În dimineaţa zilei de 6 septembrie 2008 oraşul Villeurbanne era vestit în straie de sărbătoare. Acest oraş de 136 000 locuitori este lipit de Lyon, celebra capitală regională din centrul Franţei. Renumit pentru tradiţia lui populară, Villeurbanne este un oraş de stânga moderată, care încă din perioada interbelică a dezvoltat o arhitectură şi o cultură de avangardă. Poate de aceea centrul oraşului se compune dintr-o largă arteră principală, străjuită de blocuri în stil „art deco”, ducând spre primăria impunătoare, măginită de o imensă piaţă dreptunghiulară. În această piaţă se găseşte, alături de teatrul TNP de reputaţie mondială, înconjurată de grădini înflorite, de bazine cu fântâni arteziene şi pergole multicolore, o statuie impunătoare reprezentând o femeie purtând pe cap boneta frigiană şi care, cu o mişcare decisă a braţelor ţinând ferm o mitralieră, rupe lanţurile ce o încătuşează. Pe soclul statuii se poate citi inscripţia: „Aux morts de la Libération”.
Tocmai amintirea acestui eveniment, eliberarea oraşului de sub ocupaţia germană, era sărbătorit cu un fast deosebit pe data de 6 septembrie 2008. Pentru că Villeurbanne, după Paris – capitala Franţei, a fost singurul oraş care s-a autoeliberat de sub jugul nazist la sfârşitul celui de-al II-lea Război mondial, mulţumită unei insurecţii populare. Aşa se face că la data amintită a fost organizată o ceremonie în care, în prezenţa primarului şi a doi generali, a avut loc o paradă militară urmată de depunerea unor jerbe de flori la picioarele monumentului menţionat. De fapt, acest episod era numai o etapă din cadrul festivităţilor care au durat două zile şi care s-au compus din alte depuneri de coroane la diferite monumente ridicate în oraş pentru a aminti faptele de rezistenţă, precum şi din prezentarea unui volum care recapitula desfăşurarea acestor evenimente istorice.
Însă apogeul manifestărilor a fost marcat de ceremonia înmânării cravatei de Comandor al Legiunii de onoare pentru fapte de arme comandantului insurecţiei din 1944 care a dus la eliberarea oraşului. Puţini dintre cei prezenţi ştiau însă că Georges Filip, alias „Lefort”, după numele lui din rezistenţă, era născut în Oradea, oraş far al Transilvaniei.
Villeurbanne - Piata principala a orasului
A fi ridicat la rangul de Comandor al Legiunii de onoare pentru fapte de arme este o cinste deosebită la care, probabil, nu a ajuns nici o altă persoană născută în România. Dacă mai bine de o sută de mii de persoane se pot mândri cu titlul de Cavaler al Legiunii de onoare, numai vreo zece mii îl poartă pe cel de Ofiţer şi doar cca. o mie pe cel de Comandor. În cazul lui Georges Filip Lefort, cele trei trepte i-au fost conferite, rând pe rând, de către ultimii trei preşedinţi ai Republicii franceze: F. Mitterrand, J. Chirac şi N. Sarkozy. El se mai poate mândri și cu titlul de cetățean de onoare al orașului Villeurbanne, precum și cu diferite alte ordine militare.
Dar să-l lăsăm pe Georges Filip Lefort să ne descrie el însuşi traiectoria care l-a condus la această zi de glorie, în ciuda unei modestii, aş spune, maladive.
* * *
M-am născut pe 16 octombrie 1919, la Oradea, în România.
Un an înainte de naşterea mea, Oradea se găsea în Austro-Ungaria, în Transilvania, devenită mai apoi parte din România. Pe atunci oraşul avea o sută de mii de locuitori şi se afla la mai puțin de zece kilometri de frontiera Ungariei.
Acasă vorbeam ungureşte; mi-am făcut studiile în limba română; limba germană o vorbeam pentru că regiunea mea făcuse parte din Austria şi această limbă mai plutea încă în aerul pe care-l respiram; la vârsta de 18 ani eram deja în Franţa, la Sorbona şi vorbeam a patra limbă. Cultura mea a fost formată în şcoala de limbă română, pe când în maghiară nu am făcut decât să practic limba.
Sunt născut într-o familie înstărită: tatăl meu avea un atelier important de flori artificiale. Noi ne-am simţit dintotdeauna o minoritate în România. Mama mea n-a vorbit niciodată româneşte. Tatăl meu ştia româneşte pentru că se născuse într-un mic sătuleţ, Negrești, din Ţara Oaşului. În Transilvania, care a fost ataşată după Tratatul de la Versailles la România, odată ce Imperiul Austro-Ungar a fost descompus, exista o majoritate de români. Oraşele erau locuite în majoritate de unguri, iar satele erau locuite de români. Când cineva sosea dela ţară, plecând la oraş, se maghiariza.
Am profitat de o ambianţă călduroasă acasă, o copilărie fericită.
Am studiat primii ani, până la bacalaureat, într-un liceu particular în care programul era exact ca cel din Franţa. În liceele din România programul era copiat după cel francez, exact la fel. Am urmat o viaţă de studiu, eram ceea ce se numeşte „un tocilar”. Până şi în timpul liber mă ocupam de societăţi de lectură, sau de conferinţe şi discuţii ştiinţifice… Eram pasionat de matematică, deci făceam parte dintr-un cerc de matematicieni.
Şcoala avea un nivel foarte ridicat; profesorii erau adevăraţi „misionari”, care se ocupau de noi chiar şi în afara orelor de curs. Cadrul cultural era cel al educaţiei austro-ungare, tip „K. und K.”*. De exemplu, părinţilor ne adresam cu „Dvs.”, nici nu-mi puteam imagina să le spun „tu”. Părinţii ne motivau şi ne împingeau să studiem, poate că şi din cauza ambianţei care domnea înainte de război. Ei înţelegeau că era cea mai bună „armă” pe care o puteau încredinţa unor tineri pentru viaţa care-i aştepta.
De aceea, încă înainte de a împlini 18 ani, m-au trimis în Franţa. Vorbeam deja binișor limba franceză, pentru că în România, fiind o ţară latină, erai obligat să înveţi latina şi franceza. Părinţii ne repetau: „Nu ştim care va fi viitorul, dar singurul capital este ce ai în cap!”
Bacalaureatul a fost foarte, foarte greu, ca şi în Franţa în acea vreme. La prima încercare, din clasa mea au reuşit patru din douăzeci şi patru. Am prezentat bacalaureatul de matematică.
Sosind în Franţa m-am înscris imediat la Sorbona, la secţia „Mathématiques générales”, pe urmă am decis să urmez Institutul Politehnic din Grenoble.
