruntă scena internaţională, aceşti doi esteţi ai modernităţii, care au împrumutat cu dărnicie diferite opere, sunt în mod justificat onoraţi.”

* * *

-A.I.R: Cum ati ajuns să vă ocupaţi de pictură?

-J.B.: Pentru mine, lucrul e o plăcere!

Eu sunt născut la Ismail, în sudul Basarabiei. În câteva cuvinte: părinţii mei au plecat în ’40 din Basarabia, am locuit la Turnu-Severin şi Brăila, unde am mers la şcoală. De acolo am plecat la Timişoara. Eram cu un grup de colegi care voiau toţi să plece în America, şi, cum erau evrei, încercau să utilizeze organizaţiile internaţionale, ca JOINT. Încercau să traverseze frontiera cu Ungaria şi soseau de peste tot în Austria, în Germania, în zona americană. Nimeni nu voia să meargă în Israel ; era numai un pretext pentru ca să ne ajute la frontieră ofiţerii ruşi, care voiau să plecăm în Palestina, să’i “emmerdăm” pe englezi.

În ciuda acelui episod dramatic din timpul rebeliunii legionare în 1941, când mai mulţi notabili evrei au fost sacrificaţi, Antonescu a făcut o înţelegere cu nemţii prin care evreii din Bucureşti n’au fost deportaţi. Doar cei din Transnistria. De aceea eram împreună cu toţi colegii mei evrei. Numai după atentatul împotriva lui Hitler, elevii din liceul “Bălcescu”, unde mergeam la şcoală, a trebuit să studieze într’un liceu separat. Acolo mă duceam eu, ca să învăţ engleza. Aveam mulţi prieteni, Nicu Stein şi alţii, care au plecat în Australia. Unii s’au întors în Israel. Eu am venit în Franţa, ca să studiez. Pe urmă am venit în Brazilia.

În ’45 nu ştiam cum vor evolua lucrurile în Europa; ne era frică de represiunea comunistă, cum eu eram român şi România fusese stat beligerant. În Franţa am luat o bursă “Rădescu” numai ca să am un mijloc de existenţă. Eram cu prietenul meu, Henri Stahl, care în România studiase deja fizica şi chimia. Însă pe mine, de copil, mă interesa pictura.Voiam să devin inginer electronist. În timpul războiului, construiam posturi de radio ca să ascultăm Occidentul. Pe urmă, cunoşteam bine viaţa lui Van Gogh ; m’am prezentat timp de trei luni într’un concurs la televiziune, tip “Cine ştie, câştigă”. Am răspuns şi am câştigat 100 000 USD ; mi-am cumpărat o superbă motocicletă!

În continuare, n’am mai lucrat decât în domeniul artei. Întâi am lucrat la Brazilia, la Institutul de Artă Populară şi pe urmă mi-am deschis galeria mea. Am descoperit tineri artişti de valoare, pe urmă am cumpărat în Franţa tablouri ale unor maeştri, pe nimic.

-A.I.R.:Când l-ati cunoscut pe Edward G. Robinson n’aveaţi încă galeria Dvs.?

-J.B.:Nu, era în ‘53-’54. Eram foarte tânăr pe atunci şi eram curajos. M’am dus să’l văd la piscină.

–A.I.R.:V’aţi adresat în româneşte?

-J.B.:Nu, i-am vorbit mai întâi în engleză. Pe urmă mi-a spus: “Sunt născut lângă Cernăuţi .» Eu credeam că spune poveşti, dar vorbea bine româneşte.

-A.I.R.:Ce legături aţi avut cu pictura din România? V-aţi gândit să căutaţi opere de artă, acolo?

-J.B.:Îl ştiam pe Perahim: el a venit cu “armata liberatoare”, cu “Tudor Vladimirescu”. La fel Walter Roman. Şi unchiul meu a fost la Stalingrad şi a venit la fel cu “Tudor Vladimirescu”. Mi-a povestit pe urmă ; a plecat în Rusia, a fost în lagăr, nu lagăr de concentrare, însă lagăr… ca să vadă ce-o să fie cu ei! Mi-a povestit că unicul foc care era pe acolo trebuia să’l caute la 6 Km, în plină iarnă şi să sufle pe cărbune tot drumul ca să nu se stingă.

După război, Perahim n’a mai avut celebritatea din anii ’30. El are acum vreo 80 şi ceva de ani. Nu ştiu dacă s’a dus la Paris în anii ’30, însă nu era considerat ca un suprarealist de prima mână.

În schimb Brauner, da! L-am cunoscut la Paris în ’64. A murit în ’66. Eu am avut nişte Brauner din România. Jacqueline (soţia lui Brauner n.n.) a stat o oră de vorbă la telefon, dar nici odată n’a vrut să dea o autentificare a vreunei lucrări de-a lui Brauner din România. Nu ştiu din ce cauză!

