Era pe la mijlocul anilor ’50, 1955 sau 1956, nu-mi mai aduc foarte bine aminte. Cu toţi citisem în ziare despre ultima realizare a regimului, inaugurarea „Podului prieteniei româno-bulgare” de la Giurgiu.

Atunci, învăţătorul nostru a avut o idee minunată, dar năstruşnică pe vremea aceea: „Ce-ar fi să mergem la pod şi să întâlnim elevii de vârsta voastră dintr-o şcoală bulgară? Doar suntem prieteni şi construim împreună socialismul!”

Zis şi făcut! Tatăl unuia dintre colegii mei a obţinut un autobuz cu şofer dela întreprinderea unde lucra, noi am compus o scrisoare (în ce limbă?) pe care am trimis-o direcţiei şcolii din Ruse care purta acelaşi număr, anunţând data şi ora sosirii la pod.

Şi-am plecat la drum! Nu însă înainte de a lua câteva bucheţele de flori, cadou pentru viitorii noştri prieteni. Tatăl meu se aranjase să aibă o zi liberă şi a venit cu noi, împreună cu alţi doi sau trei părinţi care trebuiau să supravegheze cei 30 de năzdrăvani care se zbenghuiau fără încetare.

Odată ajunşi la postul de graniţă de la intrarea pe pod, învăţătorul şi câţiva părinţi s-au dus să explice ofiţerului de gardă intenţia noastră de a-i întâlni pe elevii bulgari, pe care de altfel îi vedeam într-un grup compact la mijlocul podului. Ofiţeul s-a uitat lung la noi şi a zis: ”Nici nu poate fi vorba! Ca să vă urcaţi pe pod, chiar şi numai pe partea românească, vă trebuie un paşaport; cu atât mai mult dacă vreţi să-i întâlniţi pe bulgari!”

Podul intre Giurgiu si Ruse unde a inceput, acum jumatate de secol, aceasta prietenie

Duş rece pentru toată lumea!

Tatăl meu a început să parlamenteze cu ofiţeul de la graniţă. Nu-mi amintesc cât de mult au durat discuţiile, însă în cele din urmă s-a ajuns la un compromis: o delegaţie de vreo 10 elevi români era autorizată să meargă până la mijlocul podului – în aşa zisul „no man’s land” – pentru a-i întâlni pe reprezentanţii elevilor bulgari. Bineînţeles că tatăl meu şi cu mine făceam parte din delegaţia română. Când am ajuns la mijlocul podului, bulgarii, mult mai numeroşi decât noi, ne-au înconjurat şi au început să ne acopere de cadouri: cutii pirogravate, năframe brodate, obiecte de lemn sau din piele frumos decorate…

Noi, cu cele câteva bucheţele de ghiocei, aveam aerul cam ridicol!

După cele 15 sau 20 minute ale întâlnirii, când ne-am întors pe solul românesc, tatăl meu a remarcat, printre zecile de cărţi poştale primite de la bulgari, una scrisă în limba franceză. A luat-o şi mi-a spus: “Acum ai un prieten în Bulgaria! Cum ajungem la Bucureşti, îi poţi trimite o scrisoare.” „Cum o să fac? Nu ştiu niciun cuvânt în franceză!” i-am răspuns. „Nicio importanţă! Tu scrii în româneşte şi eu traduc!”

Aşa a început o legătură bulgaro-română care durează de mai bine de jumătate de secol!

După câteva luni de schimb de scrisori în limba franceză cu „prietenul meu Pepo”, a venit şi ziua să ne cunoaştem personal.

Era moda călătoriilor de o zi în Bulgaria, nu atât în scopuri culturale cât pentru a face „afaceri”. Se duceau atunci, pentru a fi vândute cu preţ bun, pulovere “flauşate” de plastic, rochii de tergal etc., care nu se găseau în Bulgaria, şi se aduceau tot felul de nimicuri asemănătoare cu care făceai doi bani jum’ate beneficiu. Însă operaţia era complicată, pentru că autorizaţia de a voiaja nu era emisă decât după vreo 60 zile dela cerere, iar paşaportul colectiv numai cu o zi înainte de data plecării. Aşa că, nefiind siguri de a fi acceptaţi, n-am putut informa din vreme familia lui Pepo de sosirea noastră.