În 1937, eram deja în Franţa, deci n-am cunoscut direct atmosfera războiului în România. Totuşi, ştiu că situaţia în România, ţară latină, chiar şi când era ocupată de nemţi, nu era atât de severă ca în Ungaria. De exemplu, în Ungaria deportările erau sistematice, pe când în România au fost puţine pierderi, numai periferice. N-au existat deportări organizate în Regat.
Studiile în Franţa au reprezentat un efort material important, pentru că primeam puţini bani dela familie. Duceam o viaţă foarte modestă, nu ca ceilalţi studenţi; îmi consacram studiilor esenţialul timpului disponibil. Eram un student disciplinat, care n-a ratat niciodată vreun examen. Preferam materiile unde dominau matematicile, de exemplu rezistenţa materialelor, hidraulica…
În Franţa, pentru prima oară, am avut sentimentul de a fi perfect egal cu ceilalţi. Am devenit un „Monsieur”!
Institutul Politehnic Grenoble este cea mai veche şcoală specializată în electricitate din Franţa, ba chiar şi din Europa. Aici studiau elevi proveniţi din mai bine de 30 ţări. Când am sosit în Franţa aveam intenţia să-mi termin studiile şi să mă întorc. Pentru familiile care aveau mijloace, era oarecum automat să pleci la studii în străinătate. În România, copiii erau trimişi în Franţa pentru că trăisem într-o cultură franceză. Când am sosit la Paris, cunoşteam deja toate monumentele din cărţi. Eram ca un locuitor al Marsiliei care vine pentru prima dată la Paris.
În 1940, m-am prezentat ca voluntar în armata franceză, gata să plec la război. La Grenoble, am dat peste un colonel care s-a uitat lung la mine şi mi-a spus:
„Părinţii Dvs. ştiu că vreţi să vă înrolaţi?”
„Părinţii mei sunt departe.”
„De câtă vreme mai aveţi nevoie ca să vă terminaţi studiile?”
Eram în februarie şi am răspuns: „Până în iunie.”
Şi-a părăsit biroul şi s-a apropiat de mine, ca să mă facă să înţeleg că nu vorbea de pe o poziţie oficială, şi mi-a spus:
„Acesta e dosarul Dvs. Îl pun alături de cel al fiului meu, care vrea şi el să se prezinte ca voluntar. Vă felicit, dar terminaţi mai întâi studiile şi reveniţi la mine în luna iunie.”
Câteva zile după ce mi-am terminat studiile era debandada armatei franceze! Când am revenit în Franţa, după treizeci de ani, l-am căutat, dar nu l-am mai găsit. S-a comportat cu mine ca un tată! Aplicase aceleaşi principii pentru fiul său şi, cum avea o anumită etică, în absenţa părinţilor a hotărât să se comporte ca şi cum ar fi fost tatăl meu.
În tot timpul războiului, am rămas în contact cu părinţii mei prin corespondenţă. Scrisorile făceau cam două săptămâni pe drum.
Chiar şi în timpul când trăiam în ilegalitate, în Rezistenţă, păstrasem adresa la o doamnă, fosta mea proprietară, care mă autorizase să utilizez cutia ei poştală. Din fericire, casa avea trei intrări, pe două străzi diferite, aşa că veneam, goleam cutia de scrisori şi plecam pe altă poartă.
Între timp, fiind în Franţa, din român am devenit ungur, datorită alipirii Transilvaniei de nord la Ungaria, însă eu am refuzat să-mi schimb paşaportul.
Am terminat studiile în iunie, însă, fiind străin, nu aveam drept de muncă.
În ciuda diplomei de inginer, am devenit spălător de vase într-un restaurant, ca să pot supravieţui. Eram plătit cu mesele de prânz şi seara.
Asta a durat foarte puţin timp.
M-am întâlnit pe stradă cu fostul meu profesor principal, Dl. Castex, care mi-a spus:
„Unde aţi dispărut? Vă caut peste tot! Am nevoie de un asistent şi m-am gândit la Dvs.”
Cum nu putea să mă plătească, dădeam lecţii de matematică, în special unor portughezi, printre care unul dintre ei, pe care l-am întâlnit după mulţi ani la Lisabona, a devenit inginer-şef la „Philips”.
Între timp începusem studiile pentru doctorat, la care am renunțat în august 1942, când am intrat în Rezistenţă. Atunci am devenit pentru a doua oară voluntar. Mulţi studenţi străini din Grenoble s-au refugiat în Elveţia. Mie nici nu mi-a trecut asta prin gând. Consideram că datoria mea e să rămân. Mă identificasem cu Franţa, găsisem o patrie! Nu mai făceam parte dintr-o minoritate, deci rolul meu era să rămân şi să fac tot ce pot pentru noua mea patrie.
La F.T.P.-M.O.I. exista „secția ungară”. De fapt erau 12 secții: spaniolă, italiană, ungară, română etc. Eu eram la unguri, care veneau în majoritate din Spania, unde făcuseră Războiul civil. Când am intrat în rezistență, F.T.P. nu exista încă la Grenoble. La Grenoble exista un oarecare Gergely, ungur slovac, care a organizat primul grup din care făceau parte Gaston Marin, Bodnar etc. și au început să ne învețe „dialectica marxistă”. Cu acordul lor, am intrat la gaulliști (Nagel). Între timp, s-a format F.T.P.-M.O.I.. Așa se face că Grenoble a fost primul loc în Franța unde a existat o colaborare între gaulliști și comuniști. Sunt unul dintre puținii care au făcut rezistența, parte la gaulliști, parte la comuniști.
Gaston Marin (ministru, vicepreședinte al Consiliului de Minştri şi deputat în România comunistă între 1945 și 1982, a publicat recent un volum de amintiri cu titlul „În slujba României lui Gheorghiu-De j” n.n.) este singurul care nu a făcut parte din rezistența armată F.T.P. El era în M.O.I., deci civil. Mai apoi, M.O.I. l-a trimis ca instructor pentru regiunea Toulouse. La Grenoble, începusem doctoratul, dar, după puțină vreme , am intrat în rezistența armată. Gaston, care era de lângă Petroșani, a rămas încă un an ca asistent la IPG, până la începutul lui ’44. Cum era reprezentantul Partidului pe lângă Carvalho, care era totuși un ofițer, Gaston se considera mai presus. În tot cazul, Gaston a făcut rezistența fără să atingă un revolver! E drept că nici Jacques Duclos nu s-a servit de un revolver în rezistență, pentru că F.T.P. depindea de Charles Tillon, care-i raporta însă lui Duclos.
În rezistenţă am fost mai întâi recrutat la „Combat”, care făcea parte din „Armata secretă” gaullistă, unde luptau mulţi studenţi de la IPG. Şeful meu se numea Raymond Nagel, care mai apoi a trebuit să se refugieze la Londra, după care a fost paraşutat în Franţa. Am rămas în contact cu el până la moartea lui.