Am cunoscut’o pe prima nevastă a lui Brauner, era fiica lui Bella Khun. După aia s’a căsătorit cu un comunist din România. Am văzut, prin anii ’70 în România, un portret al ei făcut de Brauner, foarte frumos: capul ei, îngropat până la gât în nisip, cu nişte roze. Însă nu puteam să’l scot. Eram în România, stăteam la ambasada Braziliei din Bucureşti şi, când am plecat, m-au controlat peste tot. Noroc că n’am luat tablourile. Credeau că am manuscrisele dela Henriette Yvonne Stahl. Credeau că mi-au dat manuscrisele ei ca să le duc nu ştiu unde. N’am putut să iau nimic.

Pe urmă, prin nişte diplomaţi, mi-au adus nişte desene de Brauner, însă le-am dat înapoi, pentru că Jacqueline n-a vrut să’mi dea certificatele. A spus că tot ce e în România n’o interesează. O tâmpită!

Ce-a mai frumoasă expoziţie pe care o poţi imagina era în casa fratelui lui, doctorul Brauner, la Bucureşti. A murit în anii ’70 şi ceva. Erau peste tot, vreo treizeci de tablouri. Pe urmă au fost rechiziţionate, pentru muzeu. Tablouri mari, care reprezintă… parc’ar fi ceva premonitor, primul om pe Lună, un fel de fuzee spaţiale… Acum se găsesc la Palatul Regal, unde’i o sală Brauner. Tot tablouri dela dr. Harry Brauner. L’am cunoscut la Bucureşti.

Eram într’o situaţie foarte bizară: român cu paşaport brazilian!

Magritte: aveam o acuarelă ruptă în patru de către legionari în 1940, care’l reprezenta pe Hitler, strivind duşmanii cu piciorul. Au rupt-o şi au lăsat-o acolo. Ar fi trebuit s’o iau cu mine, cele patru bucăţi, şi să le pun la Muzeul Pompidou!

-A.I.R.:O legătură artistică sud-americană era Matta..

-J.B.:Matta a venit prin ‘38-’40 din Chile, l’am cunoscut foarte bine, a murit acum câteva luni. Am organizat expoziţia lui Matta în Chile ; a spus că nu mai voia să se întoarcă, deşi nu mai era Pinochet. Există un muzeu “Casa de Matta” foarte interesant ; era, după mine, foarte important, Matta. El a studiat arhitectura, de aia are nişte perspective formidabile. Atunci a început să lucreze în atelier cu suprarealiştii, cei dintr’a doua perioadă, şi a emigrat în Statele Unite şi acolo s’a cunoscut cu Breton şi ceilalţi. După război s’a întors în Europa…, era deja “marele Matta”.

El a locuit în Franţa, însă e înmormântat în Italia, pentru că a murit în Italia. Avea o casă foarte frumoasă, pe rue de Lille, în spatele Muzeului D’Orsay. O clădire importantă, unde locuise ministrul de finanţe al lui Napoleon. Şi după aia, avea un alt parc, altă clădire, ceva grozav! Avea şi un mic munte în grădina lui! Era simpatic! Avea mai mult de 70 ani, dar părea de vreo 60 ani. Îi plăceau femeile, avea o gagică braziliană, fotografă din Sao Paolo. Era foarte bine pentru vârsta lui! Pe urmă s’a ramolit, ca toată lumea. Nevasta lui era italiancă… grozavă! Era un mare artist! Îmi place!

-A.I.R.:Mi-aţi vorbit de Henriette Yvonne Stahl…

-J.B.:Da, eu când am fugit din România, am venit aici împreună cu nepotul ei, Henri Stahl. Era fiul bătrânului Stahl, care a făcut Muzeul Satului şi fratele lui Paul Stahl, membru al Academiai Române. Henriette Stahl era sora lui Paul. S’au reeditat cărţile ei, era o femeie de 70 şi ceva de ani ; nu erau comunişti, dar… s’au dat pe brazdă! La un moment dat vroiau să-mi dea nişte manuscrise pentru nepotul ei, care era scriitor. Nu le-am luat şi bine am făcut pentru că, atunci când m’am dus la aeroport, cu unul dintre diplomaţii brazilieni care m’au însoţit, ei au stat vreo două ore să percheziţioneze peste tot!

Când am fost în România pentru prima oară după 20 ani, în 1967, nu era decât legaţie. Şeful legaţiei braziliene era un bun prieten, George Mayer, la care am stat o lună şi jumătate. Pe 29 ianuarie, de ziua mea, am decis să facem o petrecere, o serbare. Am făcut o listă cu toţi prietenii de care îmi aduceam aminte că erau pe acolo. Unul devenise şeful poliţiei, altul asistentul Dnei. Aslan, altul nu ştiu ce, altul mare mahăr la Ministerul de Finanţe, altul scriitor foarte cunoscut, Toma George Maiorescu,… În fine, niciodată ambasada n’a fost atât de plină de români! Eu am făcut un “dezgheţ”! Toţi au venit, s’au făcut fotografii… Mulţi prieteni ai mei erau încă tineri, aveau vreo 40 ani. A fost o ocazie, însă…

A doua oară am fost în 70 şi ceva. Era alt ambasador, Marcus Coimbra, tatăl lui avea o societate de sondare a publicului, la alegeri. Era cam tâmpit! Ştii ce făcea? Aduna covoare tâmpite, covoarele alea idioate, turceşti! Ce valoare avea un covor faţă de un Brauner! În România, nimeni n’a cumpărat nimic!

