Am auzit de multă vreme legenda din mitologia greacă povestind că Achile ar fi fost invulnerabil, încă dela naştere, datorită unui salt memorabil în apele Styxului. Am aflat, mai târziu, că Obelix n-avea nevoie să se întărească, precum ceilalţi gali, bând poţiunea magică a druidului Panoramix pentru că el căzuse în oala în care acesta o prepara, încă dela naştere. Însă a trebuit să aştept 60 ani ca să descopăr că sunt… asimetric, din naştere! Şi se pare că nu sunt un caz unic pentru că mai sunt încă vreo 23 milioane de suflete asimetrice ca şi mine. Şi, pentru că sunt asimetric, am înţeles, în fine, de ce mă străpunge regulat un junghi în coasta dreaptă şi niciodată în coasta stângă!

De curând am asistat la o conferinţă susţinută de un specialist în filologie română care ne-a explicat într-un mod foarte doct că, printre limbile latine, cea pe care o vorbim este „asimetrică”. Cu alte cuvinte, cei care vorbesc româneşte înţeleg cu uşurinţă italiana sau spaniola, pe când reciproca nu este valabilă.

E drept că, acum mai bine de patruzeci de ani, când am ajuns pentru prima oară în Italia, am fost eu însumi mirat auzindu-mă întrebând în modul cel mai natural: „Dove sono i gabinetti?”. Eram obligat să înţeleg răspunsul, altfel ar fi fost o catastrofă, dacă ar fi trebuit să caut vreo zece minute traducerea în dicţionar!

Dar ceea ce povestea nu spune, altfel n-ar avea niciun farmec, este că timp de câţiva ani urmărisem cu pasiune Festivalul dela San Remo şi, cu cartea în mână, încercasem să înţeleg ce cânta Domenico Modugno sau Marino Marini.

Când, peste câţiva ani, am plecat în America de Sud, am descoperit că, şi acolo, înţelegeam destul de bine ce se vorbea. E drept că ascultasem multă vreme cântecele lui Julio Iglesias şi urmărisem cu sufletul la gură filmele Saritei Montiel.

Ba mai mult, am cunoscut în România un doctor care învăţase limba rusă urmărind la televizor filmele sovietice subtitrate, la începutul anilor ’60. Şi nici măcar nu era vorba de o limbă latină!

Caricaturistul SERRE avea poate o privire cam deziluzionata asupra lumii ce ne inconjoara, dar atat de realistà!

Poate că de aceea am fost şocat constatând în Occident că filmele din anii ‘60-’70 erau prezentate în sălile de cinema numai în versiune dublată. Chiar dacă interpretul era o stea de talie mondială, a cărei voce a marcat o epocă, precum un Frank Sinatra sau o Liza Minelli… Însă prietenii mei francezi mi-au explicat că a urmări ce e scris la baza ecranului este prea obositor şi… că te împiedică să urmăreşti acţiunea filmului! În schimb găseau normal ca să-i audă pe Stan şi Bran vorbind între ei franceza… cu accent american! Ca şi când acţiunea filmului s-ar fi petrecut veşnic la Marsilia, cu turişti în vizită.

Desigur că în acest fel te simţi „ca acasă” şi nu faci niciun efort pentru a înţelege o altă lume. Şi în plus îţi dă dreptul să afirmi că Budapesta e capitala României şi că, în 2008, ai văzut un film recent „ceho-slovac”! Iar dacă cineva îţi atrage atenţia asupra erorii făcute, o îndepărtezi printr-un simplu gest al mâinii, afirmând în acelaşi timp: ”On sait bien que les français ne connaissent pas la géographie!” Drept care ai dreptul să spui orice inepţie în acest domeniu.

Ca să nu mai vorbesc de scena comică la care am asistat într-un restaurant din Bruxelles unde un american, într-un acces de amabilitate, l-a întrebat pe chelner cum se spune nu ştiu ce cuvânt în belgiană. Când ospătarul i-a răspuns că nu există „limba belgiană”, turistul a reacţionat zicând: „Ce fel de ţară e asta, care n-are nici măcar o limbă proprie?”

E drept că celor care au engleza ca limbă maternă li se pare că toată lumea trebuie să înţeleagă limba lor şi, în nici un caz, că ei ar avea nevoie să vorbească limbile celorlalţi. Şi nici nu-şi dau măcar seama că cei mai mulţi vorbitori ai limbii engleze în lume nu sunt nici britanicii, nici americanii, ci… indienii! Care, de altfel, de cele mai multe ori vorbesc şi vreo două sau trei limbi din subcontinentul lor.

În ultimii ani, de când frontierele lumii estice s-au deschis înspre Apus, nu rareori întâlneşti în restaurantele din Occident tineri care vorbesc trei sau patru limbi. Şi când îi întrebi, îţi răspund că sunt veniţi din Ucraina, din Rusia sau din Georgia şi că, fără să vorbească mai multe limbi, nu şi-ar putea câştiga existenţa.

Fără ca, pentru asta, să aibă nevoie de a fi „asimetrici”!

Adrian Irvin Rozei, Stresa, iulie 2008