File de jurnal (ardelene)

Sunt mai bine de 40 ani de când am fost ultima oară la Sarmisegetuza. Pe atunci aveam vreo 13 sau 14 ani şi profesorul nostru de geografie a organizat, în timpul vacanţei de vară, o excursie pentru elevii lui care trebuia să ilustreze cursurile predate în timpul anului. Ideea sa era nu numai originală, dar şi neaşteptată, dacă ne gândim la mijloacele “tehnice” ale României anilor ’50. El a obţinut –Dumnezeu ştie cum- închirierea unui wagon-cuşetă, cu vreo 8 compartimente echipate fiecare cu 6 paturi, cu care urmam să facem înconjurul ţării.

Organizarea excursiei era de o simplicitate elementară. Profesorul nostru a ales traseul şi C.F.R.-ul urma să agaţe wagonul nostru la diferite trenuri în aşa fel încât să călătorim în timpul nopţii, să ajungem la staţia prevăzută dimineaţa, să avem timpul necesar pentru a vizita obiectivul prevăzut în timpul zilei şi, întorşi la gară spre seară, să continuăm înspre obiectivul următor. Mână birjar!

Aşa am vizitat, împreună cu alţi 45 de elevi, fete şi băieţi, pentru că profesorul nostru prevăzuse compartimente separate, în număr egal, pentru elevii de ambele sexe, cele mai reprezentative locuri istorico-turistice din România, timp de două săptămâni.

Amintirea acestui voiaj mi-a rămas întipărită în minte până azi, după aproape o jumătate de secol. Castelul dela Hunedoara, băile calde dela Turda, plimbarea în barcă pe Lacul Roşu, vizita impunătoarei Biserici Negre din Brasov, iată numai câteva din amintirile care au marcat memoria unui adolescent şi, mulţi ani mai târziu, mi-au servit de referinţă în Italia, Patagonia sau aiurea, pe meridianele globului.

Profesorul nostru de geografie, în egală măsură pasionat de istorie, profita de fiecare dată pentru a ne vorbi nu numai de istoria locului, ci şi de atâtea alte referinţe de pe mapamond, spre care îl purtau imaginaţia şi cultura sa enciclopedică.

Eram de fiecare dată fascinat de “povestirile” lui. Pentru că, sub aspectul anodin al unei adevărate “intrigi de roman”, el reuşea să ne transmită noţiuni de istorie, geografie sau literatură pe care altfel cu greu le-aş fi acceptat la o vârstă la care acest gen de “informaţii” nu te pasionează cu adevărat. Aşa că de fiecare dată când profesorul de geografie ne vorbea, tot atât de bine în timpul anului, cât şi în această excursie, mă aranjam să fiu în primul rând şi îi sorbeam vorbele cu pasiune. Probabil că şi el observase acest fapt şi, nu rareori, am avut sentimentul că vorbea numai pentru mine.

De altfel, foarte repede, mi-am dat seama că orşice dorinţă sau sugestie pe care o emiteam era acceptată şi pusă în practică imediat, aşa că un oarecare sentiment de superioritate faţă de colegii mei, ca să nu-l numim de “vedetariat”, mă domina, de câte ori profesorul nostru de geografie era prezent.

Bine înţeles că acest sentiment crea, în ceeace mă privea, o obligaţie de “excelenţă”, aşa că, nu numai că citeam cu regularitate lecţiile înainte de a fi predate, dar chiar şi căutam prin arhive tot felul de subiecte complementare, în aşa fel încât, după expunerea profesorului, să-i pot pune una sau două întrebări pertinente, care îi dădeau ocazia să dezvolte, timp de câteva minute, subiectul în cauză. Era ocazia de a asculta detalii, în afara cursului, pe care nmai el le cunoştea şi pe care, aveam impresia, mi le încredinţa numai mie.

Şi totuşi, o singură dată, am reuşit să-l înfurii pe profesorul meu de geografie. Era chiar în timpul acelei excursii de pomină, care ne-a plimbat prin toată ţara. Profitând de statutul meu special de “elev favorit”, mă simţeam obligat să explic colegelor mele din grup “gândirea” profesorului, complectând-o cu anecdote şi comentarii fabricate de mine. Dumnezeu ştie ce puteam să le povestesc, având în vedere cunostinţele mele reduse la vârsta de 14 ani, însă constatam cu plăcere că mă ascultau cu gura căscată, ca la dentist!

