Cu câțiva ani în urmă, tatăl meu, care trecuse de vârsta respectabilă de 90 ani, a alunecat în apartamentul lui şi şi-a fracturat omoplatul. Obişnuit să nu se plângă, sau poate speriat de perspectiva de a fi dus la spital, mi-a spus mai întâi că nu are dureri şi că o simplă frecţie locală cu alcool va rezolva totul.

De abia a doua zi de dimineaţă, când am văzut că umărul era umflat butuc şi că braţul pe care cu greu îl putea mişca devenise vânăt, am decis să chem de urgenţă un ajutor. Cum mi s’a explicat de nenumărate ori că în caz de urgenţă trebuie chemaţi pompierii, dacă vrei să ai un răspuns rapid, n’am ezitat şi am format bine cunoscutul 18, numărul indicat în toate anuarele franceze. Am explicat standardistei despre ce era vorba şi, într’adevăr, după vreo cincisprezece minute, a apărut maşina pompierilor cu sirena ei asurzitoare. Din ea au coborât vreo şase flăcăi de vreo 20-25 de ani, îmbrăcaţi cu uniforme şi căşti de pompieri, care degajau un puternic miros de fum. In timp ce unul dintre ei îl întreba pe tatăl meu ce şi unde îl doare, ceilalţi s’au răspândit prin apartament, comentând cu voce tare stilul şi calitatea mobilelor sau tablourilor care-i înconjurau.

În fine, după o lungă discuţie prin radio cu doctorul, responsabilul cu întrebările a decis că tatăl meu trebuia dus la spital şi mi-a cerut voie să telefoneze dela aparatul nostru. În timp ce el discuta cu doctorii sau poate cu administraţia diferitelor stabilimente de specialitate, eu, deja îngrijorat şi înnebunit de situaţia care mi se părea gravă, trebuia să răspund curiozităţii artistice a vlăjganilor care invadaseră apartamentul.

Când, în cele din urmă, şeful vizitatorilor a obţinut autorizaţia cerută, mi-a confirmat numele şi adresa spitalului, însă mi-a spus că nu’l pot însoţi pe tatăl meu pentru că această procedură nu e prevăzută în codul de transport al pompierilor.

Ajuns la spital prin propriile mele mijloace, a trebuit să aştept îndelung completarea dosarului de admitere, pentru că, la sfârşitul unui week-end de sărbătoare, numărul celor sosiţi în urgenţă depăşea capacitatea de recepţie a localului. Când, în fine, după multă vreme -timpul pare totdeauna extrem de lung în aceste circumstanţe- am fost autorizat să intru în zona rezervată bolnavilor, mi-am regăsit tatăl într’un culoar al spitalului, întins pe o brancardă, acoperit cu o pătură care ţinea loc şi de cearceaf, înconjurat de un „du-te, vino” enervat al infirmierilor. Când am întrebat cum este posibil aşa ceva, mi s-a răspuns că toate paturile şi camerele sunt ocupate şi, de altfel, doctorul pe care l-am întâlnit mai apoi mi-a explicat că, din această cauză, tatăl meu nu va putea rămâne la spital. Urma, deci, să’l iau acasă şi să mă descurc cu tratamentul pe care’l va urma (avea febră mare) şi mai ales cu îngrijirile necesare unei persoane cu braţul imobilizat timp de şase săptămâni.

Din fericire, tatăl meu, om cu o excelentă constituţie şi o voinţă de fier, care l-au adus azi să’şi sărbătorească cea de-a 98-a aniversare, a reuşit să învingă, cu ajutorul familiei, toate aceste dificultăţi. Însă de nenumărate ori m’am întrebat ce ar deveni, în aceleaşi condiţii, o persoană în vârstă, fără familie şi cu mai puţină voinţă. Pentru că sistemul urgenţelor din spitale, chiar şi într’una din cele „şapte ţări cele mai dezvoltate din lume”, nu pare organizat la nivelul pe care l-am putea aştepta dela societatea modernă care ne înconjoară!