Când am ajuns la Ruse, în faţa hotelului central unde s-a oprit autobuzul, am remarcat că doamnele s-au năpustit spre toaletă, de unde, ieşind, păreau să fi pierdut fiecare vreo zece kilograme. În schimb, arborau în braţe pulovere, fuste, bluze pe care bulgăroaicele, care aşteptau de jur împrejur, se băteau să le cumpere.

Noi însă, aveam alt obiectiv. Drept care ne-am îndreptat înspre adresa lui Pepo, din fericire în plin centru al oraşului. Aici, cum era dimineaţa unei zile de lucru, nu era mai nimeni acasă. Însă bunica lui Pepo, care a început să vorbească germana cu părinţii mei, şi-a chemat imediat fiica şi ginerele la telefon şi, nu după multă vreme, casa s-a umplut de lume care vorbea toate limbile pământului: franceza, germana, engleza, bulgara, româna…

Numai eu aşteptam cu frica în sân momentul în care va trebui să vorbesc în franceză cu Pepo. Pregătisem câteva fraze bine studiate, pe care le repetam în tăcere cu înfrigurare. A trebuit să aştept vremea prânzului, când Pepo s-a întors dela şcoală. I-am adresat cuvântul, debitând frazele pregătite. Tăcere totală! Pepo nu înţelegea nicio vorbă în franceză. Aşa am descoperit că scrisorile trimise de Pepo erau de fapt scrise de mama lui, care studiase înainte de război la liceul Notre Dame de Sion din Ruse. De fapt corespondenţa dintre Pepo şi mine era un schimb de scrisori între mama lui şi tatăl meu!

De altfel, familia Ecoff era o familie de intelectuali de înalt nivel: părinţii, amândoi doctori, sora lui Pepo, Anna, muziciană, iar prietenul meu, sculptor animalier debutant.

Între timp însă, după diferite încercări nereuşite, am descoperit că singurul vector lingvistic comun cu Pepo era… limba rusă! E drept că pentru el era mult mai uşor decât pentru mine!

Masa care a urmat a durat câteva ore; au defilat prin casă prieteni, rude şi vecini, veniţi să vadă minunea: „prietenul lui Pepo dela Bucureşti care trimite scrisori în limba franceză”. Numai eu, cunoscându-mi competenţele lingvistice reduse, nu ştiam în ce gaură de şarpe să mă mai ascund.

În fine, după ore întregi de palavre, se apropia momentul plecării, însă noi nu vândusem cele câteva pulovere aduse dela Bucureşti, care trebuiau să acopere costul călătoriei. Când i-am vorbit Binkăi Ecova despre problema noastră, a zâmbit şi ne-a dat imediat suma cerută, urmând să se descurce în zilele următoare cu prietenele ei.

Mai complicat a fost cu vizita oraşului. Auzisem, cine ştie cum, despre o biserică subterană construită în ascuns pe vremea turcilor, pe care voiam să o văd. Prietenii noştri bulgari nu ne-au refuzat, însă am simţit că ezitau şi trăgeau de timp. În cele din urmă, ne-au mărturisit că preferau să nu fie văzuţi intrând la biserică, ceea ce le-ar putea aduce nenumărate dificultăţi cu autorităţile comuniste.

După câteva luni, în vara care a urmat, a venit rândul lui Pepo să ne viziteze la Bucureşti. A sosit pentru câteva zile şi îmi amintesc că mi-a adus, printre alte cadouri, un porc mistreţ sculptat într-un calup de săpun. Pentru Pepo, care trăia într-un mic oraş din Bulgaria, pe atunci ţara cea mai aliniată din lagărul socialist după dorinţele „fratelui cel mare”, la Bucureşti totul era nou şi frumos. Dar cel mai mult l-a impresionat faptul că la noi se dădeau filme americane şi mai ales „westernuri”, gen pe care nu-l văzuse niciodată. Drept care ne-am dus la „Scala”, unde tocmai rula „Cei şapte magnifici”. Însă cum filmul era turnat în engleză şi subtitrat în română, Pepo nu înţelegea nimic din scenariu. Ca urmare a trebuit să-i traduc dialogurile în limba rusă! Sau cel puţin rudimentele în genul „ăsta-i cel bun” sau „ăsta-i cel rău”.

