Partea a doua aici

Atunci am descoperit, printre multe alte date pe care oricine le poate afla din biografiile şi studiile de specialitate, că viaţa lui Casanova la Dux a fost un calvar. Cel puţin aşa o vedea el!

E drept că locuind într-o regiune în care toată lumea vorbea germana, limbă pe care Casanova nu o stăpânea, singurele persoane cu care putea comunica erau cele de un anumit nivel de cultură, care nu erau prea des disponibile în acest bârlog al contelui Waldstein. Chiar şi acesta, când nu era plecat în voiaj, îl trata pe Casanova, mai mult sau mai puţin, ca pe o slugă. Însă, de cum apăreau niscai vizitatori, încântat de a le putea arăta acest „papagal savant”, contele îl trata cu o mare deferenţă.

În schimb intendentul şi servitorii, care aflaseră de faima de seducător a cavalerului, îi făceau tot felul de şotii şi îşi bateau joc de actele lui de nobleţe.

Mai mult! Casanova continua a fi fascinat de sexul frumos şi căuta compania şi conversaţia tinerelor din palat. Aşa se face că, la aproape 70 ani, el făcea lungi plimbări prin grădină, însoţit fiind de fata grădinarului, cu vreo jumătate de secol mai tânără decât el. Şi când s-a aflat că fata era însărcinată, primul acuzat de… viol, a fost Casanova!

Scandal, explicaţii, false mărturisiri şi acuzaţii de o parte şi de cealaltă! În cele din urmă, cum era şi firesc, s-a adeverit că autorul incidentului era un ucenic grădinar din castel, iubitul secret al tinerei mincinoase.

Mormantul lui Casanova a fost distrus, impreuna cu intregul cimitir unde se afla, dar piatra lui funerara a fost instalata pe fatada bisericii S-ta Barbara

De cele mai multe ori, după astfel de scandaluri, Casanova se retrăgea în camera sa, de unde nu ieşea nici măcar pentru a lua masa. Desigur că, în aceste condiţii, după ce petrecuse o viaţă de aventuri şi călătorii în lungul şi în latul Europei, Casanova nu putea aprecia prea mult ambianţa de la castelul din Dux.

Totuşi, faima lui, reputaţia de cultură, şarmul pe care-l degaja, îi aduceau încă ocazia de a întâlni personaje excepţionale, care veneau să-l vadă la Dux sau cu care se regăsea în scurtele călătorii întreprinse prin împrejurimi. Să nu uităm că Dux se afla nu departe de Praga, Dresda sau Viena!

Probabil că personalităţile cele mai importante cu care Casanova a fost în contact în perioada sejurului la Dux au fost Mozart şi Lorenzo Da Ponte, dacă nu ţinem seamă de prietenul şi admiratorul lui, Charles Joseph Prinţul de Ligne.

Este inutil să-l mai prezentăm pe Mozart!

În schimb, Lorenzo Da Ponte, libretistul atitrat al geniului de la Salzburg, este azi mai puţin cunoscut, în afara lumii amatorilor de operă.

Lorenzo Da Ponte, născut Emmanuele Conegliano pe 17 august 1749 la Cesena (azi Vittorio Veneto), provenea dintr-o familie de evrei, convertită la catolicism după moartea mamei lui. Noul nume provenea dela cel al episcopului din Cesena.*** Însă Lorenzo, mai târziu preot la Veneţia, nu are firea necesară pentru a deveni un sfânt! O viaţă de desfrîu şi excese îl aduc, în cele din urmă, la un conflict deschis cu autorităţile bisericii. În 1781, el se stabileşte la Viena şi devine, mulţumită protecţiei împăratului Iosif II, libretist al teatrului italian. Lorenzo Da Ponte a scris librete pentru diferiţi compozitori, printre care Salieri sau Martin y Soler, însă celebritatea i-a provenit din colaborarea cu Mozart, pentru carre a redactat textele a trei dintre cele mai renumite opere: Nunta lui Figaro (1786), Don Giovanni (1787) şi Cosi fan tute (1790).

