« Les clés du Paradis »… la Vatican!

La Bastide Vieille, 15/03/2021

 

Cu siguranţă că n-aş fi aflat niciodată ce este un « clavigero » dacă n-aş fi citit un articol publicat în revista « Point de vue » din luna iulie 2020 !

In acest text, ni se spune, cu multe detalii, că la Vatican există un personaj unic în lume : este funcţionarul care deţine cele 2797 de chei ce deschid « porţile celor mai frumoase comori ale istoriei şi artei mondiale ». 

In acest moment, şi din anul 2012, postul de « clavigero » este ocupat de Giovanni Crea, un fost « carabinier », mândru de responsabilităţile pe care le deţine. 

 « In fiecare dimineaţă, simt o senzaţie unică. », spune Giovanni. « O impresie extraordinară, niciodată aceeaşi, ca şi cum aş respira un aer magic când deschid poarta Capelei Sixtine şi admir fresca lui Michelangelo, singur şi în liniştea cea mai totală. Cum aş putea să mă plictisesc de aşa ceva ? ». 

Sunt mai bine de 20 ani, de când Giovanni Crea lucrează în « Cità del Vaticano ». Pe atunci, el era un simplu student, care dorea să devină magistrat, şi avea nevoie de un loc de muncă provizoriu pentru a-şi finanţa studiilede drept.

« Lucrând aici, m-am îndrăgostit de istoria artei. Trebuie să precizez că mă aflu în « loja de onoare » ! In total, avem aici 7,5 Km de muzee, iar colecţiile se compun tot atât de bine din vase etrusce sau din picturi chinezeşti, manuscrise medievale sau cele mai frumoase statui ale maeştrilor Renaşterii italiene. » 

Giovanni este, de aproape zece ani, « capo clavigero », al unspezecelea de la înfiinţarea acestui post în 1970. Mai înainte, cheia Capelei Sixtine era păstrată de « mareşalul Conclavului », ales printre membrii aristocraţiei romane.

Insă el nu lucrează singur.  Giovanni conduce o echipă de cinci persoane.

« Ne repartizăm diferitele zone ale muzeului, precum şi deschiderea şi închiderea lui. » Tot ei au responsabilitatea de a verifica starea exponatelor, la sfârşitul unei zile de vizită. Şi, într-un muzeu care, în condiţii normale, este parcurs de 25 000 vizitatori zilnic, asta nu-i o treabă uşoară ! Chiar şi în timpul pandemiei de Coronavirus, trec prin sălile muzeului cam 4500 de persoane în fiecare zi. 

« Departamentul meu preferat este « Museo Pio-Clementino » din « Palazo Belvedere », care a fost inaugurat în 1771,  unde se află celebra statue   «Laocoon şi fii săi » asaltaţi de şerpi, o opera antică regăsită în secolul XVI şi cumpărată de papa Iulius II. Tot aici se găseşte şi « Apollo şi torsul din Belvedere »*, două piese antice de marmoră care l-au inspirat pe Michelangelo, când a pictat fresca din Capela Sixtină, în special pentru chipul şi pieptul, în rotaţie, al lui Iisus Hristos ». 

E drept că Sgn. Crea are o slăbiciune pentru picturile lui Michelangelo, însă, de asemenea, pentru statuile etrusce sau pentru caligrafia chineză. 

« Arta are puterea unică de a reuni oamenii, oricare ar fi cultura sau religia lor de bază. E miraculos să poţi asista în direct la acest fenomen, să vezi vizitatorii veniţi din toată lumea în căutarea emoţiei unice pe care o poate procura frumosul.  Mare parte dintre aceste opere au fost create în scopul evanghelizării. Insă, dincolo de orice semnificaţie teologică, frumuseţea însăşi are puterea de a ne face mai buni.» 

« Il clavigero » de azi a avut norocul de a-i cunoaşte pe ultimii trei Suverani pontifi.

« Am început să lucrez aici în vremea pontificatului papei Ioan – Paul II.