Pe atunci nu-mi puteam imagina că însuşi unul din unchii lui Pepo fusese un celebru şerif în Texas la sfârşitul sec. XIX, cunoscut sub porecla ”El Pistolero”. Această poveste urma să o descopăr numai după 40 ani.

x x x

Câţiva ani mai târziu am părăsit România cu părinţii şi ne-am stabilit în Franţa. Probabil că legătura cu prietenii noştri din Ruse s-ar fi întrerupt aici dacă ei n-ar fi descoperit adresa noastră mulţumită unor cunoştinţe comune din Bucureşti.

Aşa se face că familia Ecoff a apărut la Paris prin mijlocul anilor ’70. Ei voiajau ca mai toţi turiştii sosiţi din ţările comuniste pe atunci: cu maşina plină de cutii de pateu de ficat, de salam, dormind pe treptele Operei din Paris. Bineînţeles că părinţii mei i-au invitat să locuiască la noi, cu atât mai mult cu cât eu eram plecat, ca de obicei, prin cine ştie ce colţ al lumii. Drept care, corespondenţa cu Ruse a fost reluată tot în franceză, pentru că între timp toţi membrii familiei Ecoff îşi însuşiseră această limbă, ca şi mine de altminteri.

Au mai trecut vreo 20 ani.

Multe lucruri s-au schimbat în lume şi, mai ales, în ţările est-europene după 1990.

Pe la mijlocul anilor’90, când reîncepusem să vin în ţară de două-trei ori pe an, am decis că era vremea să-mi revăd prietenii din Ruse. I-am sunat la telefon şi le-am indicat orarul trenului cu care urma să sosesc dela Varna.

Pepo mă aştepta în gară. Cum l-am recunoscut după ce nu ne văzusem aproape o jumătate de secol? Mister! Însă l-am remarcat imediat în mijlocul peronului. Poate şi pentru că Pepo, devenit de mulţi ani medic dietetician, cântăreşte mai bine de 100 kg.

Pepo locuia cu mama şi sora lui în aceeaşi casă din centrul oraşului pe care am cunoscut-o în anii ‘50. Numai că acum am remarcat că vila lor fusese construită în jurul anilor 1900 şi decorată în cel mai pur stil „art nouveau”, asemeni cu mare parte din construcţiile din cartierul central al oraşului.

Ca şi în urmă cu patru decenii, ne-am aşezat la masă şi am vorbit ore în şir. Tot ca în anii ’50, aveam o problemă! Nu, de data asta nu mai trebuia să vând la repezeală câteva fuste de tergal! În cele câteva ore de care dispuneam, voiam să vizitez oraşul şi mai ales casa familiei Canetti.

x x x

La începutul secolului XX, Canetti, proprietarul unei importante societăţi de comerţ pe Dunăre din Ruse, era descendentul unei familii de evrei spanioli instalate de patru secole în peninsula Balcanică.

Aşa se face că în casă se vorbea ladino (iudeo-spaniola) precum şi germana.

În jurul anului 1900, Ruse se bucura de o stare de prosperitate excepţională, datorită comerţului dunărean, axă vitală de trecere între Europa Centrală şi Mediterana. Oraşul, cu o istorie de 2000 ani, dar care aţipise sub dominaţia turcească mai multe secole, odată cu obţinerea independenţei Bulgariei, se deschidea la influenţele sociale şi culturale ale Europei. Această nouă prosperitate, materializată între altele prin trecerea noului serviciu de cale ferată al „Orient-Express-ului”, şi-a lăsat amprenta până azi prin cele aproape 200 edificii clasate „monument de patrimoniu”, din care mare parte construite în stilul „art nouveau”.

În familia Canetti erau trei băieţi: Elias, Nisim (Jacques) şi Georges care vor marca, fiecare în domeniul lui, arta şi ştiinţa secolului XX.

Născuţi la Ruse în 1905, 1909 şi respectiv 1911, cei trei fraţi şi părinţii lor părăsesc Bulgaria în 1911 şi se instalează în Anglia, unde vor rămâne până la moartea tatălui, în 1913, după care întreaga familie se mută la Viena.

Aşa se face că limba în care s-a distins Elias Canetti a fost germana, deşi între 1939 şi 1971 el a locuit la Londra.

