Boulogne, 2001 și 2023

 Să vrei să devii editor de literatură contemporană la 20 de ani!

Ce vis frumos, dar câte obstacole trebuie să învingi!

Mai întâi trebuie să găseşti artişti de valoare pe care să-i convingi să-ţi încredinţeze manuscrisele lor. Apoi sumele necesare editării, distribuţiei, vânzării. Şi când toate aceste condiţii se pun la Marsilia în 1941, se mai adaugă lipsa hârtiei şi dificultăţile transportului.

În mod straniu, poate că prima condiţie, cea a scriitorilor pe care să-i editezi, era cea mai uşor de rezolvat în acel loc. Pentru că la Marsilia se refugiaseră, în zona «NONO», adică «non occupé », mulţi artişti care se temeau de pericolul lagărelor de concentrare germane. Printre ei muzicieni ca Clara Haskil, pictori ca Jeanne Coppel, scriitori ca Ilarie Voronca sau Claude Sernet, umanişti ca Lanza del Vasto.

Denys-Paul Bouloc, cu care vorbesc în casa lui din Rodez, îşi aminteşte de toată această lume de artişti în căutarea unui punct de echilibru, într-o lume dezechilibrată. În martie 1941, în subsolul unei cafenele de pe celebrul bulevard «La Canebière», când Denys-Paul Bouloc l-a întâlnit pentru prima data pe Ilarie Voronca, în mijlocul unui grup de intelectuali refugiaţi, era greu să-şi închipuie că începea o prietenie care va dura până la moartea poetului venit de pe malurile Dunării.

Şi într-adevăr, după numai două săptămâni, Voronca îi încredinţează un manuscris, care urma să fie publicat la Rodez, sub numele de «Lord Duveen ou l’invisible à la portée de tous».

Era primul dintre cele patru volume ale lui Ilarie Voronca publicate de Denys-Paul Bouloc în timpul războiului, în ciuda cenzurii naziste şi a lipsurilor de tot soiul.

Însă Ilarie Voronca nu era la primul volum apărut.

Născut la Brăila pe 31 decembrie 1903, Voronca a avut o soră geamănă, care nu a trăit decât două zile. După studiile strălucite terminate la Universitatea din Paris, unde obţine titlul de Doctor în Drept, Eduard Ilarie Voronca se stabileşte defintiv în Franţa în 1933 şi lucrează la diferite societăţi bancare şi de asigurări, ba chiar şi ca « secrétaire-correspondant» al unui cunoscut impresar de teatru şi cinema.

Voronca vorbea curent nu numai româna şi franceza, dar şi engleza, germana şi italiana.

După ce obţine în 1938 cetăţenia franceză, este mobilizat şi îşi face serviciul militar în regimentul staţionat pe platoul Larzac, acolo unde avea să se ascundă câţiva ani mai târziu. 

Între timp, Voronca ducea o activitate literară intensă. După primul volum de poezii intitulat «Restrişti» publicat în 1923, la mai puţin de 20 de ani, ilustrat de Victor Brauner, urmează în 1927 «Colomba», după numele viitoarei lui soţii, cu ilustraţii de Robert şi Sonia Delauney şi «Ulise», cu portretul autorului desenat de Marc Chagall. 

În 1929, volumul «Plante şi animale» este ilustrat de Constantin Brâncuşi. În totul, Voronca a publicat în România între 1923 şi 1933 o duzină de volume însoţite de ilustraţii semnate de Maxy, Petrescu, Michonze, Perahim…

Între timp, Voronca fondează revista de avangarda «15 H.P.» şi, împreună cu Victor Brauner, Jacques Hérold, Marcel Iancu şi alţi artişti români, crează o mişcare artistică de avangardă care continuă linia trasată de un Tristan Tzara prin lansarea curentului «dadaist» la Zürich în 1916. 

În acelaşi timp Voronca colaborează la nenumărate reviste dintre care principalele se intitulau: «Punct», «Integral», «Unu», «Alge» şi «Aşa». 

Primul volum al lui Ilarie Voronca publicat în Franţa, în 1933, la «Editions du Sagittaire», se intitulează «Ulysse dans la cité» şi este, de fapt, o traducere realizată de autor împreună cu Roger Vaillant. 

În anii următori, în timpul vieţii artistului, au fost publicate cincisprezece volume de versuri şi şase în proză.

E impresionant să constaţi, nu numai imensa cantitate de muncă depusă în condiţii atât de vitrege, dar şi rapiditatea cu care scria Voronca. Denys-Paul Bouloc vorbeşte de un «sentiment d’urgence», rezultat al unei spaime ancestrale şi care se manifesta în dorinţa permanentă de a-şi vedea operele editate, înainte de a fi prea târziu. 