Pe Papa Benedict XVI l-am cunoscut bine, pentru că lucra aici înainte de a fi ales. Era foarte simplu cu noi.

Papa Francisc mi-a făcut onoarea de a o primi pe mama mea în audienţă particulară, chiar puţin timp înainte de decesul ei. Mama avea un astfel de devotament pentru el încât cred că a fost una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii sale. » 

Şi Giovanni Crea ne mărturiseşte, izbucnind în râs : « Ştiţi, pentru un creştin, este totuşi cea mai frumoasă meserie din lume ! » 

 *   *   *

Printre imaginile ce ilustrează articolul menţionat, una  mi-a atras atenţia.

Este scara elicoidală prin care se intră şi se iese din Muzeul Vaticanului.

Ea este numită « Scara lui Bramante ». 

Insă această  scară nu a fost concepută de Donato « Donnino » di Angelo di Pascuccio, numit «  Bramante », născut în 1444 la Fermignano, lângă Urbino şi decedat la Roma în 1514. Ar fi putut fi cazul, pentru că Bramante este cunoscut, mai ales, pentru concepţia iniţială şi realizarea parţială a Basilicii Sf. Petru din Roma, centrul nevralgic al Vaticanului. 

« Scara lui Bramante » a fost realizată doar în 1932 de arhitectul Giuseppe Momo (1875, Verceil – 1940, Torino).

„Scala del Bramante”, în italiană, este o celebră scară spirală alegorică monumentală, dublă elicoidală, din Muzeul Vaticanului la Roma, în Italia, realizată în 1932 de arhitectul italian Giuseppe Momo, sub pontificatul Papei Pius XI. Ea este inspirată de o scară renascentistă din secolul al XVI-lea al arhitectului Bramante, care se află în  Muzeul Pio – Clementino.

Scara originală renascentistă „Bramante”  a fost comandată în 1512 de Papa Iulius al II-lea, pentru a conecta Palatul Belvedere cu Vaticanul. Arhitectura sa în spirală dublă, lățimea și panta mare sub formă de rampă asigură circulaţia simultană în două sensuri, „pe jos, călare, în trăsură trasă de cai sau chiar de o căruță cu boi” … (cum ar fi faimoasa scară cu dublă revoluție din 1545 din Château de Chambord, atribuită lui Leonardo da Vinci). Scara în spirală din 1932 a fost imaginată la fel ca cea anterioară, concepută cu un efect optic, de formă spirală-conică ascendentă sau descendentă, iluminată de un acoperiş de sticlă în partea ei superioară şi mărginită de balustrade metalice decorate cu stema papală și Cornul abundenţei …

Scara  din Vatican permite ieșirea din muzeu coborând pe o spirală şi, separat, urcarea pe cealaltă înspre intrarea în muzeu.Numai că ea a fost denumită „ …del Bramante” din cauza unei confuzii privind numele creatorului ei. 

După cum spune Wikipedia:

Variante ale simbolismului geometric al cercului, spiralele-elicoidale simbolizează o mișcare geometrică armonioasă de evoluție sau regresie alegorică spre neant sau infinit, în creștere sau în scădere, precum spirala arhimedeană, învelișul gastropodului, elica sau dubla helică moleculară a genomului sau caduceul, sau spirale triple de triskel, sau conuri de Iad (Divina Comedie), Purgatoriu (Divina Comedie) și Paradis (Divina Comedie) care duc la Empirianul sferei cerești din Divina Comedia din secolul al XIV-lea al lui Dante

Le las responsabilitatea acestei afirmaţii! 

Insă mie, această superbă dublă scară elicoidală, pe care o cunosc de la prima mea vizită la Roma, în 1968, îmi aminteşte un alt muzeu, tot atât de celebru, însă cu exponate şi o funcţie arhitecturală total diferită, pe care l-am descoperit doar în 1974:  

Muzeul Solomon R. Guggenheim este un muzeu de artă modernă situat pe Fifth Avenue la Upper East Side din New York City, Statele Unite. 

