Alejandro Franco, pentru români Alexandru Mateescu Frâncu, locuieşte de jumătate de secol la Rio de Janeiro. Dacă stai să discuţi cu el câtăva vreme, descoperi că în 92 ani de viaţă a trăit în cinci ţări, pe două continente. În tot acest timp, a practicat nenumărate meserii, de la jurnalist la profesor, dela bibliotecar la hotelier, dela editor la scriitor. Nu e deci de mirare ca într-atâţia ani să fi cunoscut nenumărate personalităţi, oameni de artă şi cultură, polticieni şi universitari.

În cele patru sau cinci întâlniri pe care le-am avut la Rio de Janeiro, am încercat să-l conving să pună pe hârtie amintirile legate, cel puţin, de personalităţile române pe care le-a întâlnit. Îi era foarte greu, pentru că, la mai bine de 90 ani, el continua să-şi împartă zilnic timpul între funcţia de consilier la Sindicatul hotelurilor şi restaurantelor din Rio, între cursurile de economie internaţională sau de limbi europeene în liceul pe care l-a fondat acum 30 ani, între articolele scrise pentru diferite publicaţii din lume şi corespondenţa cu prietenii din cele patru colţuri ale planetei.

Toate aceste activităţi, practicate în cinci sau şase limbi de circulaţie internaţională, au impresionat chiar şi autorităţile universitare braziliene, care i-au acordat în 2004, cu ocazia împlinirii a 90 ani, titlul de Doctor Honoris Causa al Institutului Metodist Benett din Rio de Janeiro.

Cu toate aceste preocupări multiple şi în ciuda celor aproape şaptezeci de ani de când a părăsit ţara, Alexandru Frâncu încearcă din răsputeri să se menţină în contact cu tot ce e românesc. Într-o scrisoare din ianuarie 2006 el se plânge:

“A propos de română : o pierd pe zi ce trece. Faute d’emploi. Nu mai am cu cine s-o practic. Nu mai primesc gazete din ţară şi corespondenţa a scăzut la 1%!”

Pot să vă garantez, după întâlnirea noastră din martie 2007 şi cele trei ore petrecute împreună vorbind româneşe, că nu mi se pare a fi vreun pericol în ceea ce priveşte mânuirea limbii lui Eminescu.

În cele din urmă, insistenţele mele privind amintirea marilor români întâlniţi au dat roade. Nu de mult am primit o scrisoare în care Alexandru Frâncu îmi spune:

“Iată de ce consider mai nutritiv să-ţi trimit copie după o scrisoare care pomeneşte de marii noştri compatrioţi de care putem fi mândri.”

Cu autorizaţia expeditorului, îmi permt să vă prezint această scrisoare. Precizez că originalul este compus într-o franceză la un astfel de nivel că ar face să pălească de gelozie majoritatea scriitorilor din ţara lui Molière. (foto: autorul si A. Francu)

Alexandru Mateescu FRÂNCU
Rio de Janeiro, 16 octombrie 2000

Excelenţei Sale
Dl. Profesor CANDIDO MENDES
Secretar General
Academia Latinităţii
Rio de Janeiro

Dle. Secretar General,
Am tradus din română cu cel mai mare interes interviul pe care l-aţi acordat ziarului Curierul Naţional…

Punctele Dvs de vedere originale şi profunde privind locul şi misiunea României în latinitate şi mai ales această empatie generoasă pe care o mărturisiţi faţă de cei pe care îi numiţi « profeţii disperării radicale », pot emoţiona orişice român şi poate pe cei exilaţi mai mult decât pe ceilalţi.

Românii de vârf pe care-i evocaţi cu o admiraţie atât de călduroasă, am avut privilegiul de a-i cunoaşte pe toţi şi de a urma o bucată de drum cu fiecare dintre ei.

Constantin Noica, precoce autor al lucrării « MATHESIS », a fost câtăva vreme profesorul meu de filosofie la liceul « Gheorghe Şincai » din Bucureşti. El ne-a lăsat acel ordin categoric privind relaţiile pe care trebuie să le cultivăm cu minorităţile noastre în special şi cu adversarii noştrii politici, în general : « Să fim înfricoşător de buni ».

Pe când executa o pedeapsă de 16 ani în temniţele comuniste, am întâlnit-o pe soţia lui, speakerină la BBC. Născută Wendy Muston, provenind dintr-o veche familie engleză, Miss Sinaia în vremea adolescenţei, mama unui fiu care va deveni călugăr ortodox, ea mi-a comunicat crima care i-a adus condamnarea : el votase NU la referendumul privind noua constituţie (bolşevică). « Sunteţi împotriva comunismului ? » l-a întrebat politrucul Anei Rabinovici Pauker, pe atunci şeful guvernului. « Nu » a răspuns Noica. « Nu ştiu încă ce înseamnă comunismul. Am votat NU împotriva unei modalităţi de a vota, pe care o consider nedemnă de un Român ». Votul era… deschis (sau public ?) Din şapte milioane de votanţi nu s-au găsit decât 1009 care au avut curajul de a vota contra. Preţul : puşcăria. Unde Noica a avut o comportare eroică şi de unde a ieşit cu sănătatea profund zdruncinată.