Este inutil să-l mai prezentăm pe Laureatul Premiului Nobel de Literatură, decernat în 1981. Ajunge să spunem că imensa lui operă (jurnale, autobiografie, eseuri, un singur roman…) este o mărturie capitală asupra dramelor secolului XX, văzută prin ochii unui permanent exilat. Merită însă să amintim legătura lui cu lumea balcanică, ba chiar românească, reproducând fără niciun comentariu scrisoarea trimisă lui Ovid Crohmălniceanu în 1981 (în limba franceză):

Elias Canetti
Klosbadstr. 88
8032 ZÜRICH

30 decembrie 1981

Dragă Domnule Crohmălniceanu

Îmi amintesc foarte bine întâlnirea noastră de la Viena, din toamna lui 1965.

M-a frapat prenumele dumneavoastră „Ovid” şi aţi avut gentileţea de a-mi explica folosirea prenumelor latine literare în româna modernă.

Discuţia care a urmat după întrebarea mea şi răspunsul dumneavoastră au avut o calitate literară admirabilă.
Vă mulţumesc pentru felicitările dumneavoastră cu ocazia Premiului Nobel. A fost singura scrisoare care mi-a parvenit din România şi am fost mişcat văzând că a fost a dumneavoastră.

Regret mult că nu citesc româneşte. Altfel aş fi avut plăcerea de a putea citi una din cărţile dumneavoastră.
Mă aflu în plină vârstă a patriarhilor, cu o stare de sănătate acceptabilă: ea îmi permite să scriu încă – singurul lucru care contează.

Încă o dată: mulţumesc mult.

Cu prietenie,
Elias CANETTI

x x x

Mai puţin cunoscut, însă tot tât de remarcabil într-un domeniu complet diferit, este fratele mijlociu, Jacques Canetti. Memoriile lui, scrise în limba franceză sub titlul „On cherche jeune homme aimant la musique” au fost publicate în 1978.

Citindu-le, descoperim traiectoria uimitoare a unui „căutător de talente” în domeniul muzicii uşoare, care a marcat istoria genului în a doua jumătate a secolului XX în Franţa.

La numai 20 ani, Jacques Canetti, deja pasionat de jazz, invită în Franţa câţiva maeştri ai acestei muzici americane, Louis Armstrong, Cab Calloway, Duke Ellington, şi le organizează turnee în ţară, în general prin oraşele universitare.

Însă, adevărata lui revelaţie începe în ziua în care Maurice Bleustein-Blanchet, creatorul postului „Radio Cité” îi încredinţează direcţia artistică a staţiei. În emisiunile create de el, rămase ca model în istoria radiofoniei, debutează câţiva cântăreţi care vor marca scena mondială, printre care Edith Piaf şi Charles Trenet.

În timpul celui de al II-lea Război Mondial, deşi interzis de activitate, Jacques Canetti reuşeşte să organizeze, împreună cu actriţa Françoise Rosay, câteva turnee artistice în zona neocupată şi în Africa de Nord.

În 1947, Jacques Canetti crează la Paris celebrul cabaret „Les Trois Baudets” unde s-au lansat cei mai celebri cântăreţi/autori/compozitori de limbă franceză ai secolului XX: Georges Brassens, Jacques Brel, Guy Béart, Serge Gainsbourg, Boris Vian, Francis Lemarque, Félix Leclerc, Mouloudji, Boby Lapointe, Anne Sylvestre, Maurice Fanon, Lenny Escudero, Claude Nougaro, Henri Salvador … Tot aici s-au făcut cunoscuţi numeroşi umorişti francezi precum Pierre Dac, Francis Blanche, Robert Lamoureux, Fernand Raynaud, Darry Cowl, Raymond Devos, Philippe Noiret, Jean-Pierre Darras, Jean Yanne, precum şi mari interpreţi ca Juliette Gréco, Catherine Sauvage, Isabelle Aubret, Philippe Clay, Les Frères Jacques…

În acelaşi timp, Jacques Canetti organizează şi turnee peste hotare prezentând de exemplu în Statele Unite şi în Japonia pe Yves Montand sau sponsorizând recitalurile lui Maurice Chevalier.

Începând din 1962, Jacques Canetti inaugurează casa de discuri „Les productions Jacques Canetti”, care inventează sistemul de lansare al cântăreţilor pe care îi acompaniază de-a lungul întregii lor pregătiri artistice, până la comercializarea muzicii lor, cu toate riscurile inerente acestei activităţi.