Între ’42 şi ’43 acţiunile n-aveau amploarea de la sfârşitul războiului: puneam câteva bombe, atacam miliţia, colaboraţioniştii etc.
Ca în toate organizaţiile de rezistenţă, exista o branşă civilă şi una militară. Eu făceam parte din cea militară, „Le groupe Franc-combat”. Noi eram cei care participau la acţiunile militare. Cei din secţia civilă imprimau manifeste, recrutau, ajutau în viaţa civilă, fabricau tichete de hrană…
De exemplu, noi, cu un cocktail Molotov, am aruncat în aer vitrina S.O.L. (serviciul de muncă obligatorie creat de guvernul dela Vichy n.n.) din centrul oraşului Grenoble. Imediat s-a adunat populaţia. Doi ofiţeri italieni, care se găseau acolo, au studiat cioburile sticlei de lapte în care colegul meu chimist fabricase explozivul, şi, cu un ton categoric, au declarat: „Bombe inglese!”
Când Nagel a plecat, am pierdut contactul cu acest grup şi am intrat la F.T.P.-M.O.I. (Franc Tireurs Partisans – Main d’œuvre Immigrée n.n.) Această organizaţie făcea parte din „Frontul național”, care era o formă deghizată a Partidului comunist. Aici am început la bază şi organizam deja acţiuni cu mult mai dificile.
Am început să atacăm căi ferate, am făcut să deraieze convoaie militare care transportau material de război, am atacat uzine care lucrau pentru aviaţie, chiar şi o coloană germană care trecea de fiecare dată prin acelaşi loc, la aceeaşi oră. Cum eram câţiva ingineri electricieni, cu o comandă la distanţă am făcut să explodeze o bombă care a generat o mulţime de victime.
În practică, eu trăiam cu acte false, într-o cămăruţă, fiind în mod oficial paznic de noapte într-o magazie. După câtăva vreme, patronul a remarcat că nu aveam profilul unui „paznic de noapte”!
La F.T.P. am urcat toate treptele: am devenit şef de echipă (3 combatanți), şef de grup (9 combatanți), şef de detaşament (3 grupe). Cu această formaţie, transformată în detaşamentul „Liberté” şi, mai apoi, în batalionul „Liberté”, am devenit comandantul F.T.P. pentru oraşul Grenoble.
Pe urmă, am fost mutat la St. Etienne în funcţia de comandant regional şi am terminat comandant interregional F.T.P.-M.O.I. pentru regiunea Rhône-Alpes. Erau numai opt comandanţi interregionali în toată Franţa, care raportau la trei comandanţi naţionali, doi în zona Sud şi unul pe toată ţara. Acesta se numea Ilici şi, mai târziu, a fost primul ambasador al Iugoslaviei lui Tito la Paris.
Numele meu în rezistenţă a fost întotdeauna Georges Lefort. Numele erau date de şeful de grup sau de detaşament, nici nu-mi mai amintesc prea bine cum. Depindea mult de actele de identitate pe care le puteau fabrica. Unii dintre noi aveau acte „false adevărate”, ca și mine, adică acte corespunzătoare unor persoane existente, cum ar fi prizonieri de război.
În această perioadă locuiam singur în magazinul în care figuram ca paznic de noapte. Atunci am participat la numeroase acţiuni, din ce în ce mai spectaculoase. După război a fost editată o broşură care recapitulează cele 400 acţiuni omologate: atacuri de căi ferate, de garaje ale armatei germane, atacuri contra trupelor de ocupaţie sau a colaboraţioniştilor, ale uzinelor care lucrau pentru Germania, într-un cuvânt, atacam tot ce putea aduce daune ocupantului nazist.
Tinerii rezistenţi erau de cele mai multe ori studenţi dela IPG, pentru că şeful grupului era el însuşi un student dela IPG. La F.T.P.-M.O.I., braţul armat al Partidului comunist, echipele erau organizate la origine pe familii, după limba vorbită. Odată intrat la F.T.P. nu se mai păstra baza de limbă pentru că nici nu ne mai cunoşteam decât după numele false. Chiar şi azi când ne vedem, ei mă numesc „Lefort”.
În grupul nostru erau o mulţime de evrei din Belleville (cartier parizian locuit până azi de o populaţie eterogenă n.n.) pentru că nenumăraţi parizieni se refugiaseră în sudul Franţei (zonă neocupată de nemţi până în 1942 n.n.) La Lyon, numărul evreilor era mult mai mare decât la Toulouse, de exemplu, unde dominau spaniolii.
La un moment dat, doream sa dezvoltăm acțiunea interregionalei pentru că activitatea F.T.P.-M.O.I. nu acoperea întreaga Franță.
În Savoia erau câţiva rezistenți sub conducerea lui Saroglia. Am plecat la Gap, unde aveam o adresă, trebuia să întâlnesc un oarecare „Monsieur Vieux”. La Gap, trenul era plin cu vârf și îndesat; se opreşte şi nemții cer celor vreo mie de persoane actele de identitate şi reţin trei printre care şi pe mine. Mi-am spus că sunt prăjit! Printre cei trei era și un vietnamez. Aşteptam în gară, într-o sală lângă care ofițerii SS chefuiau şi cântau. După câtăva vreme, l-au chemat pe vietnamez. Am rămas cu celălalt, care era italian; nu spuneam o vorbă.
Când au venit să-l ia pe italian, ofițerii SS vorbeau între ei nemțește, siguri că nu înțelegeam un cuvânt din ce spun. Reieșea că italianul era născut în nordul Italiei, în Tirol. M-am liniștit un pic, când am auzit: „Er kann Volksdeutch sein!” Am rămas ultimul. I-am auzit spunând “Er ist im Zürich geboren; er kann Volksdeutch sein!” (“E născut la Zürich; ar putea fi de origine germană” Deci trimis pe front n.n.) A chemat doctorul, mi-a măsurat indicele cefalo-rahidian, a făcut un calcul și a spus: “Es ist möglich!” Şeful SS mi-a cerut hârtiile, pe care era pus un tampon “Kriegshnell”. S-a gândit probabil că era să facă o prostie şi m-a întrebat la cine mă duc. S-a uitat în cartea de telefon şi a găsit “Monsieur Vieux” cu strada şi numărul. Drept care mi-a strigat: “Herrauss!” N-am mai aşteptat al doilea ordin şi aşa am scăpat cu viaţă!