Mircea Eliade fusese unul dintre idolii adolescenţiei noastre. Devorasem romanul « Maitreyi », fusesem cuceriţi de traducerea cărţii « Război în deşert » de Lawrence, devenisem serioşi cu studiul despre Barbu Petriceicu Haşdeu, unul dintre geniile literaturii noaste. Când Eliade petrecu o lună cu noi , la Buenos Aires, în 1951, îl urmam cum se urmăresc profeţii. Venea deseori să mă vadă la librăria unde lucram, petrecea ore în şir consultând noutăţile ce ne parveneau din Vechiul Continent şi ne repeta cu insistenţă sfatul lui, care era un ordin : « Scrieţi ! Un bun patriot scrie. România are nevoie de voi ! »

Emil Cioran nu manifesta aceleaşi preocupări « formatoare ale tinerilor ». Ne întâlneam în fiecare zi la Biserica româna din strada Jean de Beauvais, ne politizam, dar mai ales ne delectam cu verva lui Cioran. Autorul eseului «Pe culmile disperării » era un vorbitor irezistibil, un mare povestitor de anecdote şi un umorist născut. Râsul lui în hohote era contagios şi sarcasmele destul de dulci. Citea enorm. Când am părăsit Parisul, i-am lăsat cele cinci volume din Littré. Le-a citit ! (Ca şi Gérard de Nerval, era un mare cititor de dicţionare.)

Într-o zi, pe când îl însoţeam pe prietenul meu Courvoisier, în drum spre castelul d’Esquenoy, am remarcat la coborâre un biciclist icnind în coastă. Când a ajuns la nivelul maşinii noastre, am descoperit capul blond şi ciufulit al lui Cioran. L-am invitat la castel unde, în ciuda « Ocupaţiei », (eram în 1942) se mânca bine şi se bea şi mai bine. Şi Cioran nu se lăsa îndemnat. Mi-am exprimat curiozitatea de a şti ce avea în sacul de voiaj, durduliu şi greu. « Deschide ! » Ce era înăuntru ? Marele Webster, într-un volum, două mii şi nu ştiu câte pagini. În acea vreme, Cioran, însurat cu o profesoară de engleză, ezita încă între limba lui Shakespeare şi cea a lui Racine ; cea din urmă câştigă. Şi cu ea, literatura franceză.

Aţi citat, în galeria Dvs. de români admirabili, sculptorul Constantin Brâncuşi (pronunţaţi « brancouchi »). Precedat de frumoasa lui barbă albă, venea câteodată să-i vadă pe tineri, la cantină. Într-o zi, îl luă pe unul de braţ şi, în drum spre metrou, la Odeon, i-a ţinut o predică de bunic înspre nepot. « Respectă femeia ! N-o umili niciodată. Fugi de dragostea venală, care n-are nimic din dragoste. Nu te murdări! Şi nu murdări niciodată femeia, care este ceea ce Creatorul a făcut mai bun ».

Eugen Ionescu venea cu soţia, care avea o faţă amuzantă de japoneză. Ionescu, la rândul lui afişa un uşor aer mongol, de care era mândru. Ca şi Cioran, era un mare vorbitor. Şi când erau împreună, ne delectam de găselniţele lor.

Mulţi ani după aceea, de două sau trei ori când a trecut pe la Rio, ne arăta latura lui modestă şi autocritică, amuzându-se de calitatea lui de academician. Între un wisky şi altul, spre marea supărare a Rodicăi, soţia lui, îi plăcea să pună în evidenţă latura amuzantă a vieţii, mai ales a vieţii Sale.

N-aţi avut vreme să citaţi, în bogatul Dvs. interviu, o latură curioasă, comună tuturor acestor « vizionari », după cum îi caracterizaţi. Erau cu toţii naţionalişti. Cumpliţi. Disperaţi, toţi naţionalişti, ca să folosim din nou unul din termenii Dvs., radicali. Sau, cum zicea Cioran, naţionalişti definitivi.

Este încă o trăsătură specifică a acestor descendenţi ai daco-romanilor (şi mândri de a fi) şi ai creştinilor umanişti (« pentru că sunt creştini ortodocşi », cum îi plăcea să-o repete lui Mircea Eliade şi s-o trăiască lui Constantin Noica).

Permiteţi-mi să adaug la selectia Dvs. a marilor români încă două nume care au reuşit un succes literar în străinătate : Virgil Gheorghiu (La vingt-cinquième heure) şi Vintilă Horia (Dieu est né en exil). Amîndoi au câştigat premiul Goncourt, amândoi profund creştini (Gheorghiu a devenit preot).Vintilă Horia, ca şi Virgil Gheorghiu (şi de altfel ca şi cei pe care-i citaţi ) n-au scăpat cu zile decât pur şi simplu pentru că n-au pus niciodată piciorul în România, care nu mai era România (amândoi au murit liniştiţi în exil).

Dintre toate aceste fiinţe dragi, pe care textul Dvs. i-a facut să reînvie în memoria şi în sufletul meu, cel pe care l-am iubit cel mai mult, pentru că am lucrat cu el, a fost Vintilă Horia. De-a lungul celor şapte ani petrecuţi împreună în Argentina lui Peron, ne-am străduit, amândoi, să ţinem sus flacăra speranţei printre cei mai bine de două sute de români care se găseau atunci la Buenos Aires. Ei urmăreau cu toţii conferinţele noastre lunare, citeau cu toţii micul nostru jurnal ROMANIA, mai degrabă polemic decât cultural.

Făcând un rapid bilanţ, în amurgul gândirii, pot trage concluzia că am de ce să fiu mândru de compatrioţii mei, cărora personalităţi atât de prestigioase precum Secretarul General al Academiei latinităţii au reuşit să le găsească atâtea merite.

Primiţi, vă rog, cher Maître, împreună cu admiraţia mea, expresia celei mai profunde gratitudini.

Alexandru Mateescu Frâncu
român
brazilian
latin

Adrian Irvin Rozei, Rio de Janeiro, martie 2007

* “Prietenia unui mare om este o binefacere a zeilor!” – proverb francez