La Bastide Vieille, 25/03/2021

In octombrie 2001, am plecat pentru câteva zile în Danemarca.

Cunoşteam această ţară de mai bine de un sfert de secol: am lucrat câţiva ani cu diferite industrii din « regatul lui Hamlet ».

Insă, de această dată, scopul voiajului era diferit : mă duceam să-l întâlnesc pe editorul revistei la care colaboram de numai un an.

Dan Romaşcanu, editorul revistei « Dorul », care a existat aproape două decenii, a avut încredere în mine şi mi-a încredinţat un spaţiu de publicare lunar, deşi eu nu scrisesem în nicio revistă până atunci.

De altfel, el este cel care a ales numele rubricii sub al cărui titlu scriu şi astăzi, după 20 ani : « Secante româneşti ».

Revista « Dorul », aş spune « cea mai bună revistă lunară a diasporei româneşti », dintre cele pe care le-am cunoscut, era editată la Alborg, în nordul Danemarcei. M-am dus acolo, un fel de « capăt al Europei continentale », şi Dan Romaşcanu a avut amabilitatea de a mă plimba şi prezenta zona lui de adopţie. 

Astfel, am cunoscut, printre altele, oraşul Skagen şi « Şcoala de pictură » de acolo. 

La întoarcere, am scris un text, care a fost publicat în revista româno-daneză. Il reproduc, în continuare, cu ortografia neschimbată, aşa cum o practicam pe atunci ! 

–

File  de  jurnal (scandinave) 

La  cumpăna  apelor*

Skagen, sâmbătă, 20 octombrie 

Skagen  este  orasul  cel  mai  nordic  al  Europei  continentale.

Aflat  la  extremitatea  septentrională  a  peninsulei  Jutland,  micul  oras  a  devenit  celebru  din  două  motive.

Mai  întâi  datorită  cunoscutei  scoli  de  pictură  instalată  în  oras  la  sfârsitul  secolului XIX.  Motivarea  artistilor,  care  s’au  instalat  aici,  a  fost  nu  numai  culoarea  atât  de  schimbătoare  a  cerului  si  a  mării,  dar  si  caracterul si  personalitatea  puternică  a  oamenilor  locului,  pescari  ancorati  în  acest  colţ  de  lume  în  vesnică  luptă  cu o  natură  vitregă.

Apoi,  datorită  acestei  limbi  de  pământ,  mai  bine  zis  de  nisip,  care  înaintează  în  mare,  separând,  la  vest,  strâmtoarea  ce  uneste  coasta sudică  a  Norvegiei  de  extremitatea  nordică  a  Danemarcei,  numită  Skagerak,  si,  la  est, bratul  de  mare  aflat  între  Suedia  si  Danemarca,  numită  Kattegat. 

Când  curentele  celor  două  întinderi  de  apă  se  întâlnesc,  si  mai  ales  când  directia  si intensitatea  vânturilor  sunt  propice,  o  adevărată  creastă  a  valurilor  prelungeste  până  departe,  spre  infinit, vârful  peninsulei  daneze. 

In  toată  regiunea  domneste  o  atmosferă  stranie,  poate  din  cauza  culorii  norilor,  când  gri,  când  roz,  ce  par  pictati  pe  un cer  albastru-alburiu.  Sau  poate  din  cauza  dunelor  de  nisip,  teren  în  permanentă  miscare,  în  care  simti  că  nu  poti  avea  încredere.  De  altfel  ti  se  povesteste  că  nisipul  a  înghitit  deja  o  biserică,  din  care  nu  se  mai  vede  decât  turla,  si  a  obligat  orasul  Skagen  să  se  mute  de  pe  coasta  de  vest  pe  cea  de  est,  abandonând  un  loc  atât  de  prosper   în   Evul  Mediu. 

La  intrarea  în  acest  triunghi,  in  care  se  împletesc  nisipul,  marea  si  ierburile care  flutură  în  vânt  precum  părul  unui  urias  înghitit  de  dune,  un  muzeu  prezintă  opere  ale  câtorva  sculptori  scandinavi. 