După moartea împăratului, în 1790, Da Ponte părăseşte Viena şi începe o lungă călătorie care-l va duce prin Praga, Dresda, Londra şi New York, unde va înceta din viaţă în 1838, în vârstă de 89 ani.

În toată această lungă perioadă de vreme, el a practicat diferite meserii, începând cu comerţul de tutun, librăria, băcănia, lecţiile de italiană sau operaţiile financiare. Lorenzo Da Ponte şi-a povestit viaţa într-un volum de memorii, în care încearcă să se prezinte sub lumina cea mai favorabilă. Astfel, despre legătura lui cu Mozart putem citi:

„Wolfgang Mozart, deşi dotat de natură cu un geniu muzical superior probabil tuturor compozitorilor din lumea trecutului, prezentului şi viitorului, nu reuşise încă să facă să explodeze geniul său divin la Viena, ca urmare a cabalelor montate de duşmaii săi; el rămăsese obscur şi necunoscut, asemenea unei pietre preţioase care, îngropată în inima pământului, işi ascunde secretul splendorii sale. Nu pot să mă gândesc fără o enormă satisfacţie şi fără orgoliu că, singură perseverenţa şi energia mea au fost în mare măsură motivul căruia Europa şi lumea întreagă îi datorează revelarea completă a minunilor muzicale ale acestui geniu. Injustiţia, gelozia rivalilor mei, a jurnaliştilor şi a biografilor lui Mozart, nu vor accepta niciodată să acorde o astfel de glorie unui italian ca mine; dar tot oraşul Viena, toţi cei care ne-au cunoscut pe Mozart şi pe mine, în Germania, în Boemia, în Saxa, întreaga lui familie şi, mai ales, baronul de Wezlar însuşi, entuziastul lui admirator, în casa căruia s-a născut scânteia acestei flăcări divine, sunt martorii adevărului pe care-l exprima ici.”

Numai că aceste rânduri au fost scrise zeci de ani după moartea lui Mozart, când reputaţia lui de geniu al muzicii era bine stabilită! Şi, mai ales, Mozart nu mai putea deranja pe nimeni cu excesele caracterului său insuportabil!

Mai mult! Lorenzo Da Ponte, libretist în vogă la curtea din Viena, avea nenumărate cereri de texte din partea compozitorilor locali. Şi cum Mozart nu era, de departe, dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi, ceilalţi plăteau mai bine. Cum, în plus, e dificil să scrii în acelaşi timp un libret cu o acţiune ce se petrece în lumea mitologiei şi altul în mediul aristocraţiei contemporane, Lorenzo Da Ponte ar fi fost tentat să „subtreteze” parţial sau în totalitate libretul operei „Don Giovanni”. Şi cum avea la îndemână un bun cunoscător al subiectului, în plus chiar şi un italian de mare cultură, -vorbim de Giacomo Casanova- nu e decât un pas până la a imagina, cum au făcut-o nenumăraţi critici în ultimile decenii, că textul operei ar fi fost scris de mâna bibliotecarului dela Dux.

E drept că, în ciuda importantei diferenţe de vârstă, Casanova şi Lorenzo Da Ponte se cunoşteau, se întâlniseră în diferite ocazii şi avuseseră un parcurs foarte asemănător. De altfel, Casanova spune despre Lorenzo Da Ponte: „… spirit mediocru, cu un mare talent pentru a fi literat şi mari atracţii fizice pentru a fi iubit.”

Iată însă cum descrie însuşi Lorenzo Da Ponte condiţiile în care lucra, în acea vreme, în paralel la textele pentru Mozart, Salieri şi Martin y Soler:

„Aveam intenţia să lucrez la aceste opere în acelaşi timp. Voi scrie noaptea pentru Mozzart (sic!) şi mă voi descurca să citesc Infernul lui Dante. Voi scrie dimineaţa pentru Martin y Soler şi mă voi forţa să-l citesc pe Petrarc. Seara pentru Salieri şi voi face pe Tasso… M-am aşezat la masa de scris şi am rămas 12 ore fără întrerupere. O sticlă de excelent Tokay la dreapta, călimara în mijloc şi o tabacheră cu tutun de Sevilia în stânga. O drăguţă tinerică de 16 ani (pe care aş fi dorit s-o iubesc ca un tată, dar…) locuia în casa mea cu mama ei, care se ocupa de familia noastră, şi intra în camera mea la sunetul clopoţelului, pe care e drept că-l făceam să sune destul de des.”

Rezultatul este că în septembrie 1787, puţin timp înainte de premiera programată la Praga, muzica şi libretul erau departe de a fi gata. Se ştie, de altfel, că uvertura a fost compusă numai o zi înainte de repetiţia generală! Argument suplimentar pentru a afirma că, în mare grabă, Casanova ar fi fost solicitat să dea o mână de ajutor la scrierea libretului.

Teatrul din Praga, redeschis cu spectacolul "Don Giovanni"

Totul se complică la sfârşitul Primului Război mondial când au apărut în biblioteca din Praga câteva scrisori şi manuscrise semnate Lorenzo Da Ponte în fondul „Casanova”. Şi mai apoi la Dux, devenit Duchov, unde au fost găsite diferite documente ale lui Lorenzo Da Ponte traduse sau copiate de Casanova. Printre care şi câteva fragmente din libretul lui „Don Giovanni” scrise de mâna lui Casanova şi relativ diferite de cele interpretate de obicei.

În 1924, apărea în „Il Piccolo della Sera” un articol semnat de Carol L. Curiel care afirma sus şi tare că mare parte din libretul operei-far mozartiene era datorată lui Casanova.

Un lucru e sigur: Casanova a asistat pe data de 29 octombrie, împreună cu Mozart şi Lorenzo Da Ponte la premiera operei „Don Giovanni”, la Praga, în faimosul teatru “Stavovské Divadlo” (denumirea de azi). După o altă versiune, datorată specialistului în materie Gioachino Lanza Tomasi, după prima reprezentaţie, Mozart ar fi reflectat la o modificare a sextetului din actul 2 şi ar fi făcut apel la colaborarea ilustrului veneţian.

Un alt muzicolog, Claudio Casini, afirmă în volumul intitulat „Storia della musica”: „Cu multă probabilitate, Casanova ar fi participat la retuşările finale ale libretului, poate cu unele sfaturi şi poate, după cum atestează câteva pagini manuscrite, cu o contribuţie directă la rolul lui Leporello.”

„În realitate, rolul lui Leporello, imitator ambigu al patronului său şi aproape ‘dublul’ lui, pare improvizat de o mână străină.”, comentează Luccio Chiavarelli într-un articol intitulat: „Casanova şi da Ponte: mister şi fascinaţie în jurul lui Don Giovanni de Mozart.”

Într-adevăr! „Mister şi fascinaţie” în jurul celor trei personaje mitice: Don Giovanni, Leporello şi… Casanova. Cum îţi poţi imagina că un seducător în stilul lui Casanova ar putea fi comparat cu un obsedat sexual, precum apare Don Giovanni în aria lui Leporello:

„Delle vecchie fa conquista
Pel piacer di porle in lista;
Sua passion predominante
È la giovin principiante.
Non si picca – se sia ricca,
Se sia brutta, se sia bella;
Purché porti la gonnella,
Voi sapete quel che fa.” (sublinierea noastră)

În schimb, cei care au citit „Memoriile” lui Casanova nu pot să nu fi sezizat aspectul „sentimental” al autorului lor. După cum spune Achim Dumitru într-un pertinent articol dedicat lui „Casanova”:

„Cauza succeselor sale este chiar epoca pe care a trăit-o, un minunat fundal pentru viaţa sa. Calităţile sale erau cu totul altele [Prinţul de Ligne spunea despre el că „ar fi fost poate frumos, dacă nu era urât” n.n.]: dotat cu o conversaţie şarmantă, îndrăzneţ până la exasperare, tenace… Dar nu era de ajuns. Diferenţa fundamentală între el şi libertinii vremii este aceea că, dacă un Mirabeau amesteca în actele sale de libertinaj lungi dizertaţii de filosofie materialistă, dacă Sade trata femeile ca pe simple rezervoare naturale de voluptate, dacă eroii lui Cholderos de Laclos (ca şi autorul lor, se pare) seduc cu luciditatea cu care autorul „Legăturilor primejdioase”, ofiţer de artilerie, amplasa tunurile într-un fort, Casanova era înainte de toate un sentimental. Sau aşa încearcă să pozeze. Ataca femeile în forţă, uneori, alteori curtându-le după toate regulile artei, dar fără a fi îndrăgostit.”

Ceea ce explică perfect, dacă într-adevăr Casanova a schiţat portretul lui Leporello după „chipul şi asemănarea sa”, dispreţul cu care vorbeşte el de Don Giovanni. Şi aceasta explică în parte intriga secundară a operei transformată din „drama gioccoso” în adevărată tragedie moralizatoare. Datorită se pare, după avizul istoricilor, dramei trăite de Mozart după decesul tatălui său.

* * *

În primăvara anului 1992 mă găseam la Praga. Noua democraţie cehoslovacă (devenită câteva luni mai târziu printr-un „hocus, pocus” de politician fără orizont, numai cehă!) îşi trăia zilele de glorie şi de entuziasm regăsite după zeci de ani de tristeţe şi de cenuşiu.

Pe toate afişele, în toate ziarele, în nenumărate reviste se anunţa evenimentul cultural major al sezonului: redeschiderea teatrului Stavovské Divadlo, restaurat, renovat, înfrumuseţat. Bineînţeles că spectacolul ales pentru această „premieră absolută” era „Don Giovanni” de Mozart. Am alergat la renumita sală şi, printr-un miracol, am obţinut un bilet la reprezentaţia care se juca în fiecare seară cu casa închisă.

Ascultam muzica lui Mozart şi îmi imaginam, ca în acea memorabilă seară de octombrie din 1787, omuleţul agitat care dirija reprezentaţia dela pupitrul harpsicordului, bombănind împotriva cântăreţilor puturoşi sau a directorului prea retras. Sala, în spatele lui, „plină ochi şi loja imperială frumos decorată”.

Praga era oraşul lui Mozart! Departe de intrigile de curte dela Viena şi de un împărat obtuz care odată îi reproşase că opera conţinea „prea multe note”! „Exact atâtea note, Majestate, cât e necesar!” i-a răspuns Mozart, râzând cu poftă , dacă ne reamintim scena descrisă de Milos Forman în „Amadeus”. Filmul utilizase, în 1984, acest teatru din Praga, înainte de restaurare.Însă acum, poate că prin culisele reamenajate, sau aşezat într-unul din cele 640 fotolii acoperite cu pluş albastru, aş fi putut surprinde fantoma omuleţului agitat. Sau cele ale lui Lorenzo Da Ponte sau Casanova, reveniţi să-şi admire opera, exact ca în urmă cu 205 ani.

* * *

Zece ani mai târziu, de data aceasta la Roma, mă aştepta o altă surpriză.

„Teatro di Roma”, în sala „Teatro India” prezenta între 4 şi 21 aprilie 2002, piesa intitulată ”Doppio gioco” scrisă şi pusă în scenă de Renato Giordano.

Renato Giordano, „regizor, autor de teatru, muzician şi operator cultural” (după cum se autodescrie in prezentarea sa) avea în acel moment la activ mai bine de o sută de puneri în scenă şi douăzeci şi unu de texte teatrale.

Renato Giordano in Casanova din piesa "Doppio gioco" la Roma

Este imposibil să citezi „in extenso” lista activităţilor sau recompenselor teatrale, muzicale, cinematografice, radiofonice ale lui Renato Giordano. Ajunge să menţionăm că i s-au decernat de-a lungul anilor mai toate premiile teatrale italiene, premiul criticii la Festivalul cântecului din San Remo sau premiul „KORE-OSCAR della Moda”, pentru a înţelege aspectul enciclopedic al activităţii acestui „operator cultural” de prim plan în lumea artistică italiană.

