---

---

Posted on 12/04/2008

Legenda povesteşte că Winston Churchill, faimosul om politic britanic care a imaginat şi dirijat nu numai destinul Marii Britanii, ba chiar, la un moment dat prin mijlocul secolului XX, cel al întregii lumi, a fost asaltat de întrebări de către jurnaliştii veniţi să-l intrviuveze în ziua împlinirii a 90 ani :

« Dle. Prim Ministru, în lunga Dvs. viaţă aţi traversat nenumărate momente dificile, aţi avut răspunderi copleşitoare şi aţi făcut faţă la încercări care pe alţii i-ar fi distrus. Cum puteţi explica faptul că la această vârstă înaintată sunteţi atât de în formă ?

Premierul britanic, cu nelipsita ţigară de foi în colţul gurii şi cu inegalatul umor britanic care-l caracteriza, a răspuns de manieră extrem de laconică :

« No sport ! » 

*    *    *

Ziarul « Le Figaro », datat din 30 ianuarie 2008, publică un articol intitulat : « Când sportul te face să întinereşti cu zece ani ». Autorul afirmă pe baza « multiplelor studii care demonstrează că  activitatea fizică regulată de mai multe ori pe săptămână  şi de manieră susţinută poate preveni obezitatea, bolile vasculare, osteoporoza… »

Şi  am fi tentaţi să adăugăm : cancerul, bătăturile, insomnia, hemoroizii etc, etc… Numai micozele, nu, pentru că ciupercile numite « athlet’s foot » sunt bine cunoscute de alergătorii de cursă lungă sau de jucătorii de tenis. 

Se pare că cercetătorii dela King’s College din Londra au studiat 2401 gemeni* (adevăraţi sau falşi), femei şi bărbaţi, cu vârsta medie de 48 ani, care mai întâi au răspuns unui chestionar privind nivelul de activitate fizică practicată, statutul socio-economic, tabagismul eventual… 

Mai apoi, li s-a făcut un test sanguin şi s-a extras ADN-ul din globulele albe, după care li s-a măsurat lungimea teleomerelor (! ?). Ei bine, « rezultatele sunt perfect clare ! »

Persoanele cele mai puţin active fizic au teleomerele mai scurte decât cele care fac regulat exerciţii fizice. (Poate că un studiu privind dimensiunile petelor din Soare la naşterea fiecărui participant la anchetă ne-ar fi dat un răspuns asemănător ! Însă nu îndrăznesc să mă îndoiesc de rezultatele unui studiu atât de ştiinţific !) 

De unde afirmaţia că cei mai activi au nişte teleomere de o lungime comparabilă cu cea a unor persoane sedentare cu zece ani mai tinere. 

Autorul recunoaşte că mecanismul prin care exerciţiul fizic acţionează asupra îmbătrânirii este necunoscut. Cercetătorii evocă « stressul oxidativ » sau « stressul psihologic », care ar putea influenţa lungimea teleomerelor şi deci procesul de îmbătrânire. 

În orice caz, cu sau fără explicaţie, autorităţile medicale din Europa şi Statele Unite recomandă să practici o activitate fizică moderată cel puţin cinci zile pe săptămână, timp de 30 minute zilnic, ceea ce îţi poate prelungi teleomerele şi deci viaţa cu zece ani (în cel mai bun caz !). 

Departe de mine ideea de a mă îndoi de corectitudinea unui studiu atât de ştiinţific ! Chiar dacă, peste câteva luni, voi întâlni probabil un alt articol, bazat pe alt studiu, tot atât de serios, care va trage o concluzie diametral opusă privind lungimea teleomerelor ! Am mai văzut astfel de studii ştiinţifice privind consumul de vin, dispariţia păturii de ozon, efectul fast sau nefast al colesterolului, cultura OGM. apariția și  dispariția algelor în marea Mediterană etc, etc.

Nu degeaba cursa mediatică, sprijinită de cercetători în căutare de senzaţional, ne interpelează în fiecare zi ! 

Am făcut, însă, un mic calcul ingineresc.

Dacă Winston Churchill ar fi practicat o jumătate de oră de sport zilnic timp de 90 ani, el ar fi pierdut cca. 6% din viaţă (calculând cam vreo 8 ore active pe zi în afara timpului dedicat somnului şi muncii), adică vreo doi ani activi de viaţă ! Şi asta în speranţa de a câştiga zece ani efectivi, dar ipotetici ! 

Merită să ne întrebăm dacă, măcar şi o oră de viaţă activă din tinereţe merită să fie sacrificată, chiar şi pentru o zi în plus la 90 ani ! 

Ca să nu mai vorbim de faptul că timpul/capital învestit de-a lungul vieţii nu prezintă nici o garanţie de rambursare cu dobândă la sfârşitul contractului (accidentele de maşină sau avion, atacurile teroriste, accidentele casnice etc., etc. sunt evenimente cotidiene în lumea de azi). 

Bine înţeles, nenumăraţi sunt cei care afirmă că fac sport din plăcere !

Cercetătorii ştiinţifici au cuantificat şi explicat şi această plăcere. 

Se pare că în timpul exersării activităţilor sportive corpul generează anumite enzime, numite endorfine, care dau o senzaţie de plăcere. Dar care, în situaţii de emisie repetitivă, devin un adevărat drog, de care nu te mai poţi lipsi. 

Probabil că de aceea, nenumăraţi tineri, ba chiar şi oameni între două vârste, dorind să-şi depăşească limitele impuse de natură în practicarea sporturilor, consumă în mod regulat excitante, chiar şi când nu este vorba de competiţii pe care doresc să le câştige cu orice preţ. Ei se justifică, dacă-i întrebi, spunând că e o cale de « a te depăşi pe tine însuţi » ! Însă această depăşire, dincolo de pericolul direct pentru sănătate, reprezintă o poartă deschisă înspre orice exces. 