În România trebuia cumpărat Brâncuşi, Brauner…

Era un bun pictor pe vremuri, pe care puteai să’l cumperi pe nimic, Ţuculescu. Asta’i mare pictor român, un Van Gogh român! Ţuculescu n’are mare cotă în străinătate, da’i bun, e foarte bun!

Acu’ vreo opt ani am fost în România. Am fost invitat de către Iliescu, am dat un interviu la televiziune şi m’a retribuit invitându-mă la Palatul Elisabeta. Am stat acolo cu nevasta mea, cu Radu Varia,… Mi-au pus la dispoziţie o maşină să mă ducă la Curtea de Argeş, peste tot. M’au însoţit chiar până la aeroport! Nu puteam să cumpăr nimic! Ca şi cum: eu sunt invitat şi plec cu cuţitele de argint! Nu merge! Aşa c’am pierdut a treia ocazie! Puteam să scot ce voiam. Acum, cu noul regim, par’că e mai uşor.

-A.I.R.:Ştiţi că ambasadorul Moscardo susţine că România este o mare putere culturală!

-J.B.:Într’adevăr, este. În toată Europa, în Franţa, România este foarte bine văzută. Însă ca să fi o putere culturală, trebuie să ai o prezenţă cotidiană, dar istoric, a avut un mare rol. În trecut,… pictori, Ionescu, Eliade, Brâncuşi…

-A.I.R.:Mi-aţi vorbit despre Saul Steinberg. Cum l-aţi cunoscut?

-J.B.:Saul Steinberg era amic intim cu prietenul meu Marcier. Marcier era un mare pictor, mort acum zece ani. Au studiat amândoi la Brera, lângă Milano. Marcier a plecat în Brazilia, via Portugalia, iar Saul Steinberg, direct în S.U.A. În timpul războiului a devenit reporter/desenator. Era unul din precursorii “pop-art” cu desenele lui caricaturale.

-A.I.R.:Mai erau şi alti români în Brazilia?

-J.B.:Printre românii cunoscuţi în Brazilia era un scriitor, Ştefan Baciu.
A plecat în Statele Unite, în Hawai. El mi-a vorbit prima dată de Cugler-Apunake.

Există şi un grec, de origină din România, Ştefan Eleutheriades, un excellent arhitect.

-A.I.R.:L-aţi cunoscut pe Jean Diamandi?

-J.B.:Bine înţeles că l-am cunoscut! A murit de mult!

Pe Jean Diamandi,… Eu aveam o galerie la Copacabana. El locuia alături de galerie. Într’o zi mi-a spus că mama lui era măritată cu pictorul Palady şi asta i-a dat gustul pentru pictură. Très sympathyque, Monsieur! L-am cunoscut în anii ’60, cred că a murit de mult. Locuia pe strada Santos Dante la Copacabana. Am fost o singură dată la el, la urmă…

Mai era alt român, Grigore Ghiaţă, fostul proprietar al magazinului “Vulturul de mare, cu peştele’n ghiare”, însurat cu o suedeză. Nu sunt prea mulţi, cel puţin în domeniul artistic… Ion Mureşanu, Henri Stahl, Ştefan Eleutheriades…

Am cunoscut “Casa Romena” în anii ’50, dar nu m’am dus. În primul rând pentru că eram foarte tânăr, aveam 21 sau 22 ani şi mă duceam la plaje cu negresele… Aştia erau oameni de 40 sau 30 şi ceva de ani, dar am cunoscut-o pe Dna. Cocăneanu (fondatoarea casei n.n.), nu mai ştiu pe unde.

Era un domn Nicolau, şeful biroului român de aici; el era asistentul lui Edman Ressel, care era şeful nostru, al românilor din Brazilia. Nicolau era un ofiţer român, căsătorit cu o japoneză, locuia la Niteroi, şi avea un “Comitet de primire” român în centrul oraşului şi ajuta pe români cu acte. Dar de zece ani nu mai ştiu nimic despre el.

* * *

Am continuat ore în şir discuţia noastră despre pictură, despre Franţa, despre Brazilia, precum şi despre multe, multe alte subiecte.

Dar mai întâi, Jean Boghici mi-a făcut o onoare deosebită: a tras clopotul de pe terasa lui, care nu sună decât pentru prietenii de marcă. Ultima dată fusese în onoarea lui Emil Cioran!

Adrian Irvin Rozei, Rio de Janeiro, aprilie 2006