Altă data eram la Novak, care locuiește acum la București, și trăia într-o casă din Vieux Lyon cu vreo șase nivele, cu apartamente simetric decalate față de scară, construcție tipică lyoneză. Eram prieteni încă din Oradea, el era inginer chimist. Mi-a dat cheia apartamentului unde trebuia să-l întâlnesc pe Michel Fey, care era commandant regional Rhône. Eram împreună în apartament când deodată am auzit în scara imobilului lătratul câinilor şi zgomotul unei patrule germane. Avansau încet; verificau cu atenție actele de identitate ale locuitorilor imobilului. Însă, încet-încet îi auzeam cum se apropie. La un moment dat, Michel mi-a spus: „Ascultă, Lefort! Ştiu ce ne așteaptă! Am revolverul cu mine, știu că trebuie să ne luptăm, dar îţi cer ca ultimul tău glonţ să-l păstrezi pentru mine.” I-am răspuns: „Şi eu voi face la fel!”
Am baricadat uşa cu o masă şi aşteptam cu sufletul la gură. Se apropiau, se apropiau… şi, la un moment dat, am auzit zgomotul venind de sus. Prin ce minune, rataseră un etaj, tocmai al nostru!
Câteva săptămâni mai târziu, Michel a fost prins de Gestapou. Câțiva colegi de arme erau pe podul de pe Saône, când îl transportau. El i-a recunoscut și, uitându-se fix înainte, le-a adresat un salut militar și a plecat spre moarte.
L-am văzut după război pe tatăl său, profesor de matematică la Marsilia, şi pe soţia lui, francezi amândoi, cu care am rămas în contact. La F.T.P.-M.O.I. erau şi mulţi francezi, pentru că recrutările se făcea în funcţie de legaturile fiecăruia. Era o absurditate continuarea spiritului Brigazilor Internaţionale cu această organizaţie separată între F.T.P.-M.O.I. si F.T.P.-France.
Acţiunea noastră a culminat prin insurecţia din Villeurbanne.
Monumentul din fata primariei aminteste evenimentele legate de eliberarea orasului in 1944
Întâmplarea a făcut ca un mare număr de F.T.P.-France să cadă în lunile precedente. Eram în ultimile zile ale acţiunilor noastre înainte de sosirea armatei de eliberare. Ne repliam către Vénissieux, traversând Villeurbanne, când întreaga populaţie s-a revoltat, strigând: „Maquis-ul (desemnarea uzuală a mişcarii de rezistenţă franceză din timpul războiului n.n.) e printre noi!”.
Nimic nu era planificat, cum afirmă cei care doresc să recupereze această mişcare. Însă noi am asumat şi am încadrat populaţia. Astfe, fiecare om de bază a devenit un şef de baricadă, unde soseau din edificiile vecine sute de oameni, înarmaţi cu puşti de vânătoare sau tot felul de arme ascunse timp de patru ani. Eu mi-am instalat Statul major la primărie, în biroul primarului. Am creat două cercuri concentrice de baricade şi am luptat timp de trei zile rezistând armatei germane compusă dintr-a 11- a Divizie blindată SS.
Am profitat de efectul de surpriză, pentru că nu aveam acelaşi nivel de înarmare, cu atât mai mult cu cât armata germană nu era obişnuită cu mişcările de gherilă. Noi nu formam un front organizat şi „dezorganizarea” noastră i-a suprins şi dezorganizat şi pe ei. Astăzi, acest procedeu este numit „tactică asimetrică”.
Comandantul Filip-Lefort (cu esarfa alba) in mijlocul detasamentului sau in septembrie 1944
După trei zile ne-am retras, când am constatat ca nemții pregăteau un atac concentric de amploare, la care nu am fi putut rezista.
Între timp, Radio Geneva anunţase victoria insurecţiei din Villeurbanne, condusă de „amiralul Lefort”, drept care numeroase unităţi de rezistenţă s-au îndreptat spre Lyon, ceea ce a creat nenumărate focare de luptă. De aceea, pe foaia mea de demobilizare este înscris „comandant al insurecţiei din Villeurbanne şi a luptelor de eliberare a Lyonului”.
Multimea ii sarbatoreste pe eliberatorii orasului in 1944
Patru zile mai târziu, nemţii s-au retras în debandadă şi astfel s-a deschis drumul „Armatei franceze libere”. Întâmplarea a făcut ca un general lyonez, aflat în fruntea armatei, să intre primul în oraş. Acelaşi fenomen ca şi la Paris, „toutes proportions gardées”. Pe noi nu ne-au găsit însă pe baricade, deşi eu trimisesem un emisar care vorbea engleza până la Tour du Pin, unde se găsea colonelul Murphy cu armata americană, cerându-i să intre în oraş, cu atât mai mult cu cât, între ei şi noi, nu se mai găseau forţe germane. Ca un bun militar, el ne-a răspuns că nu avea ordin în acest sens!
Dacă ar fi fost un francez, pentru care Lyon reprezenta un punct important, când ar fi sosit, ne-ar fi găsit pe baricade! Exact ca Leclerc care a găsit baricadele din Paris şi în acest caz eliberarea ar fi fost totală.
Am avut un sentiment de frustrare. Dacă americanii sunt atât de aproape, de ce nu intră? Mai târziu mi-am explicat … În tot cazul, 1-a Armată franceză liberă a intrat în Lyon fără să tragă un singur glonţ!
Pe de altă parte, trupele Armatei Secrete aveau o altă concepţie. Principiul lor era că trebuia să se pregătească pentru a deveni avangarda trupelor regulate, ceea ce nu era filozofia unei armate de gherilă. Ei n-au intrat în acţiune decât în momentul când armata a ajuns la periferia oraşului. Dacă ar fi intrat în acţiune, am fi trăit repetiţia evenimentelor din Paris! La noi, putem vorbi de o analogie, în cel mai bun caz.
Între timp au ieşit nenumărate cărţi, printre care cea a profesorului Collin din Grenoble, în care e descrisă această insurecţie.
În perioada rezistenţei, am cunoscut-o pe soţia mea, ea însăşi rezistentă. Am fost comandantul ei şi sper că am rămas în continuare! Numele ei din ilegalitate era „Claude” şi fiul nostru se numeşte Jean-Claude.
Atunci, după insurecţie, am fost pentru a treia oară voluntar pentru Franţa şi am intrat în Armata no.1. Eram la Lyon, unde majoritatea celor din F.T.P. au format Primul Regiment din Rhône; am devenit comandant al Batalionului 4. Am fost trimis la Şcoala de ofiţeri supeeriori FFI (Forces Françaises de l’Interiéur n.n.) din Chambaran şi, când am revenit din România, am descoperit că gradul meu fusese omologat „comandant de rezervă al Armatei franceze”. Am găsit în dosarul meu „La Croix de guerre”. Fusesem demobilizat în luna martie ’45; mi s-a propus să rămân cu acelaşi grad în armata franceză, ceea ce nu era obiectivul meu.
În perioada rezistenţei F.T.P. devenisem comunist. Tânăr, spălarea creierului… Ni s-a spus: „Trebuie să vă întoarceţi în ţările de origine, unde au nevoie de cadre pentru construcţia socialismului.”