* * *

Răspunsul la această întrebare angoasantă pentru oricare dintre noi, mi-a venit dela un film a cărui premieră pe ecranele pariziene a avut loc pe 11 ianuarie a.c.

Filmul lui Cristi Puiu, intitulat la origine „Moartea Domnului Lăzărescu” sau, în versiunea franceză, „La mort de Dante Lăzărescu”, a sosit în Franţa aureolat de cele 7 premii câştigate în 2005 la festivalurile internaţionale din Cannes, Chicago, Copenhaga, Essonne şi Namur. Bine înţeles că cel mai prestigios este cel acordat în secţiunea „Un certain regard” dela Cannes, în luna mai a anului trecut.

Este drept că realizatorul filmului, Cristi Puiu, nu era la primul lui succes internaţional, pentru că el a câştigat deja în 2004, cu un scurt metraj, premiul „Ursul de aur” la Berlin.

În aceste condiţii excepţionale pentru un film românesc, lansarea lui pe ecranele franceze s’a bucurat de o pregătire mediatică neobişnuită. Mai ales dacă luăm în consideraţie subiectul foarte dificil şi puţin atractiv pentru publicul occidental.

Acţiunea, binecunoscută astăzi publicului român care, cu mai bine de 30 000 de intrări, a făcut din filmul lui Cristi Puiu succesul absolut al cinematografiei româneşti în 2005, poate fi rezumat în câteva rânduri.

Dante Lăzărescu, pensionar de 63 ani, locuieşte singur într’un apartament sordid la periferia Bucureştiului. Într’o sâmbătă seară, simţindu-se rău, Dante face apel la serviciile Urgenţei, după ce încearcă să se trateze cu mijloacele de care dispune în casă şi cu ajutorul vecinilor. Urmează o adevărată coborâre în Infern, (prenumele protagonistului nu a fost ales întâmplător!) timp de şase ore, care se încheie cu decesul personajului. Plimbat din spital în spital, consultat de diferiţi membri ai corpului medical, mai mult sau mai puţin incompetenţi sau autorizaţi, Dante Lăzărescu declină din oră în oră până la sfârşitul fatal.

Cristi Puiu a explicat în nenumăratele interviuri publicate în presa franceză, că nu a încercat să prezinte publicului un erou simpatic, menit să’l înduioşeze, ci din contra, un bătrân autoritar, care dă sfaturi medicilor, până când îşi pierde cunoştinţa. Scopul urmărit era prezentarea unei lumi dezumanizate, în care omul devine, încet – încet, un număr şi care, în fond, nu poate avea decât un destin tragic.

De o manieră uimitoare, critica franceză unanimă a fost sensibilă la lecţia „profesorului Cristi Puiu”. Cea mai bună dovadă sunt nenumăratele intervenţii din presa scrisă şi vorbită în momentul ieşirii pe ecrane a filmului românesc.

Ziarul „Le Monde”, în ediţia sa datată 11 ianuarie 2005, publică la rubrica „Culture – Cinema” o pagină întreagă dedicată filmului, sub titlul „Dante în infernul urgenţelor”, în care Jean-Luc Drouin descrie cu lux de amănunte peripeţiile nopţii de coşmar. Autorul încheie comparând starea de spirit care domină opera lui Cristi Puiu cu cea a altor doi mari autori români: Cioran şi Ionesco. Alături, un interviu cu realizatorul filmului, pe patru coloane, poartă titlul: „România este un spaţiu ideal pentru toate suprarealismele”.

În aceeaşi zi, cotidianul „Le Figaro” publica la diferite rubrici, trei articole distincte, însoţite de fotografii, în care se analizau nenumăratele aspecte ale filmului semnat de Cristi Puiu. Titlurile făceau de fiecare dată legătura cu realizări de referinţă ale artei cinematografice („Pacientul român”, „Urgences à la roumaine”…)

Şi mai impresionant: cotidianul „Libération” consacră mai bine de două pagini la rubrica „Cinema” „ipohondricului realizator” român sub titlul: La Roumanie cuite al „Dante”.

În cele mai bine de şapte coloane care’i sunt consacrate, în parte analize, în parte interviu, Cristi Puiu are ocazia de a descrie tot atât de bine geneza filmului, dificultăţile tinerilor regizori din România sau atmosfera absurdă care domneşte încă în această ţară, cincisprezece ani după căderea regimului comunist. «Prietenii tatălui meu mor unii după alţii, atinşi de boli legate, mai mult sau mai puţin, de alcoolism. Am o explicaţie plauzibilă: toţi cetăţenii din România au copiat moravurile, mentalitatea dictatorilor care s’au succedat în fruntea ţării timp de şaptezeci de ani. Fiecare dă verdicte care nu acceptă discuţia, fiecare abuză de libertatea vecinului”.

Când citeşti nenumăratele cronici sau asculţi emisiunile consacrate filmului realizat de Cristi Puiu, ai deseori sentimentul că asişti la o şedinţă de psihanaliză a României postdecembriste. Poate nu întâmplător, Henry Chapier, binecunoscutul critic cinematografic rămas în memoria telespectatorilor datorită emisiunii „Le divan”, a fost invitat de canalul TV 5 Mondial pentru a comenta „infernul lui Dante Lăzărescu”. Ceeace i-a dat o rezonanţă mondială, acest program fiind retransmis în toate ţările francophone.

* * *

În ciuda acestei publicităţi mediatice de prim ordin, am rămas cu două nelămuriri. Mai întâi, oare acest efort de prezentare va avea un efect pozitiv asupra numărului de spectatori tentaţi să vadă filmul?

La Bucureşti, în prima săptămână după premieră, s’au înregistrat 5242 spectatori. La Paris, l’am căutat fără succes pe Dante Lăzărescu în top-ul intrărilor după şapte zile de prezentare. De altfel, la a doua săptămână, numărul şedinţelor de proiecţie ale filmului s’a redus la jumătate.**

Mai apoi, cu foarte puţine excepţii, n’am văzut comentarii ale criticilor francezi care ar lăsa să se înţeleagă că o astfel de aventură nenorocită ar putea avea loc şi într’una din cele „şapte ţări cele mai dezvoltate de pe planetă”.

Pentru că, ceea ce aşteptam din partea lor, după atâtea comentarii, era să aflu ce trebuie să fac dacă, Doamne fereşte!, tatăl meu îşi rupe din nou omoplatul!

Adrian Irvin Rozei, Paris, ianuarie 2006

—-
Note:
*OVNI: obiect zburător neidentificat (acronim fr.)
**După o cercetare mai amănunţită, rezultă că „Dante Lăzărescu” a însumat în prima săptămână numai 239 de intrări la Paris. În acelaşi timp, „Je vous trouve très beau”, o comedie psihologică a cărei protagonişti sunt Michel Blanc, vedetă binecunoscută a cinematografiei franceze, şi Medeea Marinescu, şarmantă actriţă din România, a totalizat 8033 de intrări în prima săptămână de proiecţie.

Concluzia este că Puiu Cristi ar fi trebuit să’l angajeze pe Michel Blanc pentru rolul lui Dante Lăzărescu, dacă dorea să facă un succes la box-office!

SERVICE APRES VENTE

La începutul anilor ’60, am avut ocazia neaşteptată de a primi vizita unor prieteni veniţi din Franţa, o pereche sosită din Grenoble, însoţită de fiica lor care avea vreo 5 sau 6 ani. Între alte “evenimente” organizate spre a impresiona pe amicii nostri cu proverbiala amabilitate românească, am decis să’i invităm la restaurantul “Moldova” din Bucureşti, unde ştiam, din experienţă, că bucătăria tradiţională şi serviciul erau de calitate. Sosiţi la ora dejunului, am constatat că restaurantul era aproape gol. Cum eram în plină vară şi temperatura se ridica la mai bine de 30°, am cerut să fim instalaţi în grădina restaurantului. Am remarcat imediat că decizia noastră nu era pe placul ospătarilor, care probabil preferau să aibă mai puţini paşi de făcut pe căldura care’i copleşea. În special, o ospătăriţă, foarte impertinentă, ne’a plimbat dintr’un colţ într’altul, sub pretext că masa nu era pusă sau că secţiunea era închisă. Încăpăţânaţi, dar poate mai ales decişi să prezentăm invitaţilor noştri condiţiile cele mai agreabile, am insistat şi reuşit, în fine, să fim serviţi în grădină.