Însă flerul lui Jacques Canetti este atât de fără greş, încât el îşi permite să editeze primele discuri ale unor actori/cântăreţi deveniţi mai apoi mari celebrităţi, precum: Jeanne Moreau, Serge Reggiani, Jacques Higelin, Simone Signoret, Pierre Brasseur, Michel Simon… Tot el scoate pe piaţă primele antologii ale poeţilor muzicii uşoare franceze, cum ar fi Boris Vian şi Jacques Prévert.

Sensibil la fenomenul „café-théâtre”, care începea să încolţească la Saint-Germain-des-Prés, Jacques Canetti lansează în cabaretul „Bilboquet” artişti ca Jacques Higelin sau Brigitte Fontaine.

Dar poate că cel mai celebru „elev” al lui Canetti a fost Jacques Brel, lansat în 1954 la cabaretul „Les Trois Baudets”.

Jacques Canetti şi-a încetat activitatea în 1997 şi a decedat în acelaşi an.

Cabaretul „Les Trois Baudets”, loc de memorie şi istorie a vieţii culturale pariziene timp de 20 ani, şi-a închis porţile în 1967, şi a devenit, sub bagheta unui promotor englez, … cabaret erotic! După ce-şi schimbă de mai multe ori numele, localul este închis definitiv în 1996.

În ciuda eforturilor unei asociaţii create în scopul salvării acestui „loc de memorie” şi al interesului manifestat atât de Jacques Canetti, cât şi de câţiva oameni politici de vază (Jack Lang, ministrul Culturii, Bertrand Delanoë, primarul Parisului…) a trebuit să treacă mai bine de zece ani până la redeschiderea din februarie 2009.

Afisul anuntand redeschiderea cabaretului "Les 3 baudets" din Paris cu fotografia in care pot fi recunooscuti Jacques Canetti, Georges Brassens si Serge Gainsbourg

O sală de 250 locuri, nou amenajată pe două nivele, spaţii de pregătire a spectacolelor, dar şi zone de convivialitate, un restaurant pentru 60 persoane, un bar, un foaier sunt puse la dispoziţia publicului de „Ville de Paris”, noul proprietar al localului. Rămâne să se găsească o „locomotivă”, cum era Jacques Canetti, pentru ca noul lăcaş de cultură să se instaleze de manieră perenă în peisajul parizian. Programul iniţial prevede 300 spectacole pe an.

x x x

Cel de-al treilea băiat Canetti, Georges (1911 – 1971), deşi nu a obţinut notorietatea fraţilor lui mai mari, a realizat totuşi un parcurs excepţional. După studiile secundare realizate între 1921 şi 1928 la Franckfurt, Viena şi Paris, el urmează cursurile şcolii de medicină din Viena şi Paris. În 1935 este naturalizat francez.

Anul 1934, când Georges se îmbolnăveşte de tuberculoză, marchează o etapă capitală în viaţa şi activitatea lui, cu atât mai mult cu cât mama sa va muri trei ani mai târziu de consecinţele aceleaşi boli. Pasionat de această maladie, Georges Canetti studiază „preistoria ftiziei” (perioada ce separă primo-infecţia tuberculoasă la copil de începutul bolii la adult).

Urmează diferite etape în studiul tuberculozei încununate în 1940 de premiul Péan al Academiei Naţionale de Medicină din Paris.

În 1944–1947, Georges Canetti e din nou bolnav de tuberculoză, ceea ce nu-l împiedică să fie ales membru titular al societăţii de studii ştiinţifice asupra acestei boli.

În deceniile următoare, al treilea frate Canetti a devenit o personalitate prestigioasă în lumea medicală franceză şi internaţională, în domeniul tuberculozei.

Şef de laborator la Institutul Pasteur, expert al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, şef al Serviciului epidimiologic al aceluiaşi institut, ba chiar şi vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie, secretar general al Uniunii Internaţionale împotriva tuberculozei, cavaler al Legiunii de onoare, iată numai câteva etape din prestigiosul parcurs urmat de mezinul fraţilor Canetti.

Georges Canetti se stinge din viaţă pe 27 august 1971 la Vence, în sudul Franţei.

x x x

Bineînţeles că istoria atât de uimitoare a unei familii originare din oraşul Ruse nu putea decât să-mi stârnească o curiozitate legitimă. Oare ce mai rămânea în amintirea colectivă din acea perioadă despre care Elias Canetti spunea:

”… puteai auzi vorbindu-se şapte sau opt limbi în aceeaşi zi. În afară de bulgari …, erau mulţi turci … şi, chiar alături, cartierul sefarzilor spanioli, al nostru. Întâlneai greci, albanezi, armeni, ţigani. Românii veneau de dincolo de Dunăre … Mai erau ruşi, ce e drept puţin numeroşi”?

De altfel, în ciuda anilor numeroşi petrecuţi în Occident, ca un pur produs al Balcanilor de acum un secol, Elias Canetti avea să păstreze naţionalitatea turcă până în 1946.

Spre marea mea surprindere, la mijlocul anilor ’90, mai nimic nu amintea în oraşul Ruse de prezenţa familiei Canetti.

Desigur că prietenii mei, familia Ecoff, mi-au arătat casa unde locuiseră cei trei iluştri intelectuali.

Cu atât mai mult cu cât ea se găsea în plin centru al oraşului şi la numai o aruncătură de băţ de casa lor. Însă în acea vreme nu vedeam nicio placă, niciun nume care să amintească măcar trecerea celui mai ilustru fiu al oraşului.

Din fericire, după anul 2000 am revenit la Ruse.

Lucrurile se schimbaseră „du tout au tout”. Peste tot, plăci instalate pe edificii amintesc prezenţa în oraş a lui Elias Canetti, ba chiar şi un basorelief pe zidul fostului liceu Notre Dame de Sion, care azi se numeşte… „Elias Canetti”. Ceilalţi fraţi nu sunt menţionaţi! La umbra marelui stejar, nu creşte nimic (vechi proverb francez)!

Pepo Ecoff in fata placii instalate pe fatada liceului cu numelee "Elias Canetti" din Ruse (fost Notre Dame de Sion)

În schimb, am avut o surpriză, cu adevărat neaşteptată şi care mi-a explicat interesul pe care Pepo îl manifestase faţă de westernul văzut la Bucureşti acum 50 ani.

Pepo a scris o carte, intitulată “Roy the Gun – El Pistolero”. Nu, nu e vorba despre încă un roman de aventuri imaginare din „Vestul sălbatic”, ci de o poveste autentică scoasă din memoria familiei Ecoff.

Se pare că, în a doua jumătate a secolului XIX, la cererea autorităţilor turceşti, o bandă înarmată de călăreţi cerchezi au năvălit într-un sat bulgar pentru a-i pedepsi pe locuitorii creştini care se revoltaseră. Ei au masacrat mai toată populaţia bărbătească. Printre rarii supravieţuitori, poate chiar singurul din familia sa, se număra un băiat de vreo zece sau unsprezece ani, care a scăpat cu viaţă ascunzându-se într-un copac. Era un unchi îndepărtat al lui Pepo. Băiatul, rămas fără familie, a decis să plece pe jos înspre America. Ajuns în Texas, după nenumărate aventuri, tânărul bulgar a decis să se răzbune, devenind un înverşunat apărător al legii. Devenit şerif, el a fost poreclit „El Pistolero” pentru dexteritatea excepţională cu care mânuia armele de foc, ceea ce îl transformase în spaima traficanţilor de pe Rio Grande.

Familia Ecoff in 2006: Binka, Pepo si Anna

Aşa că Pepo a decis să scrie şi a publicat romanul vieţii acestui unchi îndepărtat.

Nu-mi mai rămâne decât să învăţ limba bulgară pentru a putea aprecia toate detaliile acestui western insolit!

Adrian Irvin Rozei
La Bastide Vieille, august 2009

—-
* Ruse, Rusciuck: rămaşi cu obiceiuri proaste de pe vremea turcilor, continuăm să numim oraşul de dincolo de Dunăre, Rusciuck.
E ca şi cum ai vorbi unui francez despre… Strassenburg, sau unui român despre Kostendje! Deci, dacă nu vrem să-i insultăm pe prietenii noştri bulgari, e preferabil să vorbim despre Ruse, evitand să le amintim câteva secole de ocupaţie turcească.
Mai curios e că şi fiica lui Jacques Canettti, Jacqueline, care, de altfel, n-a pus niciodată piciorul în oraşul natal al tatălui ei, mi-a vorbit de… Rusciuck!
Poate că era în amintirea cetăţeniei unchiului ei, Elias Canetti!