Când eram adolescent, pe la începutul anilor ’60, îmi petreceam deseori vacanţa de vară într’un sătuleţ din munţii Carpaţi, în regiunea Vrancei. Era luna august şi sezonul de culegere al zmeurii bătea din plin. Copiii din sat treceau toată ziua cu coşuleţe împletite din nuiele, pline de zmeură coaptă, pe care le propuneau spre cumparare turiştilor bucureşteni. Din grupul nostru de tineri, o fata de vreo 16-17 ani cumpăra una-două câte un coşuleţ pe care îl golea în câteva minute. Noi râdeam de ea şi-i spuneam că ar trebui să se angajeze la fabrica din sat, unde se producea dulceaţa de zmeură şi la care ţăranii aduceau în fiecare zi sute de coşuri cu fructe coapte.
După câteva zile, prietena noastră a apărut foarte veselă, cu un surâs până la urechi şi ne-a spus : « S’a aranjat ! De mâine lucrez la triat zmeura. Nu-mi plătesc nimic, însă am dreptul să mănânc oricâtă zmeură vreau ! » În primele zile era foarte încântată. Pe urmă am văzut că entuziasmul a mai slăbit. După vreo zece zile şi-a dat demisia. Nu mai putea vedea zmeura în faţa ochilor ! În schimb în anul următor a reînceput aceeaşi operaţie, dar de data aceasta cu afine !
De câte ori auzeam vorbindu-se de celebrele curtezane din perioda cunoscută sub numele de « La Belle Epoque », îmi aduceam aminte de prietena mea care visa să consume zmeură fără limite. Şi mă tot întrebam, având în vedere consumul excesiv pe care aceste curtezane îl faceau din relaţiile cu admiratorii lor, cum mai reuşeau să savureze « gustul zmeurii ». E drept că ele nu practicau acest sport în mod gratuit, precum prietena mea cu zmeura. Dar totuşi trebuie să ajungi la un moment în care să nu mai ai chef. Şi probabil că atunci treci la… afine !
Dintre nenumăratele Emilienne d’Alançon, Belle Otero şi alte marchize de Païva care au animat nopţile aristrocraţiei europene din a doua jumătate a secolului XIX, poate cea mai stralucitoare, dar şi cea mai uitată, este contesa Valtesse de la Bigne.
E drept că la naştere, în 1848, cea care va deveni muza întregului Paris artistic, poreclită « l’Union des peintres », nu era nici contesă, nici Valtesse, nici de la Bigne. Pe adevăratul ei nume Louise Delabigne, eroina noastră a văzut lumina zilei într’o familie foarte săracă, într’un cartier popular din centrul Parisului. Între un tată alcoolic, repede abandonat de soţie, şi o mamă care era obligată să se prostitueze pentru a-şi putea întreţine cei şapte copii, nu se poate spune că micuţa Louise a cunoscut premizele unei vieţi de lux sau de cultură. Totuşi, jocul întâmplării face ca Louise să întâlnească, în cartierul sărac în care trăia, pe Jean-Baptiste Camille Corot, marele pictor care, în plus de talentul excepţional de artist, avea o inimă de aur şi ajuta pe toată lumea în jurul lui, de la săracii adăpostiţi în azilul Saint-Vincent-de-Paul până la pictorii fără un ban ca Daumier.
Aşa se face că Louise descoperă nu numai arta şi frumuseţile naturii de care Corot era îndragostit, ba chiar şi satul Ville-d’Avray, în imediata apropiere a Parisului, unde pictorul şi-a petrecut copilăria. De altfel, aici Valtesse avea să-şi incheie viaţa şi să cunoască somnul eternităţii. La 13 ani, Louise începe să lucreze într’un atelier de textile, unde, în plus de confecţionarea panglicilor de dantelă şi tafta, învaţă « à défendre son honneur ». Nu pentru multă vreme, pentru că foarte repede Louise înţelege avantajul pe care îl poate obţine exploatând capitalul ei de tinereţe şi prospeţime. Cu atât mai mult cu cât în cartierul în care trăia, între Saint-Lazare şi Place Blanche, binecunoscuta zonă de activitate a “Lorettelor”, fete simple care ofereau domnilor respectabili şi generoşi câteva momente de plăcere, coama ei roşcovană, ca o cască de flăcări, nu putea rămâne neremarcată. De altfel şi poliţia remarcă firea decisă şi depravată a eroinei nostre, care îşi extinde raza de acţiune până în Cartierul Latin. Riscul de a fi prinsă într’o razie a poliţiei nu este numai cea de a petrece câteva ore la post sub loviturile şi grosolănia agenţilor, dar mai ales de a fi rasă în cap, pierzându-şi asfel principalul capital de atragere a clientului. Însă această fază din cariera tinerei noastre vedete nu este decât un început.