Este cel mai cunoscut dintre diferitele muzee create de Fundația Solomon R. Guggenheim. Deseori e denumit pur și simplu „Guggenheim”. În 2005, avea aproximativ 6.000 de lucrări, dintre care doar 3% erau expuse.

Inițial, numele său a fost „Muzeul picturii non-obiective”, care poate fi tradus ca „muzeu al picturii non-figurative”. A fost creat pentru a fi un loc de desfășurare a expoziției de artă al  avangardei artiștilor moderniști, precum Vasili Kandinsky sau Piet Mondrian. Locația actuală a muzeului, la colțul străzii 89 și Fifth Avenue, cu vedere spre Central Park, datează din 1959, după ce noua clădire a fost proiectată de Frank Lloyd Wright, care a murit înainte de finalizarea construcției și deschiderea muzeului pe 21 octombrie 1959. 

Spațiul muzeului are o structură elicoidală. Vizitatorul intră pe sus, apoi coboară treptat la nivelul solului printr-o rampă ușor înclinată: noțiunea de sală de expoziție dispare astfel în favoarea unei continuități de prezentare.”

*   *   * 

Cu „Scala del Bramante” am avut o întâlnire oarecum neaşteptată! 

In luna mai 2019, mă aflam la Bucureşti, însoţit fiind de soţia şi fiul meu. Sosisem aici pentru a participa la căsătoria unei nepoate. Inainte de festivităţi, soţia mea  dorea să treacă pe la coafor pentru „un coup de peigne”.

Nicio problemă! Reperasem, chiar peste drum de hotelul nostru, un salon de coafură. Am luat rendez-vous, am însoţit-o acolo, i-am explicat coafezei despre ce e vorba (soţia mea face parte din milioanele de locuitori ai planetei Terra care nu practică limba lui Eminescu… Nenorociţii!) şi am plecat să-mi rezolv alte probleme stringente. 

Când am revenit, „Operaţia coafură” era pe sfârşite. Am întrebat-o pe soţia mea:

Totul e în regulă? V-aţi înţeles?

Desigur! Fără nicio problemă! Dna. coafeză vorbeşte curent limba franceză, deşi n-a pus niciodată piciorul în Franţa!

Cum aşa?

A învăţat franceza la şcoală şi a continuat cu clasicii francezi!Mi-a vorbit îndelung despre Victor Hugo şi despre romanul său „Notre-Dame de Paris”. De altfel, i-am promis că-i voi trimite, săptămâna viitoare, din Franţa, o carte postală cu Notre-Dame! 

Era să cad de pe scaun! Mai bine zis, am ridicat ochii la cer! 

Şi acolo… să vezi minune! Pe tavanul salonului apăreau doi „oculus”: două postere în formă de elipsă, unul lângă altul! 

Am fost cu atât mai uimit de acest „montaj decorativ” cu cât tocmai „fabricasem” la Bucureşti un „oculus” asemănător. In realitate, cu câteva săptămâni mai înainte, am decis că voi decora „căsuţa de turtă dulce” (numai 17 m2!) pe care o restaurasem în Languedoc, la Clermont-l’Hérault, orăşelul de unde este originară soţia mea, cu un „oculus” pe plafon.

Am reflectat îndelung şi, în cele din urmă, am ales o fotografie luată în luna martie 2019, cu ocazia unei croaziere în Golful Arabic. Imaginea reprezintă un apus de soare, capturat deasupra „Muzeului  Luvru” din Abu Dhabi. Intr-un colţ al imaginii apare chiar şi vaporul pe care se desfăşura croaziera mea, iar pe cerul înflăcărat de apusul soarelui, poţi distinge  silueta unui helicopter „Chinook”, fabricat în USA. 