Fapt cert este că într’o seară, în timpul excursiei, cum nu terminasem “ultimele o mie de cuvinte” ale expunerii mele, am propus celor şase fete care ocupau un compartiment vecin să le povestesc urmarea în “separeul” lor. Şi cum această operaţie se petrecea după “ora legală a stingerii”, colocviul nostru avea loc în întuneric. Mărturisesc astăzi -după atâţia ani faptele petrecute atât de demult sunt desigur amnistiate din oficiu- că nu toate acţiunile care se desfăşurau acolo erau inocente!

Deodată, în liniştea wagonului, punctată de ritmul sacadat al roţilor de fier în plin avânt, am auzit o oarecare agitaţie ce se făcea simţită pe culoar. Profesorul de geografie, înainte de a se culca, verificase încă odată –a câtea oare în ziua aceea!- că totul era în regulă în fiecare compartiment. Şi ce constatase, spre marea lui surprindere? Cuşeta elevului său favorit era goală! Minune şi spaimă!

După ce a verificat în compartimentele băieţilor, în toaletă sau culoar, şi a constatat că Adrian nu era nicăieri, o singură concluzie logică se impunea. Ori a căzut din tren, ori a coborât într’o staţie unde trenul se oprise în timpul nopţii.

Ce-i de făcut? Să tragem semnalul de alarmă? Să aşteptăm sosirea în staţia următoare de dimineaţă pentru a începe o anchetă? Teribilă dilemă, la care nimeni nu putea răspunde! Informat de camaradele mele de compartiment, pe care le trimeteam din când în când după informaţii, începeam să găsesc că “la plaisanterie a assez duré” şi că trebuie să iau o decizie, neputând lăsa ca această situaţie, absurdă şi dramatică pentru profesorul responsabil de soarta elevilor, să se prelungească la infinit.

Drept care, cu coada între picioare şi figura de trei coţi, am ieşit din întunericul cabinei fetelor. Imediat a izbucnit o vociferare generală: “Tovarăşe profesor, e aici, e aici!” Când profesorul meu a avansat înspre mine pe culoar, s’a creat deodată un vid şi nici nu mai auzeam zgomotul trenului.

Palid, aproape livid, profesorul s’a apropiat de mine, mi-a pus un deget sub bărbie şi mi-a spus, cu o voce sepulcrală: “Aşa răsplăteşti încrederea pe care ţi-am acordat-o?” Şi a schiţat numai o pereche de palme, pe care le meritam din plin.

Mărturisesc că acele palme, pe care nici nu le-am primit, mă ustură şi azi, atâţia ani după această întâmplare. Şi timp de câtăva vreme, “n’am mai mişcat în front” şi nici nu ştiam cum să devin mai transparent, când profesorul nostru mă privea.

* * *

Dintre toate “obiectivele” pe care le-am vizitat în acea excursie memorabilă, unul m-a marcat poate mai mult decât toate celelalte. Era vizita la Sarmisegetuza! Nu ştiu de ce, dar acest loc mi-a lăsat o impresie extrem de puternică. Nu era nici un motiv special, pentru că pe atunci nu văzusem vreun castel medieval, ca cel din Hunedoara, băi vulcanice, ca la Turda, sau lacuri de surpare, ca la Bicaz. Şi totusi sanctuarele de pe colina de lângă Grădiştea Muncelului mi s’au părut fantastice!

Rândurile de pietre aliniate, cu un diametru impresionant, ce păreau bazele unor coloane, care ar fi putut să se ridice până la cer, dacă ar fi avut structura unui templu grec, mi-au lăsat o amintire falsă, dar impresionantă. Multitudinea sanctuarelor, aparenţa de finisaj perfectă a pietrelor transportate acum mai bine de 2000 de ani în vârful unei coline pe care noi, adolescenţi fără niciun bagaj, o urcasem anevoie, mi-a lăsat un sentiment de travaliu ciclopic, având în vedere tehnica rudimentară a acelori vremi. Însuşi trenul cu ecartament redus, care şerpuia printre colinele acoperite de fagi, de-a lungul râului cu ape zbuciumate, traversând o zonă unde nu se vedea picior de om, avea ceva magic, un fel de “tren fantomă” din vestul sălbatic.