Foarte repede are loc debutul pe scena teatrului Saint-Germain, care reprezintă un mare pas înainte. Nu pentru că talentul sau prezenţa scenică ar avea vreo importanţă, ci pentru că acum clientela vizată are un nivel economic şi artistic mult mai ridicat. În plus de bancheri, ziarişti, industriaşi, aici poţi întâlni un Alexandre Dumas-fils, un Alfred de Vigny, sau pe fraţii Goncourt. Tot aici Louise învaţă nu numai să trăiască în –sau pe lângă – lumea bună şi să evite erorile atâtor alte « Traviatte » care, după ce au aruncat pe fereastră averi nemăsurate, au murit în mizerie, de cele mai multe ori tuberculoase. În orice caz, sub autoritatea judicioasă a lui Richard Fossey, cu care trăia şi caruia i-a făcut şi doi copii, Louise ar fi putut întreprinde o carieră de « mère de famille » dacă socrul ei, scandalizat de căsătoria fiului « de bonne famille » cu o astfel de « creatură », nu l-ar fi expediat în Algeria, unde acesta îşi va găsi o dulcinee brună, pentru a se consola de cea roşcată lăsată la Paris.
Această ultimă deziluzie şi speranţă într’o viaţă obişnuită marchează începutul ascensiunii celei care va deveni una din celebrele “orizontale” ale secolului XIX. Schimbare de nume (Valtesse – contractarea expresiei “Votre altesse”) şi un rol într-o piesă de Offenbach, care se pare că nu era insensibil la şarmul actriţei, iată primele etape ale unei briliante cariere. Se pare chiar că Offenbach era cât pe ce să-şi abandoneze nevasta de dragul acestei Valtesse. Se spune, de asemenea, că Valtesse, în căutarea referinţelor celor mai strălucitoare, ar fi avut o aventură până şi cu Napolon III. Chiar dacă faptul nu e sigur, Valtesse l-a clamat toată viaţa, reprezentându-l chiar şi pe vitraliul dintr-unul din cele câteva « hôtels particuliers » pe care şi le-a construit de-a lungul vieţii de curtezană.
După catastrofala bătălie de la Sedan şi căderea Imperiului Francez din 1870, Valtesse atacă o altă categorie de clienţi. Prinţul Lubomirski, pe care îl ajută să se ruineze la repezeală, nepotul bancherului Millaud, poreclit « Le million », un general sud american, Cammando, care îi ofera 60 000 FF (echivalentul a 200 000 USD de azi) în şase luni, prinţul de Sagan, care îi construieşte un “hôtel particulier” pe rue Malesherbes, iată numai câţiva dintre cei care-i constituie o avere solidă într-un timp record.
Dar aspectul cel mai interesant al personajului construit de Valtesse, devenită « de la Bigne » dupa numele unei vechi familii scăpătate din Normandia, este, s-ar putea spune, cel « cultural ». Nu numai că Valtesse învaţă repede să scrie corect, dar ştie chiar să-şi creeze o cultură « à la mode », citeşte şi asimilează operele unor Balzac, Baudelaire, Lamartine sau Nietzsche. În biblioteca ei se găsesc de asemeni scrierile unor Rabelais, George Sand, Shakespeare, Voltaire, Edgar Poe, Machiavelli etc. Mai mult, în parte pentru a prezenta « sa vérité », în parte pentru a-şi satisface veleităţile literare, Valtesse publică în 1876 un roman autobigrafic, intitulat « Isola », pe care îl semnează cu modesta sa deviză: « Ego ».
Autodescrierea este cu atât mai interesantă pentru noi cu cât eroina principală, Isola de Freder, este întreţinută de un principe… valah, pe care îl domină şi dirijează după voinţa ei. Astfel Isola refuză să iasă în lume însoţită de prinţ, « pentru ca are nevoie de libertate şi nu suportă gelozia ». Îi ajunge dacă se culcă cu ea ! Pentru că, bineînţeles, eroina are toate calităţile morale, fizice şi intelectuale pe care le poate visa un prinţ, fie el numai valah, proporţionale cu averea lui. O adevarată precursoare a feminismului contemporan! Chiar dacă această operă n’a lăsat o urmă neştearsă în literatura mondială, se poate spune că autoarea ei a marcat arta secolului XIX. Nu numai prin celebrul ei portret pictat de Henri Gervex, alt amant ilustru, dar mai ales prin romanul lui Zola, intitulat « Nana », al cărui model se pare că a fost Valtesse de la Bigne.
De altfel, Zola i-a cerut o întrevedere celebrei curtezane, ca să se poată documenta « pe viu ». Foarte amabilă, Valtesse l-a invitat pe bătrânul maestru în celebrul ei “hôtel particulier” şi i-a arătat toate operele de artă pe care le acumulase. Numai când au ajuns la intrarea dormitorului, Valtesse i-a închis uşa în nas, spunându-i: « Chasse gardé, maître !» [2]. Ba chiar şi lui Alexandre Dumas-fils, prietenul de neuitat al « Damei cu camelii », îi aduce acelaşi afront, acompaniat de comentariul : « ça, mon cher maître, non ! Ce n’est pas dans vos moyens ! [3] ».
Şi totuşi în acest sanctuar al zeiţei Venus intrau şi adoratori care nu plăteau. În afară de câţiva artişti şi prieteni săraci, adevarăta ei dragoste până în ultimii ani ai vieţii a fost Liane de Pougy.
Când ţi-ai construit o viaţă ca o capodoperă de artă, ai întotdeauna dorinţa de a lăsa admiratorilor un moştenitor, care să o continue, ghidat de experienţa şi sfaturile tale, şi Liane de Pougy a fost aleasă de Valtesse de la Bigne pentru această misiune istorică. De fapt, când s’au cunoscut în preajma anului 1890, Anne-Marie Cassaigne nu era decât o debutantă în lumea “orizontalelor” de înaltă clasă.
Născută pe 2 iulie 1869, în oraşul La Flèche (Sarthe), Anne-Marie a crescut într’o onorabilă, dar săracă, familie de militari, în care trebuiau întreţinuţi încă doi fraţi mai mari. Spectrul mizeriei cunoscute în copilărie o va urmări pe Anne-Marie toată viaţa. Tânăra copiliţă beneficiază totuşi de o educaţie religioasă în incinta Manastirii Sainte-Anne-d’Auray în cadrul congregaţiei Fidèles Compagnes de Jesus. Nimic nu lăsa de bănuit atunci că acest “chat écorché“ ar putea deveni într’o zi « curtezană, prinţesă şi sfântă » ! Singura particularitate era poate o oarecare slăbiciune pentru « sexul frumos », însoţită de o frumuseţe sclipitoare şi o ţinută impunătoare, ca o adevărată regină.
Căsătoria aranjată de familie, când Anne-Marie împlinea numai 16 ani, bineînţeles cu un militar, Armand Pourpe, este o catastrofă încă din noaptea nunţii, urmată în curând de o sarcină penibilă. La scurt timp după naşterea fiului lor, Marc Pourpe (altă decepţie pentru Anne-Marie, care îşi dorea o fată), întreaga familie se instalează la Marsilia unde Armand fusese numit în post. Aici începe pentru Anne-Marie o lungă serie de amanţi, care va dura câţiva zeci de ani. Numai că soţul ei, care o surprinde în « galantă companie », trage un foc de revolver şi o răneşte în partea bombată a spatelui. Este şi ocazia unei scene comice, în momentul când Anne-Marie, consultând un doctor care examinează rana făcută de cartuş, îl întreabă pe doctor, îngrijorată: “Credeţi că se va vedea mult?” La care specialistul “pince sans rire” răspunde: “Asta depinde de Dvs., Madame!”
Urmează fuga de acasă, divorţul şi sosirea la Paris, la vârsta de douăzeci de ani, cu numai 400 de franci în buzunar, dar cu un capital de frumuseţe şi lipsă de scrupule care o va duce departe. Aici intervine probabil una din marile şanse ale debutantei Anne-Marie, care întâlneşte în cartierul unde locuia la o prietenă, ea însăşi demi-mondenă, pe Valtesse de la Bigne. Întâlnirea nu este numai începutul unei relaţii – în toate sensurile cuvântului – dar şi o şcoală care o fereşte pe debutantă de greşelile începtului şi ale primelor contacte cu « lumea bună ».