Printre  ele,  un  lant  greu  se  îndreaptă  spre  cer,  plecând  dintr’un  cub  de  beton. O  placă  de  marmură  neagră  indică  numele  creatorului :  Oscar  Reutersvärd,  profesor  suedez  si  sculptor  din  Lund. 

Oscar  Reutersvärd,  născut  în  1915,  si  care  în  1934,  în  timpul  unei  lectii  de  latină, când  desena  plictisit,  a  descoperit  fără  să  vrea  « figurile  imposibile »,  cu  care  încerca  să  reprezinte,  pe o  foaie  de  hârtie,  o  formă  tridimensională  pe  o  suprafată  cu  numai  două  dimensiuni. 

 

In  continuare,  timp  de  multi  ani, Oscar  Reutesvärd  a  dezvoltat  această  viziune  stranie  care  l’a  făcut  celebru. In  1984,  autoritătile  suedeze  au  onorat  arta  lui  Oscar  Reutersvärd  emitând  o  serie  de  timbre  care  reprezintă  « figuri  imposibile ». 

Oscar  Reutersvärd  era  unul  din  cei  sapte  fii  ai  ambasadorului  Suediei  în  România  intre  1936  si  1945. In  timpul  misiunii  sale  la  Bucuresti, ambasadorul  Patrick  Reutersvärd  a  avut  ocazia,  în  1939,  să  sărbătorească  nunta  lui  Grigore  Cugler – Apunake  cu  Ulrica   Dryssen,  care  era  suedeză. 

Ulrica  Cugler,  care  astăzi  trăieste  la  Lima,  în  Peru,  isi  aminteste  bine  de  personalitatea  puternică  a  sotiei  ambasadorului,  care  organiza  cu  multă  autoritate  manifestarile  din  ambasadă.

Ultimii  doi  fii  ai  ambasadorului,  frati  gemeni,  au  petrecut  câtiva  ani  la  rând,  în  timpul  războiului,  vacantele  de  vară  în  România. 

Ba  chiar  unul  dintre  ei,  Patrick,  a  locuit  câteva  luni  la  Bucuresti.  Mai  târziu  avea  să  devină  un  renumit  profesor  de  estetică  la  universitatea  din  Uppsalla.  In  timpul  sederii  în  România,  cei  doi  frati  au  făcut  cunostintă  si  s’au  împrietenit  cu  Alexandru  Vona, pe  atunci  student  la  Politehnică.  Multumită  lui  Vona,  Patrick  Reutersvärd  a  descoperit  poezia  lui  Rilke  pe  care,  câteva  zeci  de  ani  mai  târziu,  avea  s’o  traducă  in  suedeză. 

In  1998,  când  l’am  întâlnit  la  Stockholm,  profesorul  Reutersvärd  mi-a  vorbit  de  nenumăratele  amintiri  din  România  anilor ’40,  despre  călătoria  întreprinsă  la  mănăstirile  din  Bucovina  si  la  Cernăuti.  Printre  comentariile  profesorului,  cele  mai  uimitoare  se  refereau  la  totala  necunostintă  a  realitătilor  războiului  pentru  cei  ce  locuiau  la  Bucuresti  si  surpriza  revelatiilor avute în  urma  vizitei  la  Cernăuti. 

O amintire  agreabilă  era  invitatia  la  palatul  de  la  Mogosoaia  si  atmosfera  intelectuală  si  cosmopolită  a  unui  dineu  oferit  de  Martha  Bibescu  in cursul căruia invitatii  erau  instalati  pe  perne, « à  la  turque », în  jurul  unor  mese  joase.*

Din  păcate, Patrick  Reutersvärd  ne-a  părăsit  înainte  de  a  avea  ocazia  să   descrie  toate  amintirile  lui  din  România  anilor  de  război. 