Soţia mea a decis să mă urmeze. De altfel, la Bucureşti erau vreo zece cazuri asemănătoare: soţii franceze care şi-au urmat soţul român.
Din Franţa am plecat în mod ilegal. Ilici, care era deja ambasadorul lui Tito în Franţa, ne-a trimis cu acte false, prin Iugoslavia, împreună cu un grup de prizonieri iugoslavi si Gh. Vasilichi, fost luptător comunist din Spania, deportat în Germania, mai târziu, membru supleant în Biroul politic al P.M.R. La Belgrad, unul dintre cei trei responsabili naţionali ai Rezistenţei franceze, Vlaico Begovici, fost comandant politic F.T.P. în zona Sud, care era pe atunci consilierul lui Tito şi redactorul cotidianului „Borba”, ne-a recuperat şi ne-a trimis din oraș în oraș, până am ajuns în România.
Aveam un document semnat de Jacques Duclos ( unul dintre principalii lideri ai P.C. francez timp de jumătate de secol n.n.) explicând traectoria noastră. Îmi era dificil să părăsesc Franţa, însă când devii comunist, intri într-un ordin. Drept care, execuţi ordinele! La fel ca într-o sectă! Deşi era dificil, ca un om al datoriei, m-am conformat ordinelor.
Ţinând cont de trecutul meu, de experienţa şi de diplomele mele, am început ca inginer şi, foarte repede, am devenit director general în industria electrotehnică română, unde lucrau cca. 20 000 muncitori, în vreo douăzeci de fabrici. Soţia mea, care m-a urmat, a învăţat repede limba română, însă a lucrat, în general, în domenii având o legătură cu Franţa. Acasă vorbeam franceza, citeam franceza, mâncam bucătărie franceză… era o casă franceză. În M.O.I. fusesem în secţia ungară, însă cum „marele Stalin” decisese că Transilvania redevine românească, am fost trimis în România!
Cum dădusem bacalaureatul în româneşte, eram bilingv, deci asta nu era o problemă.
Din fericire, aveam o diplomă tehnică, deci am fost utilizat în funcţii foarte înalte, ca director general al industriei electrotehnice, director al Planului energetic, în Comitetul de Stat pentru tehnică… Aşa eram mai puţin politizat. În continuare, am deţinut funcţia de consilier al lui Alexandu Bârladeanu, vicepreşedintele Consiliului de miniştri pentru colaborarea tehnică cu ţările socialiste, adică legătura cu COMECOM-ul, Piaţa comună a ţărilor de Est.
Am fost de vreo 25 ori la Moscova şi vorbesc puţin şi limba rusă. Am fost tot de vreo 25 ori la Praga. L-am întâlnit pe Tito în biroul lui, când s-a construit centrala electrică de la Dunăre. L-am cunoscut pe „sultanul” albanez Endver Hodja, care vorbea curent franceza, pentru că studiase la Toulouse. Pe Ciu En-Lai l-am cunoscut în China… Am fost şi în Mongolia… Am cunoscut ţările comuniste la nivelul cel mai înalt, însă am reușit întotdeauna să rămân în domeniul tehnicii.
După patru sau cinci ani ne-am trezit amândoi, eu şi soţia mea…
Deseori mi se pune întrebarea- o întrebare proastă: „Ce v-a determinat să vă schimbaţi opinia despre comunism?” Nu ne-am trezit într-o dimineaţă… A fost o evoluţie lungă. Trebuie să spun că acasă vorbeam liber, ca şi într-un cerc foarte, foarte redus de prieteni. Altfel ne riscam viaţa. Ce ştiam noi la douăzeci de ani? Că Hitler a omorât milioane de oameni şi că Stalin i-a salvat!
La un moment dat, a venit epoca marilor procese, cu titismul sau procesul dela Praga, Slansky şi Rajk. Şi în România au fost aceleaşi curente. Însă românii sunt latini. Totul se petrece ca în Sud! Şi fascismul a fost mai relaxat, după cum nu-l poţi compara pe Mussolini cu Hitler, la fel şi cu comunismul… Toţi cei care luptaseră în Franţa sau în Spania sub steagul roşu erau suspecţi prin definiţie, pentru că ar fi putut fi recrutaţi de serviciile secrete occidentale. Drept care am trecut prin faţa unor comisii care au început să ne interogheze, în 1949.
Am fost verificat de persoane (Iosif Rangheţ, Gizela Vass, Pantiuşa n.n.) pe care le cunoşteam şi care-mi cereau să le povestesc viaţa mea, ca în filmul „L’Aveu” despre Arthur London.
Am început spunând ca mi-am dat bacalaureatul… „Nu, vorbeşte-ne de bunicul tău..”! Metoda bolşevică! Magnetofonul se învârtea şi trebuia să povesteşti tot.
A propos, ajungând la Begovici, m-au întrebat cum îi văd acum pe toţi cei acuzaţi de troţchism. Cum nu voiam să-l acuz, am spus: „N-aş fi uimit, ştiindu-l un adevărat comunist, să fie acum în puşcărie, la Tito!”
Nu toţi vechii comunişti erau condamnaţi. Unii reuşeau să scape şi am fost printre aceştia. Am fost întotdeauna o gură mare, în cadrul sistemului. Dacă cunoşteai sistemul, puteai trata pe cineva chiar de „lichea”, afirmând că nu e un „bun comunist”! Însă soţia mea îmi atrăgea deseori atenţia la ce spun.
De altfel, n-aveam niciun fel de legătură cu exteriorul, nici măcar cu Partidul comunist francez.
Odată, Louis Aragon a venit în vizită oficială în România. A amintit de mine pentru că ţinuse un discurs înflăcărat la Villeurbanne, menţionând Brigăzile Internaţionale din Spania. Însă asta nu înseamnă „o legătură”.
Altădatăm Begovici a sosit cu o delegaţie oficială iugoslavă şi a cerut să mă revadă. Au organizat o serată la care participau numai cadre de partid. Acolo, ce-l puteam întreba? „Cum avansează construcţia socialismului la voi?” Cu o persoană alături de care ai luptat cot la cot în Rezistenţă ai subiecte personale pe care vrei să le discuţi! Era imposibil!
Mai târziu, l-am întâlnit în Iugoslavia, unde era mult mai liber, şi mi-a spus: „Ascultă, noi voiam să facem altfel! Nu știu dacă am reușit. Am cunoscut bucătăria de acolo! (a lui Stalin n.n.) Mai toți membrii conducerii noastre actuale au făcut pușcărie acolo!”