De altfel, Valtesse este cea care îi schimbă numele în Liane de Pougy, o învaţă meseria de curtezană şi veghează ca noua adeptă să nu-şi piardă timpul şi banii în legături fără viitor. Mai mult decât atât, atunci când, câţiva ani mai târziu, tânăra, inteligenta, superba şi mai ales bogata americană Natalie Barney (in imaginea din dreapta, pictata in 1905 de mama ei Alice Pike Barney) se îndragosteşte de Liane şi îi trimite un bilet « de la part d’une étrangere qui souhaîte ne plus l’être pour vous » [4], de comun acord între cele doua prietene, Valtesse o primeşte pe adoratoare într’un déshabillé vaporos, spunându-i : « Sunt Valtesse de la Bigne, consiliera în galanterie a domnişoarei de Pougy. Sunt desemnată pentru a verifica pe toate cele ce vor să se culce cu patroana mea şi a le da o notă de apreciere.” După un prim conflict între Valtesse şi Natalie, urmărit cu amuzament de Liane printr’un « œil-de-bœuf » din camera alăturată, lucrurile se aranjează a doua zi şi legatura Liane-Natalie devine alt pivot al pasiunilor celebre care au marcat primele decenii ale secolului XX. Între timp « l’horizontale de grande marque », cum o numeau jurnaliştii, Liane de Pougy s’a autoproclamat « contesă ».
Începe o serie nesfârşită de relaţii mondene şi de excentricităţi relatate cu lux de amănunte în ziarele vremii, care toate se învârtesc în jurul averilor cheltuite pentru satisfacerea capriciilor superbei Liane. « J’ai gobé la fortune de Mac-Mahon, comme on gobe un œuf ! » [5] spune ea, cu mândrie, într’o zi. În 1891, Liane mărturiseşte de altfel că a avut deja patruzeci şi trei de amanţi, mai mult sau mai puţin celebri, în funcţie de sumele de care avea nevoie la momentul respectiv. Dacă Valtesse a fost numită « L’union des artistes », din cauza slăbiciunii ei pentru lumea artistică, Liane e botezată « Le passage des princes », datorită relaţiilor cu lumea aristocratică. Bineînţeles, a ţine in permanentă emoţie « lumea bună » din Parisul anilor 1900 este un efort de fiecare minut. Cu atât mai mult cu cât concurenţa este acerbă. Între cele trei vedete ale lumii « orizontalelor », Liane de Pougy, Emilienne d’Alançon şi Caroline Otero numita « La belle Otero », se duce o luptă fără milă pentru a apare ca cea mai frumoasă, cea mai bogată, cea mai originală, ba chiar şi cea mai talentată. Pentru că vedetele epocii ţineau să fie cunoscute de mulţimea adoratorilor şi prin prezenţa lor scenică.
Dacă nu reuşeau în lumea teatrului, încercau cel puţin în cea a dansului sau a cabaretului. De altfel Sarah Berndhart o sfătuieşte pe Liane: « Nu deschide gura, mulţumeşte-te să te arăţi, eşti destul de frumoasă şi aşa. » Iar criticii teatrali comentează că Liane reuşeşte mai bine culcată, decât în picioare ! Ceea ce nu o împiedică să facă turnee prin capitalele europene, de la Londra la Sankt Petersburg, cu un enorm succes, mai ales financiar. Era pe atunci moda acestor « turnee artistice » în care celebrele « orizontale », în plus de activităţi nocturne, prezentau şi spectacole de dans sau cântau în cele mai celebre restaurante sau cabarete europene. Astfel, « La Belle Otero », principala concurentă a Lianei de Pougy, a dat o reprezentaţie şi la Bucureşti, în salonul restaurantului Capşa. Bucureştiul i-a facut o impresie foarte bună, dupa cum îl descrie în jurnalul ei : « Oraşul este foarte pitoresc, cu nenumarate biserici, străzi strâmte, hoteluri de lux şi grădini minunate ».
Se pare că în fiecare seară, după spectacolul dat de Caroline Otero, urmau dineuri somptuoase, invitaţii nenumărate, care se terminau cu petreceri ce durau toată noaptea. « La Belle Otero », antrenată de ambianţa şi succesul obţinut, dansa acompaniată de orchestra ei de flamenco. Într-o seară, la sfârşitul unei recepţii date în cinstea ei de Radu Văcărescu, renumit politician şi prefect, « La Belle Otero », îmbătată de succes, se simţea, după cum povesteşte ea însăşi, « ca într’un cabaret din Sevilia » şi, înflăcărată, a ieşit în picioarele goale în stradă, dansând în sunetul orchestrei şi însoţită de invitaţi, până la hotelul unde locuia. Numai că era în plină iarnă, strada era acoperită de zăpadă şi luna poleia drumul cu un covor strălucitor de lumină. Rezultatul a fost o pneumonie care a ţinut-o şase săptămâni la pat ! Ani de zile mai târziu, Radu Văcărescu mărturisea că în acea noapte memorabilă « La Belle Otero » nu-şi scosese numai sandalele ci şi … restul îmbrăcaminţii, aşa că dansul sub lumina lunii care arginta decorul a fost un moment de neuitat, dupa cum povesteşte şi Gheorghe Crutzescu în memoriile scrise în vremea războiului. După toate aceste excentricităţi, primul tur al luptei Otero-Pougy s-a încheiat cu victoria frumoasei Liane.