                                                            *   *   *

Pe  monumentul  sculptorului  Oscar  Reutersvärd,  decedat  în  1993,  un  titlu  explică  sensul operei  sale :  « Am  ancorat  pentru  o  clipă  pe  acest  boţ  de  lut,  dar  adevărata  noastră  tară  de  obârsie  este  în  ceruri ». 

 

Din  fericire,  putinul  timp  pe  care  îl   petrecem  aici  este  luminat  uneori  de  întâlniri  exceptionale  în  timp  si  spatiu,  care  îl  însoresc ! 

*Titlul  unui  poem  de  Lucian  Blaga

Adrian  Irvin  ROZEI

Skagen,  Octombrie  2001

 

 *   *   *

Muzeul « Marmottan Monet », din Paris, prezintă, între 28 ianuarie şi 25 iulie 2021, o expoziţie intitulată « L’Heure bleue ».

« Prezintă » e… un fel de a zice ! Pentru că muzeul este închis, din cauza pandemiei şi a carantinei generale în Franţa, până la o dată… «  pe care o vom comunica în viitor ». Sper că… înainte de 25 iulie !

In  tot cazul, expoziţia este dedicată unui artist puţin cunoscut în Franţa, pe care însă eu l-am descoperit acum 20 ani, şi a cărui operă o studiez şi « redescopăr » zi cu zi: Peder Severin Krøyer (23 iulie 1851, Stavanger- 21 noiembrie 1909, Skagen).

„…a fost poreclit „meşterul luminii”. Peder Severin Krøyer, copil minune al picturii daneze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este îndrăgostit necondiționat de acest moment special, cunoscut sub numele de „ora albastră”. Se pare, spun ei, că atunci când amurgul acestor seri lungi de vară este pe cale să cadă,  florile expiră mai mult parfumurile și  păsările sunt de acord să-și lanseze simfonia împreună până la căderea nopții. Atunci, de asemenea, cerul scaldă grădini și peisaje în această lumină albastră care forțează, de asemenea, orașele să se lumineze în cor. Peder Severin Krøyer este, fără îndoială, pictorul acestei ore.” 

Născut în Norvegia, Krøyer a studiat până în 1870 la Copenhaga, după care a călătorit timp de patru ani (1877-1881) prin întreaga Europă. Acest lung sejur i-a permis să cunoască nenumăraţi artişti ai vremii, să se impregneze de stilul „impresionist” recent apărut‚ (Claude Monet, Alfred Sisley, Edgar Degas, Pierre-Auguste Renoir, Édouard Manet), ba chiar şi să ia lecţii, la Paris, cu Léon Bonnat. In 1882, el se instalează la Skagen şi, timp de câţiva ani, navighează între acest oraş, în timpul verii, şi Copenhaga, în timpul iernii. 

„Acolo a pictat scene din viața locală și portrete ale unor personalități de artă care au trăit în Skagen sau au trecut prin oraş în această perioadă. El a fost mult timp asociat cu Skagen și cu arta înfloritoare și scena literară de acolo. Printre membrii acestei  comunităţi artistice s-au numărat autori precum Holger Drachmann, Georg Brandes și Henrik Pontoppidan și pictori precum Michael Peter Ancher sau Anna Ancher. Krøyer i-a pictat în multe dintre lucrările sale.” 

„Orbirea l-a afectat treptat în ultimii zece ani ai vieții până când și-a pierdut complet vederea. A pictat aproape până la capăt în ciuda tuturor problemelor sale de sănătate. A pictat unele dintre ultimele sale capodopere când era pe jumătate orb. El ar fi glumit spunând că vederea din ochiul său sănătos se îmbunătățește odată cu pierderea celuilalt ochi.”  

De fapt, această afirmaţie nu este o glumă, ci un  fapt real, constatat chiar de mine cu o persoană din anturajul meu imediat. „Krøyer a murit în 1909, după câțiva ani de sănătate precară din cauza sifilisului avansat.” Personal, am o enormă admiraţie pentru opera lui Peder Severin Krøyer şi a câtorva dintre artiştii grupului său. In special, pentru Anna Ancher (18 august 1859, Skagen – 15 aprile 1935), singurul artist născut şi decedat la Skagen şi singura femeie din grup. Ea apare deseori în tablourile lui Krøyer, chiar şi pe malul mării, împreună cu soţia pictorului, Marie Krøyer, ea însăşi pictor reputat şi membru marcant al „Şcolii de la Skagen”. 