 

Am încercat să obţin posterul de care aveam nevoie la Clermont-l’Hérault, însă nimeni n-a fost capabil să realizeze o imagine cu dimensiunile cerute! „Incercaţi Dvs. La Paris. Poate că acolo au aparatura necesară! 

Bof!, mi-am spus! Ştiu eu unde îl voi face!   La Bucureşti, în „ţara tuturor posibilităţilor”!

Intr-adevăr! In societatea din inima oraşului, unde comand toate lucrările de copiat acte, tipar, imprimare… de care am nevoie, mi l-au făcut „în doi timpi şi trei mişcări”! Ba chiar, foarte mulţumit de calitatea muncii lor, am comandat şi un poster dreptunghiular de două ori mai mare!

Astăzi, amândouă posterele sunt instalate, unul la Clermont-l’Hérault, celălalt la Bastide Vieille, în Languedoc. 

Insă, în salonul de coafură de pe str. Vasile Lascăr, admiram cele două imagini de pe plafon şi… mă întrebam „ce reprezintă ?”.Am încercat să aflu de la o tânără lucrătoare din salon.

Cel cu spirala albă, nu ştiu de unde e! Dar cel cu scara, cred că e din Vietnam!

Uitându-mă mai atent, am recunoscut… „Scala del Bramante”!

Nu cumva e de la Vatican?”, am întrebat-o.

Da! Adevărat! Da’ Vatican şi Vietnam… au tot 7 litere si încep cu „V”!                    

*   *   *

N-am mai insistat! La ce bun? 

Insă, vreo zece zile mai târziu, am revenit în salonul de coafură.

Soţia mea se ţinuse de cuvânt! Scrisoarea cu cartea postală „Notre-Dame de Paris” sosise! Iată cea mai bună dovadă! 

Am discutat câteva minute cu coafeza preferată a soţiei mele. Ne-am promis că ne vom revedea cu ocazia următoarei mele vizite la Bucureşti. 

Trecând prin Roma, după numai două săptămâni, am intrat în Muzeul Vaticanului şi am aruncat o privire înspre „Scala del Bramante”. Era chiar ca în „oculus” de la Bucureşti! 

Fiind însă foarte grăbit, mi-am promis că voi reveni cu mai multă vreme, ca s-o pot admira cu atenţie. Numai că, datorită pandemiei în curs, vizita prevăzută la Roma… aşteaptă de un an! 

Când am sosit iar la Bucureşti, în luna octombrie 2019, am descoperit că Salonul de coafură dăduse faliment şi era închis.Cât despre Notre-Dame, …toată omenirea cunoaşte situaţia de azi! 

Noroc că, mulţumită lui Giovanni Crea, „clavigero” de la Vatican, am aflat că, cel puţin, „Scala del Bramante” a rămas la locul ei! 

De cum se termină pandemia, alerg s-o revăd!Şi voi merge s-o salut pe coafeza de la Bucureşti, cu informaţiile privind reconstrucţia catedralei Notre-Dame. 

Tant qu’il y a de la vie, y’a de l’éspoir!”**           

                                        

Adrian Irvin ROZEI  

La Bastide Vieille, martie 2021

 

 –

* Prin anul 1962, eram coleg de clasă, la Liceul « Mihail Sadoveanu » (astăzi « Virgil Madgearu ») de pe Blv. Dacia din Bucureşti, cu Mihai Oroveanu.

« Mihai Oroveanu (1946-2013) s-a născut pe 20 septembrie 1946, la Bucureşti. Istoric de artă, fotograf, curator şi colecţionar de artă, Mihai Oroveanu a fost şi un bun cunoscător al artei internaţionale actuale. În 1990, Mihai Oroveanu a devenit director general al Oficiului Naţional pentru Documentare şi Expoziţii de Artă. Începînd din anul 2001, Mihai Oroveanu a fost director general al Muzeului Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti. Tot el a avut ideea organizării primului Tîrg internaţional de carte, Bookarest, găzduit ani în şir în spaţiile de la Teatrul Naţional din Bucureşti. »

Desigur că, pe atunci în anii ‘60, nimeni nu ştia ce vom deveni, la maturitate ! Nici el, nici eu !