În 1897, în atriumul cazinoului de la Monte Carlo, invitaţii aşteptau cu nespusă curiozitate apariţia celor doua vedete. Cu atât mai mult cu cât toata lumea auzise de noile achiziţii ale Carolinei, o salbă de smaralde excepţionale. Coborâtă prima, « La Belle Otero » se învârtea cu mândrie, acoperită cu bijuterii care valorau milioane de franci-aur, în mijlocul spectatorilor înmărmuriţi de cantitatea şi calitatea pietrelor expuse vederii. Toţi aşteptau cu emoţie reacţia Lianei, care nu putea să nu fi auzit de preparativele adversarei.
Şi deodată un val de exclamaţii admirative răsună printre cei prezenţi! Liane apare într-o rochie de “mousseline” albă diafană, cu uşoare nuanţe roz, fără nicio bijuterie, fără nicio diademă sau salbă, doar cu un trandafir roz în piept. O apariţie transparentă, mai uşoară ca aerul. În urma ei, la câţiva paşi, mergând cu o încetineală calculată, venea camerista acoperită de o cantitate de bijuterii pe care Otero nu ar fi putut-o arbora niciodată ! Bineînţeles, aplauzele celor prezenţi se adresează cameristei, dar adevărata câştigătoare era Liane de Pougy. Şi imediat Liane transformă succesul obţinut, înlocuind-o pe Caroline în favorurile bancherului german renumit pentru averea şi genorozitatea lui, precum şi pentru o urâţenie proverbială. Dar la un tarif de 25 000 franci pentru un sfert de oră, aspectul fizic devine un detaliu !
Victoriile şi succesele fizice şi materiale se ţin lanţ ani de zile. Totuşi în 1908, la numai 39 de ani, Liane aspira la altfel de relaţii decât regii finanţelor, ai scenei sau curţilor princiare. Atunci se întretaie drumurile Lianei de Pougy şi ale prinţului Ghika. Amândoi au făcut o tentativă de sinucidere, prinţul din cauza actriţei Maria Ventura, iar Liane pentru cine ştie ce motiv frivol. Convalescenţa în acelaşi sanatoriu creează legături puternice. Prinţul George Ghika, cu 15 ani mai tânar decât Liane, era descendentul nu numai al unei mari familii princiare române, de origine balcanică, dar şi nepotul reginei Natalia a Serbiei, fiul diplomatului Grigore Ghika şi vărul ministrului Dimitrie Ghika. Chiar dacă la început relaţia lor debutează mai mult ca o prietenie, George îi poveşteste Lianei aventurile sale amoroase şi o lasă să aştepte ore în şir când îi dă întâlnire, foarte repede ea capătă forma unei legături de nezdruncinat. Şi când în 1910 un incident stupid o pune pe Liane într’o situaţie dezavantajoasă, George Ghika decide s-o răzbune, oferindu-i cea mai preţioasă compensaţie : căsătoria.
Bineînţeles că în familia Ghika această ştire căzuse ca un cutremur. Când ai în familie zece domnitori în cele două principate dunărene, timp de aproape două secole, nenumăraţi miniştri, diplomaţi şi scriitori, ba chiar şi o regină, este greu să accepţi ca fiul, răsfăţat, poet şi frumos ca un efeb, să ia în căsătorie o curtezană, chiar dacă e una din cele mai celebre, frumoase şi bogate femei din Europa. Cel puţin Liane este sinceră; în preziua căsătoriei îi declara în mod deschis confesorului: “Mon père, sauf tuer et voler, j’ai tout fait.” Familia Ghika boicotează ceremonia, ca şi toată protipendada franco-română. Numai ziariştii sunt încântaţi de această ocazie neaşteptată. Unii comentează chiar cu tonul dulce-acrişor: “C’est là, …la fin du demi-monde.” Alţii compară evenimentul cu o poveste…ca în basme, în care Cenuşăreasa se căsatoreşte cu prinţul şarmant. Totuşi căsătoria aceasta lasă multă lume nemulţumită. Printre ei, Natalie Barney, care îi trimite miresii o scrisoare, ce se termină astfel: “Adieu Lianon, je déteste les gens mariés.”