Poate din cauza acestor amintiri stranii din copilărie, am visat zeci de ani să mă întorc la Sarmisegetuza. Fără îndoială că civilizatia dacilor prezintă o fascinatie specială asupra contemporanilor noştri din România. Cea mai bună dovadă este că, la ultimul recensământ, o proporţie semnificativă din populaţia anchetată a răspuns la întrebarea privind originea etnică: “daci”! De câţiva ani congrese, reviste, colocvii, publicaţii nenumărate emit teoriile cele mai variate –nu îndrăznesc să spun “cele mai fanteziste”- legate de istoria şi tradiţiile dace. Pentru că dacă ramura latină a originei poporului român este destul de uşor de “consultat” (ajunge să te duci în Italia pentru a găsi mii de vestigii), pentru cea dacică lucrurile sunt mai complicate, dacă nu chiar impenetrabile. Ce limbă, ce alfabet, ce religie? Practic, aproape toate informaţiile de care dispunem provin prin filtrul latin. Aşa că singurul element tangibil, la propriu şi la figurat, sunt vestigiile din Carpaţi ale civilizaţiei dacice.

Iată deci un motiv suplimentar de a vedea, sau mai bine zis, a revedea, Sarmisegetuza Regia, centrul spiritualităţii dacice. În niciun caz Ulpia Traiana, capitala ocupanţilor romani, cu care mă simt atât de solidar în jurul Mediteranei, dar care, de data aceasta, îmi crează un ecran, pe care sper să’l pot traversa. După mulţi ani în care am visat să revin în aceste locuri, şi în care era imposibil din motive politice, iată-mă iar la Orăştie.

La gară, şoferul singurului taxi din staţie, îmi explică plin de convingere că a merge la Sarmisegetuza nu prezintă nici o problemă. E foarte simplu! El mă duce până la Costeşti (250.000lei pentru 25Km!), dincolo de care drumul este într’o stare disperată, imposibil pentru o biată “Dacia” să răzbată cei 15Km rămaşi! Acolo voi găsi cu siguranţă un camion, care urcă în vârful muntelui pentru a încărca buşteni de lemne, şi care mă va lăsa la numai câteva sute de metri de locul istoric.

Zis şi făcut! Ajuns la intrarea în zona forestieră, taxiul mă abandonează lângă bariera –deschisă- ce ar trebui să interzică acesul înspre masivul forestier, drept în fata “Punctului silvic”, închis cu cheia! Şi taxiul dispare la orizont, după ce a încasat 15% din pensia lunară a unui inginer care a lucrat 37 ani în România, pentru o cursă de 25 minute! Iar eu încep să aştept un camion ipotetic!

E drept că locul este încântător! Coline acoperite de păduri, păşuni verzi, punctate de flori galbene sau albastre, vaci cu tălăngi la gât, care mă privesc cu uimire-ce caută ăsta aici, cu sacul lui în plin câmp?- până şi cabina “inspectorului forestier” pare ieşită din povestirea cu Hänsel şi Gretel, ca şi cum ar fi construită din turtă dulce. Numai norii negrii care se acumulează deasupra văii au un aer cam ameninţător. Doar n’o ploua tocmai azi, când de două săptămâni toată ţara se plânge de o caniculă neobişnuită pentru luna mai!

În fine, controlorul forestier apare, într’un superb 4X4 “Pajero”, deschide căsuţa, mănâncă liniştit sandwich-ul cu brânză adus de acasă şi se întinde pe canapeaua confortabilă pentru o siestă bine meritată. Nu înainte de a’mi explica, foarte amabil, că am ales o oră foarte proastă pentru o asemenea expediţie şi că s’ar putea să aştept o oră, poate două, cine ştie. În timp ce inspectorul meu sforăie linistit în căsuţă, eu fac conversaţie cu o vacă sau două, sau cu nişte câini ciobăneşti care trec inspectând cu atenţie bagajul meu, depus pe drum. Din nefericire, nu numai că trece o oră şi jumătate în acest fel, dar cerul este din ce în ce mai negru şi ceaţa acoperă, deja, vârful colinei. Oare voi vedea ceva la Sarmisegetuza?

Deodată – o! miracol- un camion însoţit de un zgomot asurzitor şi de o coloană de fum negru, apare la orizont. Inspectorul, ieşit ca prin minune din hruba lui, dă ordine severe şoferului: “Iei pe domnu’ şi’l duci la sanctuare!» Din cabina camionului, plină ca un ou, coboară o persoană, ca să’mi facă un loc, ia sacul meu pe platformă şi iată-ne porniţi la drum!

Numai că “drumul” nu’i chiar aşa uşor! Nepavat, plin de hârtoape, urmând cu greutate valea râului, care curge vijelios, drumul de ţară e şi plin de bălţi, lăsate de ploaia de ieri. Şi peste puţină vreme, picături răzleţe încep să cadă din norii negri. Noroc că sunt la adăpost, în cabina încinsă şi încărcată la maximum a camionului.

Urmează un lung moment de tăcere. Avem tot timpul! Datorită hârtoapelor, cei 15Km care ne separă de Sarmisegetuza nu pot fi parcurşi în mai puţin de o oră şi jumătate.

Vecina mea, o femeie de de 50-55 de ani, legată cu un barij la cap şi îmbrăcată cu un pulover gros de lână, mă inspectează un lung moment cu coada ochiului şi, vizibil, are chef să-mi pună câteva întrebări, însă nu ştie sau nu îndrăzneşte să atace.

În fine, se decide:

-De ce aţi venit pe la noi, în zonă?
-Vreau să vizitez Sarmisegetuza.
-Da’ o tigaie d’aia n’aveţi?
-Ce fel de tigaie?
-Eh, stiţi ce fel! Care detectează metalele! Pe aici vin tot felul de oameni. Am văzut chiar şi nişte chineji. Vroiau să urce anume pe dealul din Costeşti.
-Şi au găsit ceva?
-Ei, ăia nu găsesc nimic! Însă oamenii din sat… Numai două sau trei familii n’au găsit nimic.Toti ceilalţi, măcar un kosoni sau doi de aur.
-Da’ cum şi ce caută?
-Cum ce? Comoara dacilor! Toţi bătrânii din sat ştiu că aurul reacţionează în pământ şi acolo unde sunt comori, în noaptea de Sânziene se văd nişte focuri albăstrui. Ajunge să te duci să sapi acolo. Da’i mai bine să verifici întâi cu aparatu’, care-ţi spune tot. Şi câte piese şi ce metal, pentru că uneori comoara e de aur, alteori din piese de argint. Unii din locuitori au găsit şi 1000 de piese! Un koson de aur face 1000 sau 1500 de dolari!

(N. A.: De fapt colectionarii plătesc chiar 10.000 USD pentru un exemplar de calitate, însă diferenţa este încasată de cele mai multe ori de intermediarii europeni. Însă trebuie să ştii unde să’i vinzi.)

Aici intervine şoferul, care până acum n’a spus nimic, însă urmăreşte cu atenţie cvasi-monologul vecinei mele.

-Ei, ăia mari ştiu ei unde să’i vândă! Ce ştim noi e numai de la ăştia mici! Tot pe ăştia îi prinde când e nevoie.
-De ce, n’ai voie să cauţi aur?, întreb eu fals naiv.
-Păi cum, e lege! Trebuie să dai la stat ce-ai găsit, la muzeu.
-Şi statul plăteşte?
-Da, dar numai o treime din cât iei la particular.

Între timp, remarc de-a lungul drumului, din ce în ce mai prăpăstios, câteva vile din lemn sau cărămidă care n’ar distona nici în Florida, nici la Beverley Hills. Ba chiar şi un “castel” cu două turnuleţe şi vreo 50 de trepte de urcare de la podul de peste râu.

-Oamenii care au construit aceste case, sunt din zonă?
-Cei mai mulţi, da. Să vezi casele de la Ludeşti sau Orăştioara!
Unul dintre ei spune c’are bani să’şi mai facă încă o casă, iar dacă ar vrea, chiar să cumpere tot satul! Şi acum 13 ani nu dădeai doi bani pe el! Ei, aşa s’a schimbat lumea de la revoluţie încoace!

Pe drum, cum camionul abea înaintează, vecina mea are tot timpul să-mi indice toate locurile unde s’a săpat şi s’au găsit (sau nu!) comori.

-Uite aici, pe tăpşanul de dincolo de râu, se mai vede şi acum groapa săpată de Ion a lu’ Mitan din Ludeşti. Era noapte şi când a ajuns la vreo doi metri adâncime, a văzut o poartă neagră şi târnăcopul i-a căzut din mână. Era ca de piatră şi n’a mai fost chip să’l ridice în niciun fel. A fugit până acasă ca un nebun. A doua zi, când s’a întors, târnăcopul se schimbase într’un ciot de lemn! Vezi groapa aia? Unu’ de la mine din sat a săpat doi metri. A văzut o dată o flacără la Sânziene şi s’a dus să sape. Noaptea, într’o seară cu lună. A tot săpat şi supă vreo trei ore a dat peste ceva tare. Era o lădiţă cu kosoni. A deschis’o, s’a uitat la bani şi i-a luat Dumnezeu minţile!
-De ce, nu putea s’o ia cu el?
-Cum s’o ia! Nu ştii? Ăsta’i blestemul lui Zamolxis. Niciodată nu trebuie să priveşti aurul în faţă. Numai printr’un ban de aur găurit, că dacă nu, te loveste blestemul şi devii nebun.
-Cum adică?
-Nu ştii, se zice că dacii aveau aur, mult aur. Da’ când au văzut că romanii o să’i biruiască, căpeteniile lor s’au omorât. Ş’au lăsat vorbă, cu limbă de moarte că cel care va da aurul la străini să fie blăstămat. Şi aşa o fost! I-a pedepsit Zamolxis să nu se bucure nici măcar o zi de averea lor.
-Cum nu? Că şi-au construit case şi o duc bine, după câte văd!
-Aşa oi vedea mata! Da ce’i în inima lor nu ştii! Câţi şi-au luat viaţa, câţi şi-au pierdut copiii sau i-a lovit racu’! Uite şi la Ceauşescu. A dat ordin să arunce în aer “Scaunul Împăratului” [1] de la Roşia şi uite cum a sfârşit! Asta numai pentru că a vrut tot aurul pentru el. Tot aşa o termina şi şeful dela canadieni [2] cu compania lui “Gold Corporation”. Mai ales că el e din Tranvilvania şi trebuie să-o ştie!

Între timp, şoferul camionului văzând că discuţia ia o turnură periculoasă, intervine cu o întrebare la adresa vecinei mele:

-Da’ mneata până unde mergi?
-Până sus la cabană, c’a plouat ieri ş’ or fi crescut urzicile. Măcar de-oi găsi ca acum o lună, că săptămâna trecută erau arse de soare.
-Şi’i departe, întreb eu.
-După ce cobori mata, mai mergem vreo oră, că’i tocmai sus la exploatarea foriesteră.
-Da’ acolo unde cobor eu, este vreo aşezare? Pot bea sau mânca ceva?
-Cum să fie? Acum nu mai e nimic de la Costeşti până’n vârful muntelui. Altă dată erau şi magazine de-a lungul văii. Acum nu mai e nimic! Brutăria a ars ş’în curând o să se surpe şi acoperişul. Magazinul mixt e închis. Până şi “S.A. Corina”, deschis după revoluţie, n’a rezistat!
-Şi dacă m’apucă ploaia, am unde să m’ascund?

Tăcere generală. După câteva minute:

-Poate să mergeţi la bloc.
-Ce’i aia?
-Unde stau oamenii care taie lemne. Da’i la vreun kilometru de la poteca ce duce spre sanctuare.

Şi mie, care’mi era frică să nu întâlnesc prea mulţi turişti, ca la Piramida Soarelui din Teotihuacan sau Templul Pitiei din Delfi!

Deodată camionul se opreşte în mijlocul pădurii şi şoferul îmi spune:

-Vezi d-ta. bolovanul acela din stânga drumului? În spate e poteca. Urci aşa până sus. Nu te grăbi, că tot cu noi te întorci, azi n’a mai urcat alt camion. Să fii aici peste două ore.
-Şi bagajul meu? (care cântăreşte vreo 15 kg)
-Cum vrei, ori îl laşi în camion şi ţi’l aducem înapoi, ori îl ei cu d-ta.

Un moment de îndoială mă încearcă. În fond, dacă’l ascund în spatele stâncii, cini o să mi’l ia? Poate ursul! Pentru că mi s’a precizat că în pădurea asta sunt şi urşi, şi lupi, şi vulpi, dar mai ales mistreţi. Aşa că rămân singur cu sacul meu, pe când camionul dispare încet-încet, navigând printre hârtoapele drumului.

Singur, am rămas singur! Peisajul care mă înconjoară e superb! O pădure de fagi, un râu care clipoceşte, o mică cascadă cu un sunet cristalin! Numai cerul e din ce în ce mai negru, noroc că nu se vede din pădure. În orişice caz, trebuie să privesc cu atenţie cărăruia care urcă pieptiş, pentru că pe frunzele moarte, muiate de ploaia din ajun poţi luneca în fiece moment.

Deodată un fâşâit, o mişcare! Oare ce-o fi? Privesc mai atent foile ude şi veştede. Cu o încetineală calculată, o adevărată crupă feminină se mişcă peste foi. Este o şopârlă neagră de vreo cincisprezece centimetri, acoperită cu pete aurii strălucitoare care par că vibrează precum bănuţi de aur sub lumina soarelui. Acum îmi amintesc! Se pare că şopârlele astea ştiu unde se ascund comorile de sub pământ şi mai ales aurul! Ajunge să le urmăreşti şi să sapi acolo unde ele dispar în sol.