Ceeace m-a uimit şi intrigat, este faptul că n-am găsit nicio legătură între Krøyer şi Sorolla, deşi stilurile lor sunt foarte asemănătoare, au fost contemporani şi au petrecut o bună bucată de timp la Paris sau în Spania, în aceeaşi vreme. Un alt aspect uimitor!  

In Muzeul de la Skagen, am remarcat o pictură foarte asemănătoare cu cea intitulată „Evreul cu gâscă” de Nicolae Grigorescu**.

Aş fi dorit să vă prezint acest tablou. Din păcate, nu am fost autorizat să-l fotografiez, la faţa locului, şi (încă!) n-am găsit vreo reproducere de-a lui.

Nu renunţ! O altă „întâlnire” neaşteptată cu Peder Severin Krøyer datează de… numai câteva zile! 

Tot căutând pe net detalii legate de viaţa şi opera pictorului scandinav, am descoperit că

„Krøyer a fost un mare admirator al lui Velasquez și Ribera, ale căror picturi le-a studiat în timpul unei șederi în Spania la sfârșitul anilor 1870. Pălărierul său de sat, pictat în 1880, amintește, de asemenea, de estetica din secolul al XVII-lea și se inspiră, prin paleta sa, subiectul și jocul său de lumini,  din „La Forge de Vulcain” și „Le Jeune Mendiant de Velasquez.” 

„La Forge de Vulcain” de Vélasquez!

Cu această operă mă „întâlnesc” în fiecare zi! Am povestit istoria ei într-un text intitulat: https://adrian-rozei.net/de-unde-sare-iepurele/ dupà cum se vede în continuare: 

–

Colombiers, 25/08/2017

« Nici n-am apucat să mă duc la Luvru, când, acum două zile, am intrat la un « georsar » (cum spunea tatăl meu despre « brocanteurs » !) şi am dat peste un tablou cunoscut.

Era tot « La forge de Vulcain » a lui Vélasquez, însă de această dată sub forma unei gravuri reprodusă pe metal, într-un cadru de aluminiu satinat, cu dimensiunile de 57cm X 47cm. Tabloul, sub eticheta : « cadre décor les vieux métiers », era propus la vânzare cu 15 €.

Nu-l puteam lăsa acolo şi, după o scurtă negociere, l’am achiziţionat… cu 10€ ! 

Acum am doi Vélasquez !

Adevărat că nu poţi şti « de unde sare iepurele » ! » 

*   *   * 

Iată că am revenit, mulţumită lui Peder Severin Krøyer, la un alt episod din  „Secante româneşti”! Trecând prin Skagen, Paris, Spania, Sorolla, Velasquez etc., etc. 

Cum spunea atât de bine Valery Giscard d’Estaing:

« Dès lors que vous prenez la plume, vous parlez de vous »*** 

Nu-l contrazic !

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, martie 2021

–– 

* Aceeaşi sindrofie sau una identică, apare în “Jurnalul” lui Mihail Sebastian.

** « Evreu cu gâscă, cunoscut și sub numele de Un cetățean în perspectivă, este o pictură de gen realizată de artistul român Nicolae Grigorescu în anul 1880. Primul titlu sub care este cunoscut tabloul, este cel pe care l-a purtat î expoziția de la Paris la Salonul Oficial din anul 1880 – Juif moldave allant demander la naturalisation à l’Assemblée roumaine. »

Mai multe detalii privind această operă pot fi găsite la:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Evreu_cu_g%C3%A2sc%C4%83_(pictur%C4%83_de_Nicolae_Grigorescu) 

* * * « De cum pui mâna pe condei, vorbeşti despre tine însuţi ! »