Din fericire nu este vorba de un “adieu”, ci de un “au revoir”, pentru că înţelegerea între cei doi soţi prevede că niciunul nu-l va înşela pe celălalt cu sexul opus. În schimb toate celelalte fantezii sunt permise. Aşa că toată lumea e fericita, cel puţin timp de două luni până aproape de 29 iulie 1910, când Valtesse de la Bigne moare în vila în care locuia la Ville-d’Avray. O pierdere de neînlocuit pentru Liane. Însă cu inteligenţa şi rapiditatea de spirit care o caracterizau, Liane ştie să domine toate situaţiile, chiar şi cele mai dificile, pe care le poate prezenta viaţa unei persoane cu experienţa ei. Una din încercările la care este supusă în 1913 este vizita în România, la invitaţia soacrei, Mariette Ghika. Un adevarat voiaj de nuntă: Genova, Veneţia, Budapesta, Sinaia, Bucureşti. Urmează partea dezagreabilă a voiajului: sejurul la ţară, în proprietatea familiara a Ghiculeştilor de la Moscateni.
În afara de muşte, ţânţari şi febrele pe care acestea le provoacă, Liane trebuie să suporte scenele de bună sau de rea dispoziţie ale soacrei şi mai ales ale cameristei, confidenta acesteia, care se considera pură ca “Sfânta din Piteşti”, faţă de această ”intrusă”. Aşa că “vacanţa” din 1913 va fi prima şi ultima petrecută “la ţară” în România. Întoarsă la Paris, luna de miere şi dragostea continuă între Liane şi George, atât de puternică, încât dupa diferiţi martori, ar fi inspirat-o pe Colette cand a scris romanul “Chéri”, probabil mulţumită informaţiilor comunicate de Natalie Barney, una din rarele persoane admise în intimitatea cuplului. Însă ca şi în atatea alte cazuri, o dragoste eternă are momentele ei de fericire sau de nenorocire.
Cuplul Ghika cunoaşte şi el drame, despărţiri, catastofe financiare, accidente de sănătate, regăsiri pline de tandreţe, intrigi ale familiei sau cunoştinţelor, mai mult sau mai puţin interesate, în fine cutremurele politice pe care le-a cunoscut Europa în prima jumatate a secolului XX. Eroii noştri, care erau tineri, frumoşi, nechibzuiţi, la începutul veacului, au devenit acum, la mijlocul secolului, nişte persoane respectabile cu preocupări artistice sau literare, care scriu versuri sau romane, în orice caz, pline de amintirile galante ale trecutului. Liane şi George s-au instalat în Elveţia încă din 1937, prevăzând apocalipsul care se pregătea. Înainte de a părăsi Franţa, Liane a trecut prin azilul Saint-Agnès pentru fete handicapate din Saint–Martin-le-Vinoux, lângă Grenoble, de care avea să se ocupe până la moarte. De fapt, încă din 1928, când din întamplare vizitase acest lăcaş, Anne-Marie Ghika, fusese atât de mişcată, încât intervenise pe lângă toate relaţiile ei din întreaga lume pentru a obţine ajutoare materiale în favoarea nenorocitelor fiinţe care supravieţuiau în acest azil.
Încet-incet, principala ocupaţie a celei care fusese cea mai celebră curtezană a secolului devine căutarea umilinţei cele mai profunde. În locul idealului care a dirijat întreaga ei viaţă – a fi prima şi cea mai frumoasă peste tot – nu mai are decât o dorinţă: “être la dernière des dernières”, cum spune Jean Chalon, biograf, care a ştiut să transforme romanul vieţii Lianei de Pougy într-o carte tot atât de pasionantă ca şi un “roman poliţist”. Pe 14 august 1943, Liane de Pougy devine “Soeur Anne-Marie de la Pénitence”.
George Ghika moare pe 10 aprilie 1945 de o embolie cerebrală în hotelul Mirabeau din Lausanne, unde îşi lua ceaiul în fiecare după-amiază cu mătuşa sa. Înmormântat în cimitirul din Lausanne, piatra lui funerară a fost distrusă, după expirarea termenului de concesiune. Anne-Marie este din ce în ce mai aproape de lumea cerească, aşa că pe 26 decembrie 1950, când moare la Lausanne, prinţesa Ghika este, după cum spune preotul care o spovedea, “très proche de la sainteté”.