Spre marea noastră surprindere, după numai câteva minute, când fiica prietenilor noştri se lupta cu mititeii serviţi, aceeaşi ospătăriţă dezagreabilă a intervenit şi, aşezată în genunchi alături de fetiţă, i-a tăiat în bucăţele carnea din farfurie. Am tras concluzia, poate cam rapidă, că pe de o parte ea îşi manifestase dezgustul faţă de funcţia ei oficială, fără nici o motivare într’un regim comunist, şi, pe de altă parte, îşi arăta adevăratele ei sentimente umane faţă de un copil atrăgător. Ani de zile mai târziu, mă întreb încă dacă părerea noastră era justificată.

* * *

Mea culpa, mea maxima culpa. Mărturisesc că am păcătuit! Însă, cum spune un poet francez, “contre le corps, mais pas contre l’esprit”.

E adevărat că am scris o cronică pseudo-cinematografică fără să fi văzut filmul despre care vorbeam. Însă mărturisesc acum că era vorba de o decizie bine gândită şi premeditată. “În cazul ăsta e şi mai grav!”, vor spune cei care citesc aceste rânduri. E adevărat! Şi iată de ce.

Mi s’a propus să scriu, mai bine zis să descriu, modul în care a fost primit în Franţa filmul lui Cristi Puiu “Moartea Domnului Lăzărescu”. În fond, puţin importă părerea mea, ceeace conta era părerea criticilor şi primirea de către public. Mi-am îndeplinit contractul şi acum, mi se pare că am dreptul să spun ce gândesc. De aceea, la numai două ore după ce am trimis editorilor articolul meu, m’am repezit să văd, în fine, filmul despre care scrisesem.

Era un “challange” aproape imposibil! Nu numai că trebuia să’mi placă filmul ale cărui comentarii elogioase le citasem, însă, în plus, trebuia să compar părerea mea cu cea a specialiştilor artei cinematografice, jurnalişti de meserie, obişnuiţi să scrie, nu îndrăznesc să spun “la metru”, articole despre, azi un western, mâine o comedie ş. a. m. d. Însă recunosc că, faţă de ei, cel puţin în ceea ce priveşte filmul lui Cristi Puiu, aveam un avantaj capital: am trăit o treime din viaţă în România, două treimi în Franţa şi, mai ales, nu am nevoie de subtitluri ca să înţeleg textul filmului.

Poate că nici această afirmaţie nu este sută la sută exactă, pentru că, în ciuda vizitelor repetate în România ultimilor ani, nenumărate expresii argotice îmi sunt necunoscute şi, din când în când, trebuie să’i consult pe autohtoni în ce priveşte semnificaţia lor. Însă acest fapt nu mă complexează pentru că, tot atât de bine, parte din vocabularul periferiilor pariziene îmi rămâne tot atât de necunoscut.

În fine, odată filmul “digerat” şi, Dumnezeu ştie că nu era uşor de înghiţit, pot mărturisi că şi de ce mi’a plăcut. Mai mult, acest film a fost pentru mine “une prise de conscience”.

În primul rând, mi-am dat seama că România, aşa cum o prezintă Cristi Puiu, este o permanenţă seculară.