Alţi teoreticieni ai sportului, urmaşii ideologiilor extremiste de stânga sau de dreapta privind modelarea « omului nou », afirmă că prin întâlnirile sportive se forjează caracterul şi se întăresc legăturile de prietenie între popoare. 

Am văzut cât de valabilă este această teorie în momentul izbucnirii războiului inter-iugoslav, la începutul anilor ’90, când scânteia care a provocat conflagraţia regională a fost un meci de fotbal. Iar anul trecut, în momentul Campionatului mondial de rugby, un cronicar neozeelandez ne explica, vorbind despre dansul « Haka » practicat de jucătorii « All blacks » la începutul fiecărei întâlniri, că el simbolizează dorinţa de a-şi pulveriza adversarul. Poate chiar şi de a-i mânca măruntaiele la grătar ! 

De altfel, Bernard Laporte, antrenorul echipei naţionale franceze, s-a distins cu această ocazie încercând să-şi motiveze trupele cu argumente care aminteau rezistenţa franceză împotriva ocupantului german, în timpul ultimului război mondial. Superb îndemn la « înfrăţirea între popoare »! 

Dar cel mai reuşit îndemn pentru a practica sportul este, fără îndoială, participarea, în calitate de spectator, la competiţiile cicliste, devenite de-a lungul anilor o formă de întrecere între laboratoarele farmaceutice pentru a demonstra, cu sprijinul unor medici corupti, capacitatea de a ascunde dopajul în faţa organelor de control (a căror naivitate merită probabil o privire mai atentă în nenumărate cazuri !) 

Însă toată această armată pletorică de antrenori, comentatori, jurnalişti, organizatori etc., etc. se adresează adevăraţilor « amatori ai sportului », cei care, trântiţi pe sofa, în salon, îmbrăcaţi în ţinute potrivite ca şi cum ar fi pe stadion, cu o sticlă de bere în mână, urmăresc la televizor, în fiecare duminică, competiţiile sportive una după alta. Puţin importă dacă-i fotbal, curse de cai, rugby (mai de curând), înot, patinaj, atletism…

Când eşti un adevărat sportiv, nu poţi fi sectar ! Dar, mai întâi, pentru a merita acest titlu trebuie să cumperi zilnic « l’Equipe », sau « Sportul popular », sau « Gazzetta  dello Sport » sau… ! 

Tot pentru satisfacţia lor, din cele 30 minute ale Jurnalului televiziunii, cam o treime este ocupată de relatarea meciului capital între echipele Colo-Colo **şi River Plate**, care contează pentru viitoarele eliminatorii ale nu ştiu cărei cupe « Libertadores de America », în vederea finalei ce va avea loc peste vreo doi ani ! 

Ca să nu mai vorbim de Jocurile Olimpice, liturghia mondială, în care măreţia politică a ţării organizatoare are cu mult mai multă importanţă decât rezultatele sportive, care au nenumărate şanse de a fi contestate, după sfârşitul competiţiilor, la masa verde. Jocuri organizate fie la Berlin, Moscova sau Pekin, în țări reputate pentru sistemul democratic la putere ! 

De fapt, e clar că toată această bătălie pentru promovarea sportului nu are decât un singur scop : să facem bani, vânzând orişice (caschete, ziare, programme de T.V., maiouri, sticle de băutură etc., etc.) 

Acum câţiva ani, uimit de rezultatele mediocre ale echipei franceze în concursurile internaţionale dedicate sporturilor de iarnă, l-am rugat pe un prieten, care se învârte în lumea sportivă, să-mi explice diferenţa faţă de perioada anilor ’60, când Franţa cucerea majoritatea medaliilor olimpice şi mondiale în aceste discipline.

« E simplu ! » mi-a răspuns amicul meu.

« Pe atunci promotorii imobiliari se luptau să lanseze staţiunile de sporturi de iarnă şi trebuia să atragă publicul pentru vânzarea miilor de apartamente. Aşa că banii pentru finanţarea sporturilor de iarnă curgeau, gârlă.

Azi, tot domeniul schiabil e deja construit şi comercializat ! »

Deci, după cum spune francezul : « Pas d’intérêt, pas d’action ! » 

Unul din ultimele bastioane ale talentului sportiv a căzut acum câţiva ani când, « America’s Cup », cel mai vechi trofeu sportiv mondial cu mai bine de un secol şi jumătate de existenţă, a fost câştigat de challengerul elveţian, ţară care, după cum fiecare ştie, n-are nici măcar ieşire la mare ! În schimb are fondurile necesare pentru a plăti cei mai pricepuţi navigatori de pe vasele cu pânze din întreaga lume ! 

Din păcate, mulţumită excelentei organizări a Campionatului mondial de rugby, în 2007, unul din ultimile sporturi de echipă mai puţin influenţat de « viţelul de aur » riscă să-şi piardă caracterul convivial şi dezinteresat. 

Ce vreţi ? E probabil sensul istoriei ! 

Şi cum nimeni nu i se poate opune, am decis să devin acum, când intru în vârsta a treia, un adevărat sportiv. Drept care, cobor imediat să cumpăr ziarul « l’Equipe » şi o ladă cu sticle de bere !

 

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, februarie 2008

 —

*probabil perechi de gemeni, altfel nu ar fi un număr fără soţ sau poate că gemenii erau uneori 3 sau 5 sau 7 !

** echipe de fotbal respectiv chiliene și argentiniene, bine cunoscute de « afficionados » în America de Sud 

P.S. Sunt obligat să amân achiziţionarea berii ! După cei 10 kilometri de marş făcuţi ieri, sufăr de o febră muşchiulară care mă ţintuieşte în casă.