În toţi aceşti ultimi ani din viaţă ai Lianei de Pougy, nenumăraţi foşti admiratori, de ambele sexe, au încercat s-o revadă, să reia relaţiile, să-i prezinte omagiile lor. De cele mai multe ori, Anne-Marie de la Pénitence a refuzat sau i-a tratat cu răceală. Dar cea mai dură atitudine a avut-o faţă de Natalie Barney, cea pe care atâţia ani a numit-o “Douceur blonde” sau “Rayon de lune” sau “Flossie”, dar despre care, la sfârşitul vieţii, spune că a fost “mon plus grand péché”. Natalie Clifford Barney, unul din personajele cele mai remarcabile ale vieţii pariziene timp de aproape un secol, s’a născut pe 31 octobrie 1876 la Dayton (Ohio), într’o familie de bogaţi industriaşi americani. Natalie, peste al cărui legăn s’au aplecat ursitoarele dotând’o cu cele mai variate calităţi, frumuseţe, inteligenţă, o vitalitate excepţională, un dar al seducţiei neegalat, are însă o particularitate: toată viaţa nu a fost interesată decât de sexul frumos. Principiu pe care l-a erijat în maximă: “ Mieux vaut passer sa vie ă se créer soi-même qu’à procréer” [6].
Şi foarte repede decide că toată viaţa va trăi în acord cu principiul: ”Vivre sans masque”. Uşor de spus, dar greu de realizat în America puritană a secolului XIX ! Aşa că Natalie decide să se instaleze la Paris, singurul loc din lume unde îşi poate trăi pasiunile fără voal şi unde, în plus, poate deveni unul din polii lumii artistice mondiale. Cu atât mai mult cu cât “le monde artistique et le demi-monde” convieţuiau şi se “ajutau” din punct de vedere finaciar în acea perioadă numită “La Belle Epoque”. După întâlnirea între Liane de Pougy şi Natalie Barnay, despre care am vorbit mai înainte, urmarea a fost “une histoire de baignoires” [7]: a doua zi cele doua prietene s’au împăcat în aceeaşi cadă şi după alte 24 de ore s’au regăsit într’o lojă la teatrul unde Sarah Bernhardt juca “Hamlet”, bineînţeles în travesti. Este începutul primei şi celei mai importante aventuri amoroase a “Amazoanei”, aşa cum a fost numită Natalie de lumea artistică din Paris, timp de 70 ani, din cauza libertăţii relaţiilor sale afişate, fără nicio jenă sau remuşcare, o adevărată profesiune de credinţă.
Chiar dacă au urmat în viaţa Nataliei nenumărate alte episoade amoroase, de cele mai multe ori cu vedete ale lumi artistice şi mondene din acea epocă, precum poeta Renée Vivien sau ducesa Elisabeth de Gramont, marea ei dragoste a rămas până la sfârşitul vieţii Liane, despre care spunea:”Liane a été ma plus grande volupté”. Dealtfel esenţa şi detaliile relaţiilor întreţinute de cele două prietene este descrisă în carte Lianei, intitulată“Idylle saphique”, dupa cum meritele ei nenumărate sunt menţionate în alt roman al celebrei curtizane, ”Yves Jourdain”, sub trăsăturile personajului numit Flossie. Bineînteles că o personalitate cu puterea de seducţie excepţională pe care o avea Natalie, nu-i putea lăsa idiferenţi nici pe bărbaţii care o înconjurau. Nenumărate personalităţi au fost vrăjite de ea, între care Max Jacob, Paul Valéry, Rémy de Gourmond şi mulţi alţii. În plus de activitatea literară, poezii şi poeme, în franceză şi engleză, romane şi memorii, Natalie Barney a ţinut zeci de ani un salon deschis la Paris, în 20, rue Jacob.
Lista completă a personalităţilor artistice care au defilat în acest loc ar fi prea lungă pentru ca s-o cităm “in extenso”. Totuşi merită să menţionăm câteva nume cunoscute: Isadora Duncan, Apollinaire, Supervielle, Tagore, Darius Milhaud, iar din nebuloasa care gravita mai de aproape sau mai de departe în jurul polului franco-român la Paris: Martha Bibescu, Jean Aurel, Paul Morand, Paul Valéry, de Max etc. În orice caz, chiar dacă Natalie nu a pus niciodată piciorul în România, multiplele ei relaţii cu aceasta lume îi dădeau sentimentul că o cunoaşte, pentru că într’o scrisoare adresată lui Jean Chalon pe 26 aprilie 1964, când acesta tocmai se întorsese dintr’un reportaj în Carpaţi, ea îi spune: “… ce pays ou les gens ont parfois du genie, mais plus rarement l’art de vivre que nous possédons.” [8]
Ne putem întreba ce ar fi gândit despre acest comentariu cei trei invitaţi ai Nataliei cu care îşi sărbătorea, pe 31 octombrie 1966, aniversarea a 90 ani singurii care asistaseră şi la serbarea care avusese loc cu 40 de ani în urmă. Erau: Martha Bibescu, Paul Morand şi soţia sa Hélène, născută Chrissoveloni ! Toate aceste legături strălucitoare poate că n’ar justifica prezenţa Nataliei Barney în povestirea noastră, dacă n’ar fi existat … Gisèle! Când s-au întâlnit pentru prima dată în 1958, Nathalie avea 82 de ani şi Gisèle, 58. De fapt pe Gisèle nu o chema Gisèle, însă din discreţie vom adopta numele pe care i-l dădea Jean Chalon în celebra bibiografie: “Chère Natalie Barney”, publicată în 1976.
