New York, 12/12/2018
Deşi « Jewish museum » din New York există încă din 1904, mărturisesc că nu-l cunoşteam, în ciuda zecilor de vizite în acest oraş, timp de aproape jumătate de secol.
Şi poate că nici de această dată nu l-aş fi vizitat, dacă un amic ce locuieşte în oraş nu mi-ar fi propus să vedem o expoziţie legată de « Avangarda rusă din Vitebsk: Chagall, Lissitzki, Malevitch (1918 -1922) ».
Cu această ocazie, am vizitat şi colecţia permanentă a muzeului.
Astfel am descoperit, chiar la intrarea în etajul superior, un obiect oarecum neaşteptat şi cam « desperecheat » faţă de exponatele colecţiei : un covor !
El mi-a atras imediat atenţia, pentru că desenul său era neobişnuit.
Plăcuţa explicativă alăturată e foarte clară, chiar dacă un pic stranie :
« Utilizat pentru acoperirea mesei pe care e citită Tora în timpul slujbei, acest covor conţine multe elemente comune cu covoarele musulmane de rugăciune după care a fost probabil adaptat. Portalul central simbolizează poarta de intrare în Paradis în amândouă religiile. Lampa de pe covoarele de rugăciune întruchipează probabil lumina lui Allah, în timp ce într-un context evreiesc ea reprezintă probabil lumina eternă suspendată în sinagogă sub bolta Torei. Texte rabinice din Spania secolului XIV menţionează că anumite congregaţii atârnau covoare de rugăciune musulmane în sinagogi, în ciuda interzicerii lor. »
Tot aici se precizează locul unde covorul a fost ţesut : « Ottoman Turkey », materialul : « Lână cu noduri” şi data probabilă a fabricării lui : « Sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX ».
Poate că acest obiect neobişnuit nu m-ar fi interpelat, dacă nu mi-ar fi amintit…istorii de demult !
* * *
Nu ştiu de ce, dar am fost dintotdeauna fascinat de arta covoarelor !
Este probabil, încă odată, rezultatul pasiunii mele pentru Orientul mijlociu, unde am avut marea şansă să călătoresc, şi cu care am lucrat, mai bine de 40 ani.
Visez încă din tinereţe să am o cameră ca în palatele orientale, în care să trăiesc fără încălţări, pe covoare « wall to wall », în care să pot visa în după-amiezele de vară, cu o cafeluţă în mână, lăsându-mi imaginaţia să zboare către preferata mea, Aziyadé, cum făcea Pierre Loti, acum un secol şi jumătate.
Această pasiune a început foarte devreme. Când eram copil, la Bucureşti, mă duceam să văd, în mod regulat, colecţiile de artă orientală din Muzeul naţional. Insă acolo covoarele sunt atârnate pe pereţi, ca un fel de tablouri, moarte şi impersonale.*
La vârsta de vreo 10 ani, părinţii mei au închiriat o cameră la Câmpulung Muscel, în casa unei văduve de colonel din vremea Primului război mondial.
Camera era plină de covoare, pe sol, pe paturi, pe pereţi…
Tot pe pereţi, uneori peste covoare, atârnau icoane şi candele, care aruncau, cu lumina lor pâlpâitoare, în timpul nopţii, umbre demăsurate, ca într-un castel de basm. După cum îmi amintesc, covoarele erau de tot felul : kilimuri ţărăneşti, covoare de lână cu noduri strânse, covoare de bumbac cu nodurile pe dos…
Iar eu dormeam pe un pat, acoperit cu un covor gros, care ascundea în pliurile lui, un buchet de pelin :
« Pelin beau, pelin mănânc,
Noaptea pe pelin mă culc ! »
Mi s-a explicat, atunci, că pelinul, în covoare şi pe paturi, are o funcţie igienică : goneşte puricii !
Mai visez şi azi la acea camera, un fel de cocon moale, rupt de realitatea înconjurătoare !
Mult mai târziu, prin anii ’70, după primele voiaje în Turcia şi în Orientul mijlociu, am dorit să aprofundez această pasiune şi, împreună cu părinţii mei, m-am înscris într-o asociaţie, numită « Club Découverte du Tapis d’Orient ».
Ni se propunea acolo să vizităm Clubul, pur şi simplu, pentru a-i cunoaşte colecţiile de covoare, a discuta cu responsabilul, « care vă va vorbi despre « tapis d’Orient » cu competenţă, pentru că e un specialist ; cu căldură, pentru că iubeşte covoarele orientale ; cu prietenie, pentru că nu poate trata decât ca pe un prieten pe cel ce împărtăşeşte aceeaşi pasiune cu el ».
La Club, am descoperit un trecut prestigios şi locuri care te fac să visezi, din istoria covoarelor orientale : Ispahan, Herat, Lahore… Dar, mai ales, legendele covoarelor turceşti, pe care le-am preferat, dintotdeauna, celor iraniene, pakistaneze, indiene sau afgane.