În anii ’60, după cum relatam în anecdota de la restaurantul “Moldova”, îmi imaginam că modul de a trata cu dezinvoltură clientul era rezultatul unei educaţii comuniste. “Pas d’interêt, pas d’action!”, spun francezii. Astăzi, când se presupune că liberalismul economic din România ar trebui să genereze interesul material în a satisface clientul, ne apare clar că, în fond, este încă un vis. Filmul lui Cristi Puiu îl ilustrează clar. Nici un moment, cu excepţia a două minute în care Mioara calculează rapid costul nopţii de vizite din spital în spital, nimeni nu’şi pune problema cum şi dacă Dante Lăzărescu va plăti serviciile prestate. Ba chiar de două ori, odată medicul dela Urgenţă şi apoi Mioara, refuză ideea de a primi un bacşiş pentru a accelera mersul evenimentelor.

Mai mult, diferiţi membri ai corpului medical “işi pun obrazul” pentru a obţine în viteză o analiză sau un examen de vârf (tomografie, IRM…) pentru un necunoscut, prezentându’l uneori ca fiind un imaginar “unchi al soţiei Dr. X”… Oare de ce aceşti oameni, care câteva minute mai înainte se răţoiau la cea care încerca să obţină un tratament special, decideau deodată să’şi pună în joc credibilitatea? În nici un caz pentru că victima le era simpatică! Poate că, pur şi simplu, sub faţada de “dur à cuire” pe care încercau să’şi o dea, pentru a nu fi striviţi de sistem, erau, pur şi simplu,… oameni.

Pot să vă garantez că într’atâţia ani de experienţă occidentală, rareori mi-a fost dat să întâlnesc persoane care să iasă din rolul lor oficial.

Mai mult, vecinii de palier ai nenorocitului Dante Lăzărescu, cărora desigur că li se pot reproşa nenumărate meschinării omeneşti, asistă, în ultimă instanţă în măsura posibilităţilor lor, ultimile momente, probabil mult mai lungi decât erau reprezentate în film, ale protagonistului.

Această scenă mi-a amintit teoriile pe care mi le făcea un coleg de birou, intelectual de clasă, absolvent al uneia dintre cele mai reputate şcoli de ingineri din Franţa, care’mi spunea că nu doreşte să’şi cunoască vecinii de palier, pentru că aceştia riscă să’l deranjege în cazul când vor avea vreo problemă personală.

“Bine, şi dacă chiar tu vei avea o problemă de sănătate?”, l’am întrebat.
“Pentru asta există “Urgenţele”, mi-a răspuns el.
Am văzut mai înainte cât sunt ele de eficace, chiar şi în ţările cele mai dezvoltate!

Dacă totuşi ceva şochează spectatorul occidental în filmul lui Cristi Puiu, este, mai ales, o dezinvoltură de langaj în evident contrast cu momentul dramatic trăit de protagonistul filmului.

Dincolo de aspectul traditional dur al sălilor de gardă din spitale, renumite în toată lumea pentru maniera pitorească de a trata momentele penibile, este vorba de un mod de a vedea lucrurile tipic şi tradiţional românesc. În fond, locuitorii periferiilor de azi utilizează un langaj asemănător celui luat în derâdere de Caragiale, de exemplu în “Noaptea furtunoasă”. Similitudinea este şi mai frapantă dacă ne gândim că noii îmbogăţiţi din piesa lui Caragiale sunt predecesorii “bişniţarilor” de azi, tehnologia telefonului portabil în minus.

Cândva, prin anii ’80, am cunoscut un medic libanez care, după ce studiase în România, profesa în Franţa. Când l’am întrebat ce părere are despre medicina românească, comparată cu cea practicată în Occident, mi-a răspuns:

“Românii, neavând aparatura modernă de care beneficiem în vest, au fost obligaţi să dezvolte o ştiinţă a diagnosticului cu mult superioară celei din Occident.”

Ceea ce mă sperie în societatea română de astăzi, este că relaţia directă – diagnosticul doctorului meu – va fi înlocuită prin analiza mecanică, deci lipsită de orice legătură umană. Şi atunci filmul lui Cristi Puiu va deveni un regret al unei lumi pierdute, şi nu o analiză deziluzionată, cum apare astăzi!

Adrian Irvin Rozei, Paris, ianuarie 2006