Legătura dintre Nathalie şi Gisèle va dura paisprezece ani, dintre care şapte vor fi un secret total. Pentru ca Gisèle are un soţ, o fiica, un ginere, un nepot. Nathalie reuşeşte s-o scoata din mijlocul acestei familii tradiţionale şi, probabil, să-i reveleze adevărata ei natură. E drept că Gisèle are o educaţie de mare clasă, pentru că a fost la un moment dat “dame d’honneur” a unei regine din Europa Centrală, care era vară primară cu soţul ei. Acest soţ, era poreclit Mr. Pickwick din cauza asemănării fizice cu eroul lui Dickens, a reuşit să-şi salveze mare parte din avere, atunci când ţara lui a fost ocupată de trupele sovietice. Aşa că Gisèle, care nu are probleme fizice sau materiale, se plictiseşte de moarte.
Mulţumită Nataliei, care se pare că a fost prima ei experienţă feminină, Gisèle a trăit, mai bine zis a descoperit, o viaţă de vis. Şi într’una din nenumăratele scrisori de dragoste pe care i le trimitea îi spune: “Te port în suflet cum porţi propriul tău copil”. De altfel, Gisèle nu va mai trăi decât un an după dispariţia, în 1972, a Nataliei. De ce nu menţionăm adevăratul nume pe care îl purta Gisèle? Cel mai bine este să-l lăsăm pe Jean Chalon să se explice, cum a facut-o în postfaţa publicată la douăzeci de ani după moartea Nataliei Barney: “La ce bun să dăm astăzi adevaratul prenume şi nume care este unul din cei mai iluştri din aristocaţia română? Gisèle avea o fiică şi un nepot care aspiră acum la uitarea amorului mamei şi bunicii lor cu Amazoana.” Gisèle, care în dragostea ei nemăsurată pentru Natalie a acceptat chiar şi amorurile “colaterale” ale acesteia, spunând: “Natalie este atât de unică, încât trebuie să o păstrăm atât de fericită cât este posibil, atâta timp cât este posibil”. Dragoste care se adresa celei care la întrebarea: “Qu’avez vous le plus aimé?”, răspunde: “Aimer”. Sau, cu altă ocazie: “On aime d’amour ceux qu’on ne peut pas aimer autrement”.
Când la sfârşitul verii am întrebat-o pe prietena mea de acum patruzeci de ani: “Ce e mai bun? Zmeura sau afinele?”, mi-a răspuns: “Unii preferă afinele din naştere, dar alţii le aleg numai după ce au avut o intoxicaţie cu zmeură. Aşa că este mai bine să te păzeşti de orice consum excesiv!”
Adrian Irvin Rozei, Paris, februarie 2002
Note:
[1]. Cele trei Marii – numele sud american al celor trei stele de prima mărime din constelaţia Orion.
[2]. Teren de vânătoare interzis, maestre!
[3]. Asta, dragă maestre, nu! Depăşeşte mijloacele Dvs.!
[4]. ”din partea unei străine care speră să nu rămână o străină pentru Dvs.”
[5]. “Am înghiţit averea lui Mac-Mahon, cum înghiţi un ou!”
[6]. ”E mai bine să-ţi petreci viaţa pentru a te crea pe tine însuţi, dacât pentru a procrea!”
[7]. Joc de cuvinte francez: baignoire= cadă de baie/ loje de teatru.
[8]. ”Această ţară unde oamenii au câteodată geniu, dar mai rar arta de a trăi pe care o avem noi (sic!)”
Service après vente
Misterul originii şi al numelui celei pe care Jean Chalon a poreclit-o “Gisèle” nu era un secret pentru majoritatea prietenilor Nataliei Barney. Ba chiar unii dintre ei nu au avut aceleaşi scrupule şi au menţionat-o în mod public. Astfel, Paul Morand, în cartea lui de memorii, precizează că prietena scriitoarei americane provenea din familia Lahovary. E drept că Paul Morand a impus ca memoriile sale să nu fie publicate înainte de începutul secolului XXI. Poate tocmai din cauza unor indiscreţii de acest gen!