Prima parte aici

Însă cu totul alta era surpriza care mă aştepta la începutul anilor 2000, într-un orăşel din vestul Republicii cehe!

La începutul lunii iunie 2001 am sosit în oraşul Teplice, aflat la jumătatea drumului între Praga şi Dresda, nu departe de reputatele staţiuni balneare Karlovyvary şi Marianske Lazne, cunoscute timp de secole sub numele de Karlsbad şi Marienbad. Aveam o cameră rezervată la hotelul „Prince de Ligne” şi mărturisesc că nu-mi pusesem întrebarea dacă era vreo legătură între numele hotelului şi istoria locului. Cu atât mai mult cu cât clientul pe care urma să-l vizitez a doua zi era stabilit în birourile unei mine de cărbuni, în inima unui bazin minier de sute de kilometri pătraţi. Cum, în general, în mai toate ţările europene, fie în Anglia, fie în Belgia, în Franţa sau în România, bazinele miniere se remarcă mai ales prin rămăşiţele industriale abandonate după sfârşitul epocilor de aur, de mult dispărute, nu mă aşteptam să întâlnesc vreo perlă a arhitecturii baroce sau gotice!

Eroare totală! Am descoperit un orăşel cochet, împânzit de vile cu alură renascentistă, cu monumente baroce (coloane mariale, biserici decorate cu vitralii şi lambriuri străvechi, statui şi sculpturi la fiecare pas…), cu grădini imense îngrijite şi presărate cu izvoare minerale! Atunci mi-am dat seama că mă aflam în inima Sudeţilor, că, de fapt, eram la Toeplitz, oraş numit acum două secole „Salonul Europei”, unde veneau la cure balneare sau pur şi simplu în vilegiatură, toate capetele încoronate ale continentului cu suitele lor, precum şi „toată floarea cea vestită a întregului Apus!” Pe aici trecuseră, în epoca de glorie a oraşului, Louis Bonaparte, fratele lui Napoleon, împăratul Prusiei Frederich Wilhelm III, Alexandru I, ţarul Rusiei, şi sora sa Maria Pavlovna, Maria Ludovica, viitoarea împărăteasă a Austriei sau Maria Luiza, soţia lui Napoleon. Tot aici a avut loc celebra întâlnire între Goethe şi Beethoven; aici au concertat celebrii muzicieni Frederic Chopin şi Frantz Liszt.

Efectul binefăcător al apelor minerale tămăduitoare din localitate fusese descoperit şi menţionat încă din anul 762, aşa că nenumărate alte personaje trecuseră pe acolo de-a lungul secolelor. Ajunge să-l menţionăm pe Petru cel Mare, ţarul Rusiei şi modernizatorul ei, care a făcut repetate sejururi în Europa Occidentală.

Aşa se explică numele de „Prince de Ligne” dat hotelului construit în 1824 în piaţa centrală a oraşului, pe locul unde se găseau două pensiuni de familie unde cu treisprezece ani înainte locuise Beethoven. Denumirea de „Prince de Ligne” aminteşte prezenţele repetate ale acestui personaj excepţional în oraş, unde el venea să-si viziteze, timp de douăzeci de ani, fiica, soţia lui Jan Nepomuk Clary-Aldingen, proprietarul domeniului Toeplitz. El era, cu ocazia acestor vizite, trupul şi sufletul înaltei societăţi care-şi dădea întâlnire la Toeplitz şi pe care el o amuza şi distra cu sclipitoarea lui conversaţie şi vorbele sale de duh. Într-un cuvânt, după cum îl numesc biografii lui, „le charmeur de l’Europe”.

Fatada hotelului "Prince de Ligne" din Toeplitz

Charles Joseph Prinţul de Ligne (1735 – 1814) descindea dintr-o celebră familie originară din regiunea Hainaut, aflată astăzi în Belgia, a căror membri deveniseră de-a lungul veacurilor, prinţi de Mortagne, conţi ai Imperiului Romano-German, prinţi de Epinay etc. Charles Joseph de Ligne a fost un spirit deschis, pasionat de nenumărate aspecte ale vieţii (călătorii, filosofie, etnografie…) şi a cunoscut şi fermecat o cantitate impresionantă de personalităţi ale secolului XVIII, printre care Mme de Pompadour şi Voltaire.

Performanţă excepţională, Prinţul de Ligne a reuşit să devină mareşal în armatele a trei puteri majore ale epocii: Rusia, Austria şi Franţa, cu ocazia Războiului de şapte ani (1756-1763). Trăind, pe de o parte ca un potentat oriental, pentru care nicio fantezie nu era prea scumpă, şi, pe de altă parte, ca un savant multilateral – a scris nenumărate piese de teatru, poezii, povestiri, amintiri şi descripiţii de călătorie, dar şi eseuri istorice sau studii militare –el este o sinteză a epocii sale, atât de strălucită, dar şi atât de controversată.

Ceea ce poate interesa în special pe cititorul român, sunt comentariile sale şi acţiunile întreprinse ca urmare a şederii în Moldova celei de a doua jumătăţi a secolului XVIII.

În 1789, Prinţul de Ligne, care participa la războiul austro-ruso-turc (1787-1792) îşi stabileşte cartierul general la Iaşi, unde rămâne între 22 octombrie şi 15 decembrie. Departe de front, într-un oraş animat, care trăia în aparenţă liniştit, rupt de conflictul care anima cele trei mari puteri regionale, Charles Joseph de Ligne are tot timpul necesar pentru a studia caracterul şi obiceiurile locuitorilor, limba şi veşmintele lor, arhitectura oraşului şi geografia ţării. Pasionat de ceea ce vedea, Prinţul de Ligne a consemnat impresiile sale într-o corespondenţa care, în parte, a parvenit până la noi. Din păcate, nu cunoaştem cu exactitudine numele destinatarului acestor scrisori, specialiştii ezitând între marchiza de Coigny, o veche cunoştinţă a prinţului, şi contele de Segur, ambasadorul Franţei pe lângă curtea ţaristă.

Portretul lui Charles Joseph prince de Ligne

În mesajele sale, încântat fiind de recepţia călduroasă pe care i-au rezervat-o familiile princiare locale, precum Ghika sau Cantacuzino, el descrie adevăratele curţi bizantine care-l înconjurau, precum şi bogăţia sau viaţa luxoasă pe care acestea o duceau. Mai presus decât orice, Ligne este încântat de prezenţa soţiilor şi fiicelor acestor boieri, aproape întinse pe divane

„cu capul susţinut de frumoasele lor braţe, indolente şi dezirabile”. „O fustă extrem de uşoară, scurtă şi strâmtă, acoperă uşor formele lor şarmante, şi un voal desemnează minunat frumosul contur al sânilor lor. Bărbaţii care le fac o vizită sunt aproape culcaţi lângă ele…”

Din păcate, mare parte dintre aceste frumuseţi locale arborează o burtă proeminentă, considerată acolo ca un argument în favoarea seducţiei.

Mama unei fete, surprinzând privirea prinţului, care admira formele acesteia, i s-a adresat, jenată de faptul că ea nu avea burtă, spunând:

„O să aibă în curând, pentru că, deocamdată, e o ruşine: e dreaptă şi slabă ca o trestie!”

Numeroase servitoare, frumos îmbrăcate ca nişte prinţese, aduceau pipe, dulceaţă de trandafiri, ceşti de cafea, pahare cu apă, parfumuri naturale… Aşa că Ligne, tentat şi intrigat, a organizat un bal, la care au participat vreo o sută de boieri, însoţiţi de nevestele lor. S-au dansat dansuri greceşti, moldoveneşti, turceşti, pe care prinţul le descrie în felul următor:

„Se ţin de mână, îşi fac fasoane, se separă, se reţin, se apropie, se privesc, se înţeleg, se ghicesc, îşi dau aere de a se iubi… Acest dans mi se pare foarte rezonabil!”

Şi toate acestea, în timp ce Revoluţia scutura Franţa din ţâţâni!

Tot în aceeaşi misivă putem citi remarca prinţului privind limba vorbită de moldoveni:

„Îmi place totul la ei, şi mai ales limba lor, care îmi aminteşte că se trag din romani… În loc de bună ziua, se spune „szluga”. Pentru a zice fată frumoasă, se spune „frumos coconiţă”. Pentru bonsoir – „sara bună”, iar pentru te iubesc: „draga mii”.

Toate aceste aparenţe ale nepăsării nu-i ascund prinţului grija permanentă a localnicilor, înghesuiţi între cele trei mari puteri care îi înconjoară şi pentru care ei nu reprezintă decât o monedă de schimb în jocul lor continental.

”Nicio situaţie nu se poate asemăna cu cea a oamenilor aceştia. Bănuiţi de ruşi că preferă pe austrieci, suspectaţi de aceştia, care-i cred ataşaţi de turci, ei doresc tot aşa de mult plecarea unora, pe cât le e frică de venirea celorlalţi.”

Neîncrederea localnicilor, urmare a poziţiei lor inconfortabile, nu-i scapă prinţului, care scrie:

„Boierii vorbesc puţin. Frica pe care o au de turci, faptul că de obicei le vin numai ştiri rele, şi fiind sub imperiul puterii care o exercită asupra lor Divanul din Constantinopol şi hospodarul, i-a făcut să fie de o indicibilă tristeţe. Cinzeci de persoane care se adună zilnic într-o casă sau alta au aerul că aşteaptă fatala spânzurătoare. În fiece clipă se aude: aici a fost măcelărit tata, din porunca Porţii, aici soru-mea din ordinul Domnitorului.”

Această constatare îi sugerează prinţului o soluţie, pe atât de echitabilă, pe cât de nerealizabilă, în acea vreme:

„Serviţi această umanitate şi în acelaşi timp politica mai multor împăraţi, lăsând în pace pe bieţii moldoveni. Ţara lor este atât de frumoasă, încât toată Europa ar ţipa dacă li s-ar lua. Scoateţi-i de sub jugul tiranilor din Orient. Să se guverneze singuri şi în loc de hospodar care e forţat să fie un despot şi un şarlatan pentru a se pune bine cu Poarta, să li se dea doi boieri numiţi pe trei ani. Reintrând, după acest termen, în clasa comună, aceştia nu vor îndrăzni să abuzeze de autoritatea lor, ştiind că pe urmă ar plăti destul de scump acest abuz. La pace, pentru Curţile domnitoare, ar fi o jucărie dacă le-am face un mic cod de legi, foatrte simplu, care, mai ales, să nu fie scris de filosofi, ci de câţiva jurisconsulţi, oameni cumsecade, care să cunoască clima, caracterul oamenilor, religia şi moravurile ţării şi care să dea o mare autoritate acelor boieri şi puternici domnitori însărcinaţi cu administraţia.”

Mânat de aceleaşi sentimente generoase, Ligne a încercat marea cu degetul, sperând să afle care sunt intenţiile curţii dela St. Petersburg, controlorii „de facto” ai vieţii politice în Principatele dunărene, privind viitorul independenţei lor. El a sugerat lui Potemkiin, favoritul împărătesei Ecaterina, că ar putea deveni hospodarul ţărilor române reunite. După refuzul acestuia, Ligne s-a grăbit să propună ca, după încheierea păcii „să faceţi, cel puţin independente de turc aceste două ţări. Faceţi să fie guvernate de boierii lor sub protecţia celor două imperii.”

A trebuit să treacă, după ce aceste propuneri au fost formulate, mai bine de jumătate de secol pentru ca Unirea să intre în fapt şi aproape o sută de ani până când Independenţa României să fie recunoscută! Însă în acest domeniu, Charles Joseph de Ligne a fost un predecesor şi un vizionar care merită respectul nostru!

* * *

Trei ani mai târziu, Prinţul de Ligne îşi petrecea vilegiatura la Toeplitz, în Boemia, unde locuia fiica sa şi ginerele lui, prinţul de Clary. Charles Joseph de Ligne îşi construise o mică reşedinţă, numită „Mont-Ligne”, pe o colină din împrejurimile oraşului. Aici el primea, după spusele sale, „toţi şchiopii din Toeplitz.” Să nu uităm că localitatea era o staţiune termală unde vizitatorii veneau, în principiu, să-şi trateze afecţiunile!

Când nu-şi invita prietenii la ceai la „Mont-Ligne”, prinţul făcea vizite. Iată cum descrie unul dintre memorialiştii prinţului una dintre aceste vizite, care urma să-l marcheze pentru restul vieţii:

„Într-o zi când se dusese să-şi vadă nepotul, M. de Waldstein, în castelul său din Dux, prinţul a făcut cunoştinţă cu un oarecare M. de Saingalt. Tenul lui obscur, ochii lui pătimaşi, gesturile largi, conversaţia volubilă, maniera de a face reverenţele „à l’ancienne”, nimic nu desemna în el un şoarece de bibliotecă. Era faimosul Casanova, pe care M. de Waldstein îl întâlnise la Paris, la ambasadorul Veneţiei „la capătul banilor, voiajelor şi aventurilor.” „Veniţi cu mine, i-a propus Waldstein, plec mâine.” Aşa a devenit aventurierul îmbătrânit, bibliotecar într-un liniştit castel din Boemia… Ligne a fost încântat. „Timp de şase veri, m-a făcut fericit prin imaginaţia lui tot atât de vie ca la douăzeci de ani, entuziasmul lui pentru mine, agreabila şi utila lui instrucţiune.”

Casanova îşi ocupa timpul liber redactându-şi memoriile. Le citea lui Ligne, care regăsea în nenumărate episoade indecente sau extravagante propriile lui aventuri. Acelaşi spirit tenace şi complet lipsit de prejudecăţi îi animase pe aceşti oameni însetaţi de plăceri. Nu lipsea nimic: maici seduse, escaladarea zidurilor, amoruri efemere, dueluri, bastonade, deghizări, măgării… Ligne le cunoscuse pe toate cu deosebirea că înalta lui poziţie îl punea la adăpost de orişice consecinţă sau inconsecvenţă.

 

Ligne îl încuraja cu insistenţă pe Casanova să-şi publice Memoriile, însă acesta ezita. El care înfruntase toată viaţa scandalul, ajunsese la vârsta la care se liniştesc agitaţiile. Cu atât mai mult cu cât se credea persecutat!

 

O editie a "Memoriilor" in limba germana cu portretul autorului pe coperta

Protesta fără încetare, din cauza cafelei, a laptelui, a farfuriei de macaroane. Sosea cu întârziere la Ligne? Era pentru că i se dăduse un birjar prost! Câinii lătraseră toată noapte şi îl împiedicaseră să doarmă! Un rândaş nu-şi scosese pălăria trecând prin faţa lui! Supa, dinadins, fusese servită prea caldă şi un valet l-a făcut să aştepte înainte de a-i da să bea! Căpşunele au fost servite tuturor înaintea lui!

„Sunt mândru, spunea el, pentru că nu sunt nimic!” Agitat, gemând în permanenţă, vorbind despre cabală şi magie, punându-şi două sau trei perechi de ochelari unele peste altele, alergând după fetiţe ale căror mame veneau să se plângă, Casanova reprezenta pentru prinţ o sursă inepuizabilă de distracţii. De care avea nevoie pentru a uita tristeţea soartei lui de exilat -redus la sărăcie- şi mai ales redus la a nu mai conta printre cei mari ai lumii.”

Însă această legătură, una dintre ultimile cu unul dintre „cei mari ai lumii”, avea să-i aducă lui Casanova un prim pas pas către imortalitate. Pentru că Prinţul de Ligne a fost primul dintr-o serie interminabilă de autori care au publicat după moartea prietenului său, libertinul din Veneţia, o biografie a acestuia.

* * *

În acea seară ploioasă de iunie 2001, suprins şi încântat de staţiunea încărcată de istorie pe care o descoperisem, nu am ezitat să mă plimb timp de două ore prin centrul pustiu al oraşului. Şi luminile felinarelor, înconjurate de haloul ireal format de picăturile de ploaie, transformau străzile şi parcurile goale de trecători în tot atâtea saloane de bal, pe care imaginaţia mea excitată le popula cu prinţi şi contese, valeţi şi muzicieni în livrele galonate, purtând perucă pudrată, şi obliterând în peisajul urban vestigiile cenuşii ale arhitecturii ultimei jumătăţi de veac.

Adevărata surpriză mă aştepta însă a doua zi, când clientul meu, venit să mă ia cu maşina dela hotel, mi-a spus că doreşte să-mi arate ceva interesant. E drept că în noaptea precedentă citisem toată documentaţia disponibilă în hotel, cea mai mare parte în limba germană, având în vedere vecinătatea imediată a ţării lui Beethoven şi înţelesesem deja unde mă aflam.

Când s-a oprit în piaţa principală din Duchov, în faţa unui palat baroc vopsit în roz, am înţeles că mă găseam la Dux, oraşul în care Casanova îşi petrecuse ultimii treisprezece ani din viaţă ca bibliotecar al contelui Waldstein. I-am spus clientului meu că nu voi pleca din regiune cu nici un preţ înainte de a vizita castelul şi el, cu un surâs amuzat în colţul gurii, mi-a promis că va face tot ce se poate pentru îndeplinirea dorinţei mele. Astăzi, gândindu-mă bine, cred că înţelesese cu cine are de a face şi pregătise această înscenare cu multă vreme înainte!

Fatada castelului de la Dux, astazi Duchov

De-a lungul zilei, discuţiile mi se păreau interminabile! Cu atât mai mult cu cât aflasem că vizitarea palatului se termina la ora 17! Vedeam arătătoarele ceasului care se învârteau cu o viteză nebună, ospătarul care nu mai venea să ia comanda, secretara care avea nevoie de o jumătate de oră ca să facă o copie… şi eu, ca pe jăratec!

Pe la ora 16h30 am reuşit să plecăm dela biroul clientului, care se găsea la vreo zece km de Dux. Rareori în viaţă nişte nenorociţi de zece kilometri mi s-au părut mai lungi! Şi clientul care conducea atât de încet!

Când am ajuns la poarta castelului, era ora 5 fără 10. Totul era închis! Eram sigur că am ajuns prea târziu, mai ales că era vineri după amiază.

Casanova la biroul din Dux si fotoliul pe care a decedat

Însă interlocutorul meu a sunat la poarta castelului, care s-a deschis imediat şi din palat a ieşit un domn distins şi bine îmbrăcat, care nu părea a fi un ghid oarecare. După prezentări, am descoperit că acest domn era chiar directorul muzeului. Şi am înţeles că, de fapt, clientul meu, directorul unei importante societăţi miniere din regiune, trăsese de timp anume pentru ca să ajungem la palat după terminarea orarului prevăzut pentru accesul publicului. Aşa că am beneficiat de o vizită privată, numai pentru noi, într-un palat gol, cu ghidul cel mai competent şi în ritmul care ne convenea.

– Va urma –