Mai mult! Renato Giordano a studiat şi medicina, ceea ce îi dă autoritatea de a anima o nouă branşe a activităţii teatrale: convergenţa între ştiinţă şi teatru. În 2010, Renato Giordano a prezentat spectacolul „L’Isola che c’e: la commedia dell’Insulina”. Acest spectacol, scris şi montat de Renato Giordano, dezbate istoria furtunoasă a descoperirii insulinei. Subiect delicat, în care ştiinţa medicală românească are un cuvânt greu de spus prin aventura nefericită a lui N. Păulescu!

Pentru cititorul român este interesant să remarcăm că Renato Giordano a pus în scenă o piesă de teatru la Bucureşti şi mi-a citat câteva nume de actori români care l-au impresionat prin jocul lor.

Însă Renato Giordano s-a remarcat şi pentru pasiunea cu care a studiat viaţa şi activitatea lui Casanova, concretizată prin piesa „Doppio gioco” cu subtitlul: „Casanova şi Da Ponte la Dux”.

Piesa este interpretată de şase personaje: Casanova, Lorenzo Da Ponte, Nancy Grahl (soţia lui Lorenzo Da Ponte), Bondini (impresarul), Maton (servanta) şi Le Duc (servitorul mut). Lucio Chiavarelli comentează apropo de subiectul piesei şi de legătura lui cu autorul:

„Un îndrăgostit de Casanova precum Renato Giordano afirmă cu argumente fondate şi delicioase insinuări poetice că Don Giovanni ar fi putut fi în totalitate sau aproape opera aventurierului din Veneţia şi această ipoteză este pivotul solidei lui comedii „Doppio gioco”.

Teoria lui Renato Giordano este că, la Dux, s-au înfruntat geniul, pe de o parte, şi creativitatea obtuză, pe de alta, şi că victoria va fi cea a forţei creatoare asupra tinereţii.

Iată deci o nouă faţetă a celebrului „teatru în teatru” sau a acţiunii „Matrioşka” -păpuşile care se ascund una pe alta! Imagine sofisticată, care nu i-ar fi displăcut, cu siguranţă, unui amator al subtilităţilor spiritului, cum era Casanova!

* * *

Îmi rămânea doar să închei bucla „Casanova”.

După călătoria prin Bucureşti, Stresa, Geneva, Aix-en-Provence, Dux, Praga, Roma… pe urmele eroului, rămâne numai întoarcerea la punctul de plecare, …Veneţia. Nimic mai simplu!

Prezenţa lui Casanova se adulmecă peste tot în oraşul Dogilor. În Palatul Ducal, în închisoarea „Ai piombi”, în palatul protectorului său Bragadin, în casa cardinalului De Bernis… Însă mai mult decât oriunde o simţi la „Caffé Florian”, în Piazza San Marco.

Ieri si azi la Cafe Florian. Oare Casanova nu se ascunde sub o masca de carnaval?

Legenda spune că, scăpat după nenumărate peripeţii din temniţele ducale şi ştiind că nu se va mai putea întoarce niciodată laVeneţia, Casanova s-ar fi oprit să bea, cu riscul vieţii sale, o ultimă ceaşcă de cafea în celebrul „Caffé Florian”.

Poate de aceea, de câte ori revin la Veneţia, nu pot rezista tentaţiei de a savura un „affogatto al caffe” la terasa faimoasei cafenele.

Şi, de fiecare dată, am sentimentul că ilustrul seducător este aşezat la masa de alături!

Adrian Irvin Rozei, Paris, august 2010

——
Note:
*** Filmul lui Carlos Saura “Io, Don Giovanni” ne face să asistăm la ceremonia de conversiune, în prezenţa lui Casanova, viitorul său mentor. Decorurile şi costumele artificiale, turnajul în locuri nepotrivite, teoria obscură afirmată, mă fac să limitez la acest comentariu de subsol de pagină creaţia regizorului spaniol.