El i-a editat de altfel un volum de poeme «Les témoins» în 1942 şi trei opere în proză «Lord Duveen ou l’Invisible à la portée de tous» în 1941, «La confession d’une âme fausse» în 1942 şi «Le clé des réalités» în 1944.

Şi Denys-Paul Bouloc, comentează cu o oarecare ironie şi amărăciune:

«În perioada războiului, deşi era interzisă publicarea operelor scriitorilor evrei, am obţinut viza cenzurii şi am găsit imprimeria şi hârtia necesară. După război, deşi luptasem ca rezistent în maquis, n-am reuşit să mai obţin hârtia necesară în condiţiile de penurie de atunci.» 

În ciuda condiţiilor de trai extrem de dificile în care trăia în timpul războiului, când risca în orice moment deportarea fără speranţă de întoarcere, Ilarie Voronca a fost prezent în diferite reviste de limbă franceză.

De altfel, principalii exegeţi ai operei lui Voronca îl consideră ca un poet al inocenţei, al reconcilierii care descoperă «des vastes contrées de joie». Curioasă bucurie care se termină printr-o sinucidere! 

Şi totuşi, în viaţa de toate zilele, Voronca avea o capacitate excepţională de a se entuziasma sau de a-i face fericiţi pe cei care-l înconjurau.

În orice caz, Voronca avea nevoie de prieteni şi de căldura lor, «il aimait qu’on l’aimât» după cum îşi aminteşte Denys-Paul Bouloc. 

Din 1941, după acea întâlnire memorabilă la Marsilia, drumurile celor doi poeţi se încrucişează tot mai des. Pentru că Denis-Paul Bouloc era şi el un poet al cărui volum de versuri, publicat în 1941, a fost prefaţat de Voronca. 

Situaţia la Marsilia devenind din ce în ce mai periculoasă, Denys-Paul Bouloc îl convinge pe Voronca să se ascundă în regiunea Aveyron, într-o zonă retrasă, în care pericolul de a fi deportat era mult mai mic.

Denys-Paul Bouloc în casa sa din Rodez, alături de desenul reprezentându-l pe Ilarie Voronca (2001)

 Aşa a debarcat Voronca la Rodez, într-o dimineaţă de iunie 1943, şi a rămas până în octombrie 1944. Între timp a locuit la hotelul Trébose din Moyrazés, un mic sat nu departe de Rodez şi, pe  urmă, ascuns în podul şcolii din sat.

A fost o epocă de calm şi prietenie, mulţumită generozităţii oamenilor locului, dar mai ales institutorilor Jean şi Elise Mazenq cu care a legat o amiciţie de neuitat.

Mare parte din scrierile publicate după război au fost realizate în această ascunzătoare, devenită «un havre de paix». 

Tot în această perioadă, şi tot prin intermediul lui Denys-Paul Bouloc, Voronca face cunoştinţă cu Antonin Artaud. Acesta, fiul unui căpitan de cursă lungă, cu  o  mamă de origine greacă, născut la Marsilia pe 4 septembrie 1896, a făcut şi el parte din avangarda artistică a anilor ’20. Poet, actor de teatru şi cinema, regizor, decorator de teatru, eseist, critic dramatic, teoretician al artei teatrale, pictor, desenator, scriitor, iată numai câteva faţete ale talentului excepţional de care se bucura acest mare artist. 

Din păcate, Artaud suferea de o teribilă boală de nervi, care a început cu migrene permanente şi a continuat cu criza ce, începând cu 1937, l-a condus la nenumărate internări pentru tratament în diferite spitale psihiatrice.

Antonin Artaud a sosit la Rodez în februarie 1943, trimis de Robert Desnos, care îl cunoştea pe Gaston Ferdière, directorul spitalului psihiatric din localitate. Acesta era el însuşi poet şi participase înainte de război la activităţile grupului suprarealist. De altfel, în 1943 doctorul Ferdière a colaborat la revista «Méridien»  editată de Denys-Paul Bouloc dirijând un  număr special, dedicat umorului şi în care Artaud participa cu traducerea unui text de Lewis Carol.

Prin această legătură, Desnos spera ca Artaud să fie mai bine îngrijit decât la Paris, unde, în plus, lipsurile materiale în timpul războiului erau mult mai mari.