În ceea ce priveşte relaţia cu Franţa, nu primeam decât „L’Humanité”. Nomenclatura putea citi „Le Monde”, însă numai la birou. Când soţia mea voia să-l citească, venea la mine la birou. Îmi amintesc cât era de mulţumită când citea „L’Humanité” şi dădea peste descrierea vreunei crime care se petrecea în locurile unde trăise şi recunoştea strada sau cartierul.
Aşa mi-am dat seama că trăiam un fascism deghizat. Nu cred că aş fi putut supravieţui fără prezenţa soţiei mele care a trăit aceleaşi iluzii şi decepţii. La început visam că vom construi o lume nouă, pe urmă am văzut ce înseamnă asta în practică! Mai întâi am crezut că numai în ministerul nostru nu merg lucrurile bine. Pe urmă am crezut că numai în România merg lucrurile prost… Mai apoi, am început să ne îndoim de principiile ideologice… Stalin, Lenin… Şi mai apoi, Marx!
Asta însă e foarte greu de explicat şi cere mult timp. La fel ca şi o persoană credincioasă care, când descoperă adevărul, e mult mai şocată decât un individ oarecare. De exemplu, când un bun catolic descoperă că un cardinal a făcut o greşeală… Însă când vrei să cunoşti o persoană, nu poţi face abstracţie de contextul în care a trăit. A trebuit să văd lucrurile din interior ca să mă trezesc! Pe de altă parte, preotului îi e foarte greu să celebreze liturghia când nu mai crede în Dumnezeu! Însă, în cazul meu, nu puteam alege. Dacă aş fi făcut-o, astăzi n-aş mai fi fost aici ca s-o povestesc!
O anecdotă… La câteva luni înainte de plecarea mea din România, a sosit o delegație ministerială din China. În cadrul programului, ei au cerut să viziteze și o gospodărie colectivă. Ştiam cum se petrec lucrurile: ca din întâmplare, mașina urma să aibă o pană drept lângă o „gospodărie” unde la masă serveau ospătari dela Athénée Palace, îmbrăcați în straie țărănești și totul era pregătit în consecință.
În timpul mesei, a venit vorba despre participarea comuniştilor în Rezistența franceză. Ministrul chinez a afirmat că în Franța, comuniștii „au trădat”. Nu puteam accepta să se spună asta și am afirmat contrariul.
La banchetul de despărţire, după semnarea tratatului şi diferitele toasturi de rigoare, ministrul chinez a afirmat că în timpul sesiunii aş fi facut „afirmații anti-chineze”.Voia să ştie dacă era vorba despre o părere personală sau reflecta opinia oficială a guvernului român. Reprezentantul român, Gogu Rădulescu, vice-preşedintele Consiliului de miniştri, a încercat s-o dreagă, spunând că ar fi fost o eroare de traducere. Traducătoarea, care era de faţă, când a auzit astă, a leşinat de spaimă şi a fost scoasă din sală pe o targă!
Am fost chemat la ministrul de tutelă şi mi s-a cerut o depoziţie scrisă asupra discuţiilor avute în timpul întregii sesiuni, cu marginea liberă în așa fel încât fiecare afirmație să poată fi contrasemnată de un martor ocular. Știam că depoziția trebuia să meargă „mai sus”, ceea ce, în acest caz, însemna biroul lui Ceauşescu.
Am aflat după câtăva vreme că depoziția revenise fără niciun comentariu, numai cu semnătura care atesta că fusese văzută de Nicolae Ceauşescu.
Aşteptam cu frica în sân, fără să ştiu ce va urma.
După câteva săptămâni, pe drumul de întoarcere între Sofia și Pekin, Ciu-en-Lai a făcut o escală la Otopeni, unde a fost primit de Nicolae Ceauşescu. Întâlnirea a decurs destul de prost pentru că cei doi lideri nu s-au înțeles. Am auzit, mai apoi, că Ceauşescu ar fi afirmat că era răspunsul chinezilor la „insulta” adusă de mine!
În practică, pentru a putea reveni în Franţa, a trebuit să evadez.
O persoană din fostul meu grup de partizani, un belgian, care se ocupa de export, m-a regăsit în România. I-am sugerat ideea de a sărbători a 25-a aniversare a fondării interregiunii noastre. Prevedeam că voi fi invitat. În acea perioadă, era interzis unei familii întregi să părăsească ţara în acelaşi timp. Chiar şi când soţia mea, fiind de origine franceză, pleca cu cei doi copii, eu rămâneam ca ostatec.
Între timp, PCF începuse să bombardeze cu scrisori, spunând că trebuie să particip la aceste manifestaţii. Se crease o asociație amicală a foştilor luptători, dintre care unii părăsiseră deja Partidul comunist. Cei care rămăseseră în partid, făceau parte din biroul de conducere şi mai fac parte şi astăzi. Ei au făcut intervenţii, chiar şi pe lângă Partidul comunist din România, cerând participarea comandantului Lefort. Cu mare greutate, la insistența PCF, am fost autorizat să vin pentru o săptămână în Franţa.
Invitația a venit dela conducerea PCF, prin Gizela Vass (membră de frunte a PCR timp de zeci de ani, șeful secției externe n.n.) care era responsabilă cu relațiile între „partidele surori”, dela corespondentul ei francez, Jean Kanapa. Între ei vorbeau rusește. De altfel, limba oficială de lucru era rusa.
De exemplu, când mergeam în Polonia într-o călătorie oficială, interlocutorul meu era Kutin, pe care-l cunoscusem în Franța și care era omologul meu. El îmi vindea cărbune și eu îi vindeam petrol. Când îmi indica un preț, fiecare verifica sub masă echivalentul în dolari. Însă cum în Polonia era mai liber, m-a invitat la el acasă. I-am spus: „Ascultă, dacă nu-mi dai cărbune, mă dau afară!”
Acasă la el vorbeam în franceză. Pe urmă, Kutin a fost exclus din Partid; a reuşit să vină în Franţa şi ne-am revăzut.
Când aveam întâlniri oficiale, eu vorbeam românește, se traducea în rusă, după care în poloneză. Acasă însă vorbeam între noi franceza, dar limba de lucru rămânea rusa. La doi-trei ani după sosirea mea în Occident, eram în Brazilia, unde o reuniune asemănătoare se ținea în portugheză, germană și engleză.
Restul familiei era deja în Franţa.
Am participat la toate festivităţile din Villeurbanne; am reaprins flacăra, după care am rămas în Franţa! Au apărut imediat articole în toate ziarele din Franţa şi din America anunţând că un „membru al guvernului român” a ales libertatea. E drept că aveam o funcţie asimilată cu cea a unui sub-secretar de Stat.
Am început o viaţă nouă, cu doi copii, având numai 300 franci în buzunar şi costumul de pe mine.