In mod straniu, nu m-au interesat niciodată covoarele chinezeşti, din mătase. Le-am considerat, mai mult, ca pe un obiect de muzeu, cu desene repetitive şi, oarecum,…kitsch ! De gustibus…
In schimb, admir pe cele din Kayseri, cu desene amintind covoarele de rugăciune, din Koula, în regiunea Izmir, produse chiar şi azi în minuscule ateliere de familie, din Taspinar, cu motivul romboidal roşu, verde, aurit, din Yagcibedir (Pergam), printre cele mai « strânse » noduri din Turcia, sau Çanakkale (Dardanele), cu desene geometrice străvechi.
Dar, cel mai mult, îmi plac covoarele celebre din Konya, cu « mihrabul » simplu şi monocolor, de cele mai multe ori roşu « kârmâz ».
In anii ’70, tatăl meu a achiziţionat, cu ocazia unui voiaj turistic în Turcia, un mic covor de rugăciune cu mihrabul verde. Am descoperit, atunci, că aceste covoare, arborând « culoarea profetului », sunt foarte rare şi am început să le caut, cu ocazia vizitelor mele repetate în Turcia.
Covoare din colecţia A.I. Rozei
Desigur că, vorbind cu agenţii mei locali din Orientul mijlociu despre această pasiune, ei ţineau să-mi arate tot ce se făcea mai frumos şi mai « de lux », în ţările lor.
Am rămas totuşi fidel covoarelor turceşti, însă am descoperit, mulţumită acestor vizite, tot felul de rarităţi, de cele mai multe ori mult peste bugetul de care dispuneam.
In schimb, la fiecare vizită în Turcia, mă duceam să vizitez câte un atelier sau magazin de covoare !
Nu cumpăram de fiecare dată ! Insă petreceam ore în şir, discutând cu “specialistul”, negociind cu proprietarul, admirând dexteritatea lucrătoarelor.
Uneori, când toate condiţiile de model, colorit, motiv, dimensiune şi…preţ erau reunite, făceam o achiziţie. Insă, de multe ori, când urma să trec prin nenumărate alte ţări sau greutatea covorului depăşea pe cea autorizată în avion, negociam expedierea lui acasă. De câte ori n-am auzit tot soiul de amici spunând : « O să te înşele ! N-o să-l vezi niciodată ! Va fi schimbat ! Ai plătit ca un prost ! etc., etc. »
Niciodată, repet, niciodată, nu s-a întâmplat aşa ceva! Toate covoarele cumpărate, chiar şi în fundul Turciei, au sosit, desigur, după câteva săptămâni, purtând semnătura mea pe dos, şi identice cu fotografia luată în atelierul sau în prăvălia unde le cumpărasem!
In schimb, primeam în mod regulat telefoane de la corespondentul meu, care-mi propunea vizita agentului său din Franţa. In funcţie de disponibilităţile materiale sau de timp ale momentului, acceptam întâlnirea sau…îl trimeteam la plimbare !
Au fost mereu foarte politicoşi, amabili, serviabili ! Ba chiar, am învăţat sau descoperit de la ei nenumărate informaţii turistice, gastronomice, chiar şi politice, despre Turcia. Ca să nu mai vorbesc de sutele de ceaiuri, alune, fistic, baklavale, sarailii… oferite în prăvăliile lor !
Astfel, m-am « căptuşit » cu o serie de covoare de tot soiu’, pe care le-am întins pe unde se poate. Chiar şi peste mochete !
Covor “double-niche” din colecţia A.I. Rozei
Nu am decât un singur regret : nu mai am unde pune alte covoare noi !
Altfel, aş mai investi cu plăcere şi … aş continua să « discut covoare » cu producătorii lor !*
* * *
După toate aceste consideraţii « istorice », a venit vremea să-mi amintesc şi despre covoarele din România !
Subiect lăsat de o parte, timp de 23 ani, până în 1990, timp în care alte preocupări mai stringente, legate de ţara mea de baştină, aveau prioritatea!
De fapt, tot în 1976, la « Clubul covoarelor » din Paris, a fost menţionată producţia lor în Transilvania, care continua, prin motivele şi tehnica utilizată, tradiţiile ancestrale ale acestui domeniu. S-a vorbit, acolo, despre decorul covoarelor care reproduce motive orientale şi tehnica de vârf cu 100 000 până la 250 000 noduri pe m2.
Numai după anul 2000, unul dintre interlocutorii mei turci mi-a propus să particip la organizarea unor tururi în România, în jurul temei « covoare », în scopul comercializării lor în Occident !
Insă, adevărata istorie a covoarelor din Transilvania, nu am aflat-o decât în luna mai 2018, într-unul din articolele revistei ARAMCOWorld.
Primesc această revistă de mai bine de 40 ani.
Intr-o zi, prin anii ’70, în vizită de lucru în Liban, am descoperit în sala de aşteptare a unui client, revista care, pe atunci, se numea « Saudi ARAMCO World ». Impresionat de calitatea grafică şi de varietatea subiectelor, am scris redacţiei, explicându-le interesul meu pentru lumea Orientului mijlociu. Pe atunci, voiajam în această zonă de 2 sau 3 ori pe an, în interes de serviciu, şi, deseori, cu ocazia vacanţelor.
ARAMCOWorld: Biserica neagră din Braşov
De atunci, primesc fără întrerupere acest « magazine », pe care-l citesc cu o enormă plăcere. Ba chiar, pe când mai lucram, deseori, îmi organizam voiajele de afaceri în funcţie de expoziţiile sau conferinţele de prin toate colţurile lumii, listate în ultimile pagini ale revistei.
Covor cu 3 nişe, reprodus în articolul ARAMCOWorld
Nu mică mi-a fost surpriza când, în vizită la biblioteca Muzeului de artă islamică din Ierusalim, am descoperit colecţia completă a acestei reviste !
Exemplarul menţionat al revistei, descrie cu lux de amănunte şi imagini luate pe viu, istoria covoarelor orientale din Transilvania. Mulţumită textului scris de Louis Werner şi a imaginilor luate de Matthieu Paley,
Am aflat nenumărate fapte istorice, informaţii geografice sau artistice legate de prezenţa covoarelor orientale în Transilvania.
Intre altele, cum se face că poţi întâlni zeci de covoare în bisericile protestante din regiune : pereţii bisericilor fiind vopsite în alb, era necesar să dea un aspect mai atractiv lăcaşului, înfrumuseţându-l cu covoare colorate !
Covoare turceşti în Transilvania (foto ARAMCOWorld)
Insă, o anecdotă m-a pasionat poate mai mult decât toate aceste informaţii ştiinţifice.
Se pare că, în Transilvania, pot fi întâlnite covoare cu un dublu « mihrab », aşa numitele « double-niche ».
In mod straniu, mihrabul dublu, care se presupune că va indica direcţia Mecăi, înspre care credinciosul musulmat trebuie să-şi adreseze rugăciunea, desemnează două direcţii opuse ! Şi aceasta nu este un unicat sau o eroare de ţesătură, pentru că, printre covoarele din secolul XVII cunoscute, 337 sunt cu « double-niche » ! Nenumărate se află în colecţii din afara Turciei, deseori în Transilvania.
O explicaţie posibilă a acestei « anomalii », a fost emisă recent : cum în 1610, sultanul Ahmed I a interzis exportul covoarelor cu teme religioase, ţesând un covor “double-niche”, artizanii turci puteau afirma că acesta “nu este un obiect religios”!
Acum ştiu ce-mi rămâne de făcut pentru a completa colecţia mea de covoare : să caut unul tip « double-niche » ţesut în Transilvania ! Pentru cà pe cel fabricat în Turcia…îl am deja !
Fals covor “double-niche”: o privire atentà remarcă detaliile decorului dirijate într-o singură direcţie” – colecţia A.I.R.
Dar, mai întâi, mă voi duce să le admir pe cele din Braşov, Biertan, Ghimbav, Bistriţa, Mediaş…
Un lung voiaj în perspectivă !***
Adrian Irvin ROZEI
New York, decembrie 2018
*Pe când avea vreo 5 sau 6 ani, fiul meu era pasionat de povestea lui Aladin. Intr-o zi, căutând nu ştiu ce într-un magazin de lângă noi, fiul meu a descoperit un colţ unde se vindeau covoare. Erau ultimile, rămase nevândute după o acţiune promoţională.
« Oare aici se vând şi covoare zburătoare, ca cel cu care voiajază Aladin ? », m-a întrebat el.
Cum nu voiam să-l decepţionez, i-am răspuns : « Nu ştiu ! Intreab-o pe vânzătoare! »
Zis şi făcut! Vânzătoarea, care avea simţul umorului, i-a răspuns: «Desigur! Insă în acest moment s-au terminat! Revin-o peste câtăva vreme ! »
Timp de câteva săptămâni, fiul meu m-a tot bătut la cap : « Când mergem să vedem dacă au primit covoare zburătoare ? »
In cele din urmă, ne-am dus la magazin.
Din fericire, secţia « covoare » fusese suprimată.
Astfel, i-am putut explica fiului meu că, probabil, producţia de «covoare zburătoare» a fost oprită!
Ceea ce, personal, regret şi azi !
**Intr-o zi, când am încercat să negociez un preţ în Franţa, un vânzător obraznic mi-a spus : « Nous ne sommes pas des marchands de tapis ! »
I-am răspuns imediat : « Păcat ! Altfel aţi fi avut “le sens des affaires” şi…aţi fi fost, cel puţin, politicoşi! »
*** Cu ocazia recentei vizite în România, am primit un cadou neaşteptat de la o fostă colegă de liceu şi prietenă, regăsită după vreo 4 decenii: un “Kilim” oltenesc!
L-am botezat “Ţuculescu”, pentru că găsesc că motivele reprezentate seamănă mult cu cele din compoziţiile acestui pictor. Având în vedere că acest kilim are vreo o sută de ani, mă întreb cine a inspirat pe cine: pictorul pe ţesătorul covorului…sau invers?
Poate şi mai interesant este motivul care se repetă de nenumărate ori în desenul de pe kilim: un ştiulete de porumb stilizat.