La Rodez, Antonin Artaud, care era supus unor tratamente psihiatrice greu de suportat, era liber în restul timpului şi practica mare parte din artele care-l pasionau. Cel mai des discuta cu prietenii sau, mai bine zis, monologa pe teme mistice, sau despre concepţiile sale în domeniul teatrului şi al artei cinematografice, care-l pasionau şi în care avea o imensă experienţă. Cu doctorul Ferdière, singurul membru al corpului medical pentru care avea un oarecare respect, Artaud avea, de asemenea, preocupări comune, cu atât mai mult cu cât acesta practica «art-terapia», metodă clinică pe care o inventase şi care s’a dezvoltat pe urmă în spitalele psihiatrice. 

Într-o zi, Ferdière şi Bouloc au decis să organizeze o întâlnire între Artaud şi Voronca, invitându-i la masă în casa doctorului.

După dejun, cei doi artişti, însoţiţi de Denys-Paul Bouloc, au plecat la plimbare prin oraş. Subiectul discuţiei era mai ales lumea suprarealiştilor, pe care amândoi o cunoscuseră înainte de război, şi despre curentele şi tendinţele la care participaseră. Voronca a recitat «avec cet accent roumain qui faisait son charme» câteva din poemele sale în care cânta frumuseţea lumii în care trăia, iar Artaud a declamat un poem din Baudelaire. 

Deodată, prin faţa celor trei prieteni, trecu o tânără cu un chip agreabil.

Voronca, după obiceiul lui, nu-şi putu reţine entuziasmul: «Dragă Artaud, când vedeţi o femeie frumoasă nu vă gândiţi că e o creatură a lui Dumnezeu, o adevărată operă de artă care aprinde o dorinţă legitimă?» 

Artaud îl strânge de braţ, îl scutură cu energie şi ţipă: «Voronca, nefercitule, taci din gură, nu vezi că blasfemezi?». 

Voronca, neobişnuit cu ieşirile lui Artaud, tot atât de violente pe cât de neaşteptate, nu ştia cum să reacţioneze, întorcându-se spre Bouloc, care încearca să creeze o diversiune. Toate eforturile au fost zadarnice, pentru că Artaud s’a lansat într-un lung delir despre lume şi păcatele ei, asupra femeii – fiinţă impură – şi pericolul pe care ea îl reprezintă pentru sufletul omului! 

După un sfert de oră de peroraţii, Artaud s-a liniştit fără ca cei doi interlocutori să-şi poată da seama unde se găsea, în discursul ţinut, limita între jocul actorului şi manifestările patologice ale bolii de care suferea. 

Voronca, între mutiplele căutări practicate la Rodez, a făcut şi o săptămână de «retraite spirituelle» la abaţia din Bonnecombe, după cum a şi cotizat timp de trei luni la Partidul comunist! 

Mult mai susţinute au fost relaţiile cu «sexul frumos». Şi aici, caracterul lui Voronca, un amestec de exaltare şi naivitate, se manifesta din plin!

Denys-Paul Bouloc povesteşte că într-o zi, venit la Rodez din bârlogul de la Moyrazès, Voronca trecea pe stradă, când, deodată, s-a oprit în faţa unei trecătoare şi, punând un genunchi pe trotuar, îi sărută mâna spunând: «O, Madame, cât sunteţi de frumoasă!»

După ce ascultă înlemnită câteva complimente, doamna, stupefiată, dispăru grăbită, cu ideea că a nimerit peste cine ştie ce nebun scăpat de la azil.

Denis-Paul Bouloc, cam mirat, i-a spus lui Voronca părerea lui şi anume că respectiva doamnă era chiar… urâtă.

«Ştiu prea bine, i-a răspuns Voronca, însă e probabil că nimeni nu i-a spus vreodată că e frumoasă. Şi nimeni nu-i va spune niciodată. I se va fi întâmplat doar o dată în viaţă. Asta o să o asigure şi o să-i dea curaj în viaţă. O să-şi aducă aminte veşnic de aceasta zi.» 

Altă dată, când Denys-Paul Bouloc i-a făcut o remarcă asupra faptului că iubea fără nici o diferenţă toate femeile, Voronca i-a răspuns: «Dragă Denys-Paul, gândeşte-te puţin: când treci pe lângă un cireş, nu-ţi place numai o cireaşa, ci tot cireşul!». 

Cu o altă ocazie, în plină ocupaţie germană, Voronca se găsea la poşta din Rodez. În faţa lui o tânără stătea la coadă. Voronca o priveşte îndelung, îi strânge mâna, îi vorbeşte încet la ureche fără să obţină vre’un răspuns. Denys-Paul Bouloc reuşeşte să-l tragă de-o parte promiţându-i că-i va obţine adresa domnişoarei, cu atât mai mult cu cât aceasta era cunoscută în oraş unde practica «le plus vieux métier du monde»! 

Un pic dezamăgit de această revelaţie, Voronca se îndepărtează de ghişeu şi, remarcând două ţigănci aşezate într-un colţ al oficiului poştal, începe să discute cu ele. Şi când acestea i’au propus să’i citească soarta în palmă, le-a întins surâzător câte o mână fiecăreia!

Toată această aventură se petrecea la numai cincizeci de metri de Komandatura germană! 

În ciuda unei oarecare inconştienţe sau dezinteres pentru problemele zilei, Voronca a participat în perioada şederii la Rodez la rezistenţa franceză, în reţelele « Daniel » şi «Du Guesclin».   

În luna octombrie 1944, Voronca s-a întors la Paris unde a fost numit în curând şef al emisiunilor în limba română la Radiodifuziunea franceză. 

Denys-Paul Bouloc s-a instalat şi el la Paris în septembrie 1945. Aşa că cei doi prieteni se întâlneau deseori, cinau împreună, discutau despre diferitele lor proiecte. În această perioadă, Voronca a publicat două nuvele «Henrika» şi «Souvenirs de la planète Terre», iar volumul de nuvele «Contre-Solitude» era în pregătire în momentul sinuciderii poetului. 

În decembrie 1945, Voronca pleacă în România. Scopul acestei călătorii dificile în condiţiile precare ale războiului de abia terminat, era să reuşească să aducă în Franţa o tânără violonistă, la care visase în toţi aceşti ani de surghiun şi căreia îi dedicase nenumărate poeme şi gânduri.

 Oare personajul acesta idealizat de timp şi de distanţă nu s-a dovedit la înălţimea aşteptărilor poetului? 

Fapt cert este ca pe 4 aprilie 1946 Voronca s’a închis în apartamentul unor prieteni, a înghiţit un amestec de alcool şi somnifere (el care nu consuma niciodată astfel de produse) şi a deschis gazul. 

A doua zi, când poliţia l-a descoperit mort, pe masă se găsea o scrisoare adresată lui Denys-Paul Bouloc, în care nu dădea decât indicaţii privind volumul în curs de editare. Scrisoarea lui Voronca preciza că, în momentul în care Denys-Paul Bouloc o va citi, el nu va mai fi în viaţă.  

Deşi luaseră masa împreună cu numai două zile înainte, nimic din atitudinea lui Voronca nu lăsa să bănuieşti că luase o hotărâre iremediabilă. 

Câteva zile mai târziu, într-o dimineaţă rece de primăvară, câţiva prieteni intimi s-au întâlnit la cimitirul parizian din Pantin pentru a aduce un ultim omagiu celui care era numit «le poète de la joie».

Jean Cassou şi Denys-Paul Bouloc au evocat « la figure de cet homme bon, généreux, fraternel », un adevărat «prinţ de legendă» care a decis să părăsească «planeta Terra» pentru a trece pragul spre «l’invisible», adevărata lui patrie.

Mormântul lui Ilarie Voronca, înainte de restaurarea din anii 2000

 Prietenia şi admiraţia pe care Denis-Paul Bouloc o purta lui Ilarie Voronca nu s’au încheiat cu moartea poetului.

Denys-Paul Bouloc a publicat începând cu 1946 diferite volume de poeme inedite, articole şi amintiri în diferite reviste ca « Lettres Françaises », « Cahiers France–Roumanie» şi a participat la numeroase emisiuni consacrate «poetului bucuriei» de la Radiodifuziunile franceză şi italiană. 

De altfel, timp de trei ani, între 1945 şi 1948, Denis-Paul Bouloc a lucrat ca redactor al revistei «Cahiers France-Roumanie», post pe care-l obţinuse datorită recomandaţiei lui Ilarie Voronca şi în care şi-a pus întregul talent şi competenţă în slujba difuzării culturii române în Franţa. 

Au fost ani excepţionali când lumea evolua rapid, atât în România cât şi în Franţa, şi în care libertatea regăsită îndemna pe creatori să călătorească şi să-şi expună arta în toate ţările Europei.

Astfel, Denys-Paul Bouloc a avut ocazia să cunoască la Paris nenumaraţi artişti care se învârteau în nebuloasa artei româneşti ca George Enescu, Yehudi Menuhin, Tristan Tzara, Constantin Brâncuşi, Elena Văcărescu, Saşa Pană, Clara Haskil etc…

 În acelaşi timp a întâlnit la Legaţia României mulţi oameni politici, printre care Tătărăscu, Pătrăşcanu şi Gh. Gheorghiu-Dej, veniţi la Paris cu ocazia negocierilor Tratatului de Pace, ba chiar lui Pătrăşcanu i-a dat şi lecţii de… franceză.

După 1948, când ambianţa revistei s-a schimbat, Denys-Paul Bouloc a părăsit redacţia, ba chiar şi numele «caietelor» a fost schimbat în «Paris – Bucarest».

La iniţiativa a zece amatori de poezie din Rodez, dintre care făceau parte Jean Digot şi Denys-Paul Bouloc, începând din 1951, a fost creat, sub egida «Asociaţiei scriitorilor din Rouergue», un premiu de poezie intitulat «Ilarie Voronca». Acest premiu, decernat în cadrul manifestării intitulate «Zilele Poeziei din Rodez», care are loc în fiecare an în luna iunie, este atribuit în acelaşi timp cu premiile «Antonin Artaud», «Jean Bodau de literatură occitană» şi «Premiul cititorilor». 

Alt premiu decernat cu această ocazie, intitulat «Prix Claude Sernet» după numele cumnatului lui Ilarie Voronca, născut în România şi decedat în Franţa, este atribuit din 1976 unui poet străin de limbă franceză. Premiul «Ilarie Voronca», decernat anul acesta pentru a patruzeci şi şaptea oară, a fost câştigat pentru prima dată de o poetă de origine română Marlena Braester, cu manuscrisul «Oublier en avant». Cartea Marlenei Braester, născută în România şi care locuieşte astăzi în Israel, după ce a făcut studii în Franţa, va fi publicată în luna ianuarie 2002 de editura Jacques Brémond. Denys-Paul Bouloc, care a făcut parte ani de zile din juriul acestor premii, s’a ocupat în ultimii zece ani de organizarea concursului de poezie. 

 «Maintenant, il faut laisser la place aux jeunes!» Ceea ce nu înseamnă că nu va continua să ţină conferinţe sau să participe la dezbateri, mese rotunde sau emisiuni radiofonice despre poezie şi editură sau să  împărtăşească tinerilor experienţa lui personală din lumea artiştilor. Cum spune un proverb francez: «L’amitié d’un grand homme est un bienfait des dieux!»

Cu condiţia să ştii să întreţii flacăra pe care această prietenie a aprins-o!

Rodez, iulie  2001

– 

P.S. Centrul Cultural Român de la Paris anunţa pentru 18  octombrie spectacolul «Patru Români la Paris: Benjamin Fondane, Paul Celan, Ilarie Voronca şi Gherasim Luca», care va avea loc la binecunoscutul café/teatru/restaurant  «Train de vie» specializat în bucătăria şi activităţile culturale est-europene.  

* « Prietenii mai intâi» – titlul unui binecunoscut refren de Georges Brassens, care preamăreşte  prietenia.

SERVICE APRES-VENTE (2023)

În luna noiembrie a acestui an, primeam un mesaj de la un coleg, membru al SASL (Société Archéologique, Scientifique et littéraire) din Béziers, care spunea :

« În omagiu adus marelui poet evreu franco-român Ilarie VORONCA, refugiat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la Élise și Jean MAZENC, la MOYRAZES (AVEYRON), primarul și municipalitatea acestei comune franceze au decis să comande cunoscutului pictor  « street- art » ZABOU, o frescă uriașă pe peretele frontonului primăriei.

Această inițiativă a fost răsplătită la nivel național prin bursa „Strada Collectivités” acordat de Asociația pentru Difuzarea Artelor Grafice și Plastice. Cu această ocazie, doamna Christiane CHAULE de la « Association Grenier Poésie Ilarie VORONCA » a anunțat că tocmai a terminat manuscrisul unei importante lucrări biografice despre poetul VORONCA, pentru a cărei apariție caută un editor. »

Această informație neașteptată m-a umplut de bucurie !

Am decis să ofer Primăriei din Moyrazes un exemplar al cărții mele „Sécantes roumaines / Secante românești” editată la Oradea în 2011, care cuprinde și textul precedent.

Aștept confirmarea primirii, care se va face cu ocazia vizitei colegului meu de la SASL, nativ din Aveyron.

Adrian Irvin ROZEI

Boulogne, decembrie 2023

SERVICE APRES-VENTE 2

Tocmai trimesesem acest text editorului meu spre publicare, când am primit un mesaj cu același subiect, care merită să fie menționat !

Este vorba de un (foarte) lung text, de fapt reproducerea unor scrisori trimise de Ilarie Voronca, în zilele ce au precedat sinuciderea sa.

Textul poate fi citit in-extenso aici.

El răspunde la întrebările lui Denys-Paul de acum 22 ani.

Din păcate, Denys-Paul Bouloc nu mai este printre noi !

R.I.P.

Boulogne, 14/12/2023