După câtva timp, mă plimbam pe Champs-Elysées şi-mi spuneam, cu soţia mea, că, chiar dacă voi fi vânzător într-un magazin, tot e mai bine decât ministru într-o ţară comunistă! Deşi fusesem foarte bine din punct de vedere material, ne simţeam încornoraţi şi aveam certitudinea că ni se furaseră iluziile.
În România aveam un duplex cu şapte camere, o maşină cu un „tovarăş şofer” la dispoziţie, o „tovarăşă femeie de serviciu” şi toate privilegiile posibile într-o ţară în care massele crăpau de foame. Dacă am plecat, era numai datorită deziluziei privind idealul nostru. A trebuit poate chiar mai mult curaj decât pe baricadele din Villeurbanne. Pentru a face acest gest la 48 ani, cu numai 300 franci în buzunar!
După cum v-am spus, Annie era deja în Franța cu copiii, în teorie, în vacanță. Cum, după legea nescrisă, nimeni nu pleca în străinătate cu familia, eu nu eram cu ei. Atunci sosește invitația de la PCF. Gizela Vass îmi spune: ”Ce înseamnă asta, Filip? Tu nu cunoşti normele noastre?” I-am răspuns: „De unde puteam şti că voi fi invitat?” Deşi eu organizasem totul!
După ce festivitățile s-au terminat, eram cu familia în jurul mesei, la Paris, și le-am spus copiilor ce am decis. Au sărit în aer de bucurie! A urmat o discuție de două ore, însă n-am avut nevoie să-i conving. Erau deja convinși!
Închipuiți-vă că la liceul „Petru Groza”, unde învățau toți fiii ștabilor, cea mai bună prietenă a fiicei mele, colega ei de clasă, era fata lui Alexandru Drăghici (membru în Biroul politic PCR, ministru de Interne în perioada stalinistă, vice-preşedinte al Consiliului de miniștri n.n.), care locuia la numai 500 metri de noi. Într-o zi, s-a oprit în fața casei o mașină neagră din care a ieșit un colonel în uniformă cu o scrisoare pentru Jacqueline. Fata lui Drăghici nu știa să rezolve o problemă la matematici! Şi colonelul a aşteptat până când Jacqueline i-a dat soluția pe o foaie de hârtie!
Ei bine, erau cu toții dezamăgiți de regim! Mare parte din fiii acestor mari ştabi astăzi nu mai sunt în România. Chiar şi una dintre fiicele lui Răutu, astăzi locuieşte în America. Deja în ’67, toți voiau să plece în vest!
Fiica mea tocmai îşi dăduse bacalaureatul. Fiul meu, născut în Franţa, avea în mod automat naţionalitatea franceză, iar fiica mea, având mama franceză, a obţinut-o în mod automat.
În ceea ce mă priveşte, asociația amicală F.T.P., care a constatat că „am trădat idealurile socialismului” rămânând în Franţa, n-a mai vrut să mă ajute. Au făcut nenumărate presiuni asupră mea (telefoane, scrisori…) ca să mă intimideze, mergând pâna la amenințarea cu o condamnare de către “Tribunalul rezistenței”, care de altfel nici n-a existat în mod oficial.
Pentru ei, faptul că „l-am trădat pe tov. Ceauşescu” a fost un şoc nemaipomenit!
Am dat peste un prieten la Grenoble, care mi-a procurat o mică slujbă cu 1500 F pe lună. Trăiam în mizerie; făceam economie chiar şi la un bilet de autobuz. Soţia mea parcurgea ziarele în căutarea unui anunţ pentru un loc de muncă.
După primul interviu, la Paris, am fost angajat „de probă” ca inginer pentru şase luni. După numai patru luni, am fost definitivat. Din întâmplare, această societate, „La Compagnie Electromécanique” C.E.M., era filiala franceză a grupului internaţional Brown-Bowery şi avea multe uzine în toată lumea.
La început, am avut dificultăţi enorme, pentru că nu învăţasem electronica, nici marketingul, chiar şi motoarele sau transformatorii se schimbaseră în aproape 30 ani. Am reluat cărţile şi, până la 2 noaptea, mi-am „refăcut Politehnica”.
Toată viaţa mea a fost un zig-zag! Am fost student şi am devenit asistent; am abandonat totul pentru a pleca în rezistenţă; am devenit comandant şi iar am abandonat totul ca să mă întorc în România; acolo am urcat treptele şi iar am abandonat totul pentru că din punct de vedere moral am descoperit că n-avea nicio legătură cu ceea ce crezusem; aici am reînceput să urc treptele, am parcurs cele nouă nivele tehnice din marile întreprinderi şi am terminat cariera ca inginer-şef la C.E.M.
Brown-Bowery m-a trimis în Brazilia, unde una dintre cele mai importante uzine ale grupului era pe cale de a fi închisă din cauza pierderilor enorme. Am făcut diagnosticul tehnico-economic în acea uzină cu 6500 muncitori şi, odată aplicate soluţiile propuse de mine, ea a fost salvată. În continuare, am devenit adjunctul directorului tehnic, după care, într-altă uzină, în care se construiau turbine pentru centrale nucleare, mulţumită economiilor obţinute, am fost numit inginer-şef la C.E.M.
Aceste eforturi profesionale intense erau dublate de lupta împotriva Partidului comunist francez, care mă torpila, prin intermediul amicalei foştilor luptători anti-fascişti ANACR (Association Nationale des Anciens Combattants et Résistants), l’Amicale Carmagnole-Liberté. Sunt un exemplu unic în istorie pentru că e singurul caz în care o amicală a exclus din rândurile ei pe propriul său şef! La început au încercat chiar să nege că aş fi existat.
ANACR este o organizaţie creată de Partidul comunist pentru foştii F.T.P. care au luat parte la eliberare. Însă ei nu ştiau că eu aveam acte autentice! Deci au trebuit să bată în retragere.
Deja, fusesem citat în broşura menţionând cele 400 de acţiuni omologate. Încet-încet, amicala a devenit o carcasă goală; în schimb, e plină de persoane care n-au fost niciodată la noi şi de câţiva indivizi care au rămas comunişti sau „tovarăşi de drum” ai partidului. Mare parte s-au îndepărtat de ea.
Când se sărbătorea eliberarea oraşului Villeurbanne în anii ’80, şi primarul era Charles Hernu, ministrul Apărării Naţionale în guvernul Mitterrand, eu nici nu eram invitat. La un moment dat, Ch. Hernu m-a chemat la Parlament, unde era deputat. Am fost mişcat, pentru că mi-a spus: „Am greşit! Mi-a trebuit mult timp ca să descopăr realitatea.” M-a ascultat, a notat ceva pe o foaie de hârtie şi mi-a spus că mă va propune pentru a fi promovat ca ofițer în Legiunea de onoare. Numai că, după patru zile, a murit de o criză cardiacă.
La început, mai toţi foştii mei colegi de luptă erau încă „înrolaţi”, aşa că nu aveam legături personale decât numai cu câţiva dintre ei. Cu timpul, am reluat relaţiile cu mulţi alţii, însă biroul a rămas cu mentalitatea de atunci. Din păcate, când cineva cercetează istoria grupului nostru, se adresează mai întâi amicalei. Pe urmă redescoperă adevărul, chiar dacă sunt de stânga, însă au o cinste intelectuală.
Au venit să mă vadă jurnalişti dela „Le Monde”, chiar şi dela ziarul Partidului socialist. Au publicat un articol cu ocazia aniversării insurecţiei dela Villeurbanne, intitulat „Les oubliés de Carmagnole et Liberté”, în care eram citat alături de René Tavernier. Şi el fusese exclus din istorie pentru că devenise preşedintele PEN-Club-ului care susţinea scriitorii sovietici dizidenţi. Deşi trăiam într-o ţară liberă, erau atât de bine organizaţi încât îţi interziceau să te exprimi! A trebuit să-mi refac singur toate actele de rezistent, deşi, în mod normal, hârtiile se fac printr-o asociaţie.
Această punere la index de către foștii tăi „soldați” era groaznică.
Se spune că „il n’y a pas de pire sourd que celui qui ne veut pas entendre”! Cu timpul, oamenii se trezesc, însă depinde de cantitatea de anestezic ce le-a fost administrată. M-am trezit cu douăzeci de ani înaintea altora, nu pentru că am fost mai deştept, ci pentru că una e să te uiţi la un film care-ţi arată că ninge în Siberia, şi alta e să îngheţi de frig la faţa locului! Aş putea povesti multe lucruri, însă nu sunt un Soljeniţîn!
Am fost peste tot şi am văzut cum se petreceau lucrurile.
Când citeam cărţile unui François Furet sau asistam la conferinţele dela Institutul Suvarin, regăseam numai foşti comunişti precum Jean-François Revel, Annie Kriegel, Alain Besançon etc. Când ai cunoscut lucrurile dinăuntru le poţi analiza mult mai bine. N-am fost singurul care a căzut în această cursă; crema intelectualităţii secolului XX a căzut în ea. După cum în alte părţi au căzut în capcana fascismului. De altfel, experienţa demonstrează că uniunea între extrema stângă şi extrema dreaptă nu s-a manifestat numai prin pactul Hitler-Stalin, ci mai târziu chiar şi în Germania de Est unde nenumăraţi ofiţeri din Gestapou au devenit ofiţeri la STASI. Poate de aceea am o aversiune pentru orice fel de reuniune, nu numai politică, ba chiar şi cele ale colocatarilor!
Din păcate, copiii nu vor să asculte experienţele părinţilor şi fiecare generaţie le reia din nou. În ceea ce mă priveşte, singurul sfat pe care-l pot da tinerilor este să muncească şi să muncească! Mi-am pierdut o mare parte din tinereţe muncind, dar nu regret niciuna din luptele pe care le-am purtat! Mă consider francez. Până şi ofiţerii care m-au primit de nenumărate ori, considerând că am fost de trei ori voluntar pentru apărarea Franţei, spuneau că dacă toţi francezii s-ar fi comportat la fel…
Aceasta a fost viaţa mea: o viaţă în care am răspuns la chemarea datoriei, pentru că asta mi-a fost educaţia! Regret doar că n-am avut timp să fac destul sport, ceea ce se plăteşte la o anumită vârstă. Şi am avut prea puţină vreme ca să mă amuz cu prieteni, fete şi băieţi. Aş putea spune că n-am prea avut o adevărată tinereţe!
* * *
În 1968, tatăl meu l-a întâlnit pe Georges Filip Lefort la Paris, într-un cerc de prieteni veniţi din România. A sosit acasă şi mi-a povestit în linii mari această aventură umană excepţională, care însă, pe atunci, ataca ultimele ei aventuri majore, pentru că protagonistul nu locuia în Franţa, ca şi noi de altfel, decât doar de câteva luni. Am fost foarte impresionat de această povestire care mi-a rămas întipărită în minte timp de aproape patruzeci de ani.
În 2003, asistam la o conferinţă a binecunoscutului istoric francez Stéphane Courtois, care ne-a descris piedicile care i s-au pus în cale de către intelectualitatea de stânga după publicarea «Cărţii negre a comunismului”, document capital în acţiunea de denunţare a acestui sistem ticălos, tradusă în nenumărate limbi, printre care și în românește.
Unul dintre exemplele citate, care ilustra cu prisosinţă operaţia de travestire a adevărului istoric, practicată de intelectualitatea de stânga până în zilele noastre, era cel al lui Georges Filip Lefort.
Astfel, am aflat că ziarul „Le Monde” publicase un articol pe 24 aprilie 2001, menţionând decesul celui care dirijase insurecţia din septembrie 1944 ce a condus la eliberarea oraşului Villeurbanne. Numai că eroul menţionat era un oarecare Max Bernstein, „le gros Max”, un impostor necunoscut în lumea Rezistenţei, care oscila între afabulaţie şi amnezie, dar care rămăsese fidel „Partidului”.
Tot atunci am descoperit că adevăratul erou, Georges Filip Lefort, locuia în acelaşi cartier cu mine. L-am sunat la telefon şi am vorbit… o oră şi jumătate!
După câtăva vreme ne-am întâlnit şi am continuat să discutăm ore în şir. Nu mă mai săturam ascultând povestirea momentelor trăite de-a lungul unei vieţi neobişnuite, mult prea numeroase pentru a fi menţionate într-un singur articol. Mă interesau în mod special, spre deosebire de istoricii francezi care se polarizau asupra evenimentelor din anii Rezistenţei, comentariile privind lumea nomenclaturii comuniste din România deceniilor cinci şi şase ale secolului trecut. Mai ales, pentru că ea era descrisă de un actor bine plasat al acelor vremi, dar care a reuşit să depăşească interesele lui personale, evadând din acea „cuşcă de aur”.
Când i-am spus că toate aceste aventuri merită să fie cunoscute, Georges Filip Lefort s-a uitat mirat la mine şi mi-a replicat: „Crezi că vor interesa pe cineva?”
Comandantul Filip-Lefort inconjurat de primarul orasului si de autor la ceremonia din Villeurbanne
Acum când, după multe ezitări, am reuşit să-l conving să le împărtăşească publicului, aştept cu nerăbdare comentariile celor care le vor citi. Şi visez la scenariul unui film care, bine realizat de un regizor de talent, sunt sigur că ar face înconjurul lumii!
Adrian Irvin Rozei, La Bastide Vieille, februarie 2009
*K. und K.: Kaiserlich und Königlich- împărătesc și regesc, termen amintind caracteristica dublei monarhii austro-ungare