Însă cu ce? Şi peste două ore trebuie să fiu înapoi la drum, dacă nu vreau să petrec noaptea în pădure. Iar între timp a reînceput să pice uşor! Nu, refuz să mă las tentat de aurul dacilor! Am venit aici NUMAI ca să văd sanctuarele dacice! Dar totuşi, dacă aş avea mai mult timp..!

Nu, trebuie să urc, tot mai sus, tot mai pieptiş, suflând tot mai greu. Dacii ăştia, nu se puteau aşeza mai la şes?

Deodată, o lumină pătrunde prin frunziş. Platoul, am ajuns! Într’adevăr, sanctuarele sunt aici! Multe, rotunde, dreptunghiulare, din calcar, din andezit, sugerate, marcate, definite, invizibile, la nivelul solului, urcându-se până la cer, mistice, materiale, năpădite de iarbă, deşertice! “O lume’ntreagă, plină de eres, abea’nţeleasă, plină de’nţeles”.

Şi, ca prin minune, un semn neaşteptat, o lumină! Zamolxis, sigur că nu e altcineva, numai el îmi poate trimite această rază de soare! În mijlocul norilor negri, o rază străbate, ca prin farmec! Totul străluceşte, florile colorate, picăturile de rouă pe firele de iarbă, până şi izvorul care curge dintr’un jgheab de lemn cioplit. Şi toate astea, sunt pentru mine, numai pentru mine, pentru că nu se află picior de om până la nu ştiu câţi kilometri depărtare! Miracolul a funcţionat!

* * *

Numai că miracolele, ca tot ce’i frumos pe lumea asta, nu durează o veşnicie! Trebuie să cobor repede, cele două ore acordate au trecut ca un minut. În plus, o ploicică subţire pătrunde printre frunzele fagilor. Degeaba încearcă două sau trei şopârle să mă abată dela drumul meu. Între timp plouă cu găleata şi e vorba să scap neudat până va veni camionul. Cine ştie când!

Trece o jumătate de oră, o oră. Totul musteşte de apă, pantofii mei, sacul, până şi umbrela, fabricată în Statele Unite, a fost pătrunsă de ploaie. Dacă cumva camionul a trecut, când eram eu pe colină? Cum o să petrec noaptea sub ploaie? Şi mistreţii? Sper, cel puţin că nu sunt înfometaţi, ca să atace!

După două ore de aşteptare, ud până la piele, mort de oboseală, după ce am stat tot timpul ăsta în picioare ca o sperietoare de ciori cu umbrela în mână, aud motorul camionului în depărtare.

În cabină, alături de şofer, se află tot vecina mea, “patroana” cum îi spune căpitanul acestei nave încărcate cu trunchiuri de arbori, care despică elementul lichid cu forţa unui spărgător de gheaţă. “Patroana” tot are chef de vorbă şi e mulţumită, pentru că pe platforma camionului tronează doi saci plini de urzici.

Numai eu nu ştiu unde să mă aşez pe banchetă, cu apa care curge din pantofii şi hainele mele. Mărturisesc că, de data asta, n’am mai avut chef să particip la discuţia din cabină. În schimb, când “patroana” a coborât, am remarcat că locuia într’o casă nou-nouţă, dominată de o imensă antenă parabolică T.V. Când l-am întrebat pe şofer dacă’ţi poţi face o astfel de casă culegând urzici din pădure, acesta mi-a răspuns, cu un surâs ghiduş în colţul gurii: “Asta trebuie s’o întrebi pe “patroană”!

Îmi promit s’o fac data viitoare, fără greş!

Adrian Irvin Rozei, Alba Iulia, mai 2003

Note:
[1]. ”Scaunul Împăratului” era o concreţiune pietroasă foarte reprezentativă, cunoscută încă din antichitate, care a fost distrusă de primele puşcări din masivul Roşia Montana în 1977 când, în scopul accelerării producţiei de aur, s’a deschis mina în carieră din acest loc.
[2]. Este vorba de Frank Timiş, preşedintele Consiliului de administraţie al societăţii “Gabriel Resources”, principalul actionar al grupului “Gold corporation”, care’şi propune să deschidă o mină de aur modernă ce va deveni cel mai mare proiect minier european.