Insă, cunoşteam pasiunile lui Mihai, legate de artă şi literatură, ca şi de… aruncarea ciocanului ! Sport în care el era în luptă permanentă pentru a păstra titlul de campion naţional junior.

Precum şi faptul că era nepotul lui Ion Jalea, celebrul sculptor român care a creat în tot cursul secolului XX.

Intr-o zi, în timpul orei de limba latină, Mihai Oroveanu, care nu era foarte pasionat de cursurile predate în şcoală şi desena pe cărţi sau pe caiete, mai tot timpul, îmi spune, surâzând în barbă: “Apollo din Belvedere făcea inele!

Era să cad de pe scaun! Ce înseamnă asta ? Cum adică « …făcea inele » ? Pe Mihai… îl cam doare capu’ !

Am insistat, am insistat (Mihai nu era foarte vorbăreţ !), până mi-a spus, arătându-mi statuia antică a lui “Apollo din Belvedere”, reprodusă în cartea noastră de latină:

 “Dacă te uiţi cu atenţie, vei vedea că Apollo are nişte muşchi pe tors pe care nu-i poţi dezvolta decât dacă practici gimnastica atletică şi, în special, “inelele”. Deci: Apollo din Belvedere făcea inele!

Nu ştiu cât de valabilă este această afirmaţie, deşi, jumătate de secol mai târziu, am încercat s-o verific cu amicul meu Inti Serrano, multi-campion internaţional de gimnastică. Care, bine înţeles, « a făcut inele » timp de zeci de ani !

Insă, din acea zi de la începutul anilor ’60, de câte ori văd vreo copie de-a statuii lui Apollo, printr-un parc sau muzeu, îmi amintesc de afirmaţia lui Mihai Oroveanu şi încerc să verific dacă zeul antic… chiar « făcea inele » !

Astfel, am strâns o colecţie de imagini ale lui Apollo cu muşchii torsului mai mult sau mai puţin dezvoltaţi. Probabil că nenumăraţii sculptori sau copişti, de-a lungul secolelor, nu cunoşteau această consecinţă a sportului practicat de patronul antic al muzelor !

Cei ce vor să cunoască mai bine cariera şi opiniile lui Mihai Oroveanu, puţin timp înainte de a ne părăsi, pot viziona programul « Profesioniştii » al Eugeniei Voda sau ultimul său interviu la :

Pentru mine, dispariţia lui Mihai este o pierdere incomensurabilă.

Nu numai că am avut onoarea de a colabora cu el la câteva expoziţii care au făcut înconjurul lumii, dar de câte ori aveam o « nedumerire artistică » ştiam că el îmi va da soluţia într-o frântură de minut ! R.I.P.

** « Cât e viaţă, speranţa nu piere ! » Vechi proverb francez.

1 thought on “« Les clés du Paradis »… la Vatican!

  1. AIR a scris:
    Am vorbit ieri la telefon cu un ex-coleg de la Politehnicà, si care are casa pe str. Icoanei, la vreo 200 m de Piatza Gemeni.
    L-am rugat sà se ducà pe str. Vasile Lascàr 100, unde se afla salonul de coafurà din poveste.
    Doresc sà stiu… ce a devenit! Eventual, dacà e tot o pràvàlie, sà-mi scrie dacà “oculus” de pe tavan mai existà.
    Cine stie? Poate c-au plecat…în Vietnam! LOL

    Gigi P., fost vecin din st. Donici (Bucuresti) îmi scrie:

    In locul coaforului de pe str.Vasile Lascar, s-a facut un club privat.
    Tavanul este acoperit de niste instalatii de iluminare f. mari si nu se mai vede nimic.

    AIR : Va trebui sà mà consolez cu vederea « Scàrii lui Bramante » de la Vatican ! Sper sà fie… cât mai repede !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *