Nu ştiu cum se face, dar dintotdeauna am fost fascinat de insule. Ani de zile, de câte ori trebuia să decid locul în care urma să-mi petrec vacanţa, alegeam probabil de o manieră inconştientă, un loc în care se afla o insulă.

Aşa se face că am vizitat tot atât de bine insulele Boromee din lacul Major în Italia de nord, insulele Ciclade sau Dodecanezul din Grecia, dar şi Phuket sau Kon-phi-phi în Tailanda, Bali sau Iava în Indonezia, Filipinele cu cele “1000 insule” sau Malta şi Gotland, ca să amintim şi unele locuri vecine din Europa. Ba chiar, timp de mulţi ani am visat să văd “Contadora”, în Panama, unde se refugiase şahul Iranului puţin timp înainte de a muri, sau insulele Lipari, cu vulcanul Stromboli, unde Ingmar Bergman turnase în anii ’40 un film devenit cult între timp.

Mai apoi, urmărind “Secantele româneşti”, m-am găsit la Hydra, pe urmele lui Jean Negulesco, sau la Ste. Marguerite, în golful Cannes, unde am întâlnit amintirea Nadiei Gray.

Probabil că această cursă spre insule, tot mai stranii şi mai exotice, nu era decât o fugă interioară în căutarea acelui “huis clos” imaginat de un Sartre sau Camus. Pentru că o insulă este prin definiţie un loc închis în care, orişice ai face, orişiunde te-ai îndrepta, eşti obligat să te întorci, mai devreme sau mai târziu, la punctul de plecare, singura scăpare fiind să pleci înot spre alte zări!

Asta înseamnă, în acelaşi timp, că pe o insulă ai sentimentul de împlinire, atât de rar obţinut în viaţa de toate zilele, pentru că, orişicât ar fi de mare insula unde te afli, la un moment dat, “on a fait le tour de la question”. Ce altă satisfacţie de împlinire putem găsi în această lume, unde veşnic rămâne încă ceva de văzut, ceva de făcut, ceva de învăţat, ceva de înţeles! Şi, Dumnezeu ştie că, în existenţa fiecăruia dintre noi rămâne veşnic cel puţin un punct obscur. După cum zicea Alexandre Dumas: “Dans la vie on apprend l’homme, dans la mort on apprend Dieu!”

Însă o insulă nu este întotdeauna un paradis definitiv. Uneori, aflată în mijlocul unei ape curgătoare, ea poate fi “suprimată” de o lume în mişcare, care duce cu ea gândurile şi stările sufleteşti pe care le resimţim. Atunci, insula, simbolul însuşi al “paradisului pierdut” sau al denumitului “huis clos”, devine un punct de trecere sau chiar punctul de echilibru al unor conflicte care depăşesc aria ei limitată, creând, în cel mai bun caz, un punct de echilibru, un fel de stare de imobilism într-un Maelström de nebunie.

Este sentimentul pe care îl resimt privind oglinda neatinsă a Dunării în acest loc, mormântul insulei Ada-Kaleh, undeva între Orşova Nouă şi barajul “Porţile de Fier”, la egală distanţa între ţărmurile român şi sârbesc, în mijlocul marelui fluviu.

Harta insulei cu fortificaţiile din sec. XVIII (colecţia P. Covacef)

* * *

Dunărea, cel de-al doilea fluviu european după Volga, ia naştere la Donaueschingen, în Pădurea neagră din Germania, şi îşi termină cursa 2800 Km mai departe, printr-o deltă în care a creat grindul numit Caraorman (Pădurea neagră), ca un simbol al întoarcerii la origini.

Simbol al înfrăţirii dintre Europa occidentală şi cea orientală, numit în antichitate Ister, acest fluviu traversează sau întâlneşte de-a lungul traseului său Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Bulgaria, Moldova şi Ucraina. Secţiunea română reprezintă 2/5 din traseul lui, de departe cel mai important segment, creând cu siguranţă axul major de legătură între lumea balcanică şi cea a Europei centrale.

Dunărea este un simbol al Europei nu de azi, de ieri. Deja, “Fântâna celor patru fluvii”, proiectată de Bernini pentru a decora inima Pieţei Navona din centrul Romei, reprezintă marele fluviu, alături de Nil, Rio de la Plata şi Gange.

Însă Dunărea, care poate că apare ca un fluviu domolit după aproape o mie de kilometri în care a traversat atâtea ţări europene, odată ajunsă în România îşi demonstrează pentru ultima dată forţa şi vigoarea traversând cañonul ce separă România de Serbia, renumitele Porţi de Fier.

Acest loc de trecere dificil între nordul şi sudul Europei orientale a reprezentat dintotdeauna o verigă importantă din lanţul de apărare al fortăreţei europene contra invaziilor din sud sau din nord.

Materializarea ei era, până acum patru decenii, insula Ada-Kaleh, nu întâmplător denumită în limba turcă “insula cetate”.

Carte poştală din 1942 (colecţia A. I. Rozei)

Însă aventura acestui loc a intrat în istorie cu multe secole înainte de a apărea în regiune prezenţa otomană.

Încă din antichitate, poetul Homer menţionează fluviul sub numele de Okeanos Potamos sau Istru. Chiar şi legendele mitologiei antice vorbesc despre trecerea argonauţilor prin vâltorile fluviului, alături de insula denumită Iernis, Erythia sau Rustara.

Până şi Heracles, mai târziu numit Hercules de romani, şi identificat de unii cercetători cu miticul Iovan Iorgovan, eroul popular din zona balcanică, şi-a îndeplinit una din cele douăsprezece munci în insulă. Este vorba de cea de-a zecea misiune, prin care Hercules trebuia să răpească şi să-i aducă lui Erysteus cirezile de boi aparţinând regelui Geryon, care păşteau în insula suspomenită, Erythia.

Analizând diferitele aspecte geografice descrise în legenda antică, Nicolae Densuşianu a emis teoria că insula din mijlocul Dunării ar fi fost sediul acestei aventuri. Se pare, chiar, că pe un basorelief găsit în insula Cipru, şi care reprezintă de manieră sintetică cea de-a zecea muncă a lui Hercules, peisajul reprezentat poate fi uşor identificat cu cel al strâmtorilor Dunării la Porţile de Fier şi, în anumite detalii, cu cel al insulei Ada-Kaleh.

Însă, adevărata intrare în istorie a insulei datează numai din secolul XIV, odată cu avansul trupelor otomane în drumul lor cuceritor spre inima Europei. În mod straniu sau poate normal, dacă luăm în consideraţie faptul că acest loc s-a aflat de manieră repetată pe graniţa dintre două mari imperii, insula a trecut de nenumărate ori din proprietate otomană în proprietate austriacă, cu mici episoade sârbeşti sau transilvănene, timp de aproape şase secole!

După prima cucerire înfăptuită de Firuz Bey, emirul sultanilor Murad I (1359-1389) şi Baiazid I “Fulgerul” (1389-1402), în 1390, insula trece după 1402 în proprietatea despotului Serbiei, Ştefan Lazarovici, însă redevine otomană în 1417, după ce Mehmed Celebi cucereşte cetatea Severinului.

Din această epocă datează cel mai vechi document oficial disponibil care menţionează existenţa insulei: un raport datat 22 februarie 1430, redactat de şeful Cavalerilor teutoni, care lucrau la fortificarea cetăţilor de pe malurile Dunării, în numele regelui Sigismund al Ungariei.

În 1444, Iancu de Hunedoara construieşte primele fortificaţii de apărare antiotomane, dar, după moartea lui, insula redevine otomană, cetate de graniţă până la cucerirea Belgradului (1521) şi, mai ales, până la victoria dela Mohacs (1526).

Au urmat, timp de un secol şi jumătate, lucrări de apărare şi fortificare a insulei, realizate fie de puterea otomană, fie de vasalii ei (Nicolae Mavrocordat, în 1716).

Dar adevăratele fortificaţii care au dăinuit, şi care au lăsat chiar şi imaginea insulei pe care o păstrăm până astăzi, sunt datorate ocupaţiei austriece, imediat după încheierea păcii dela Passarowitz (1718). Fortificaţiile au fost ridicate de mareşalul Claude Florimond de Mercy* şi purtau amprenta principiilor de apărare definite de Vauban, în vremea lui Ludovic XIV.

Bustul contelui de Mercy de la Timişoara

Timp de şapte decenii, au urmat schimbări de administraţie între austrieci şi turci, asedii, capitulări, atacuri şi retrageri, încununate de înţelegerea semnată la 4 august 1791 (Pacea dela Şistov) prin care insula revenea Imperiului otoman.

Pe data de 6 octombrie 1791, trupele austriece ieşeau pe una din porţile cetăţii, în timp ce prin poarta opusă intrau trupele otomane. Manevra, însoţită de ritmurile intonate de fanfara otomană (tobe şi trâmbiţe), era executată în perfectă armonie “numai pentru faptul semnificativ că despărţirea a fost de bună înţelegere şi prietenie”.

Astfel, insula a rămas teritoriu turcesc timp de încă 131 ani.

În mod tot atât de straniu, la Conferinţa dela Berlin, în 1878, când s-au determinat frontierele ţărilor limitrofe, discuţia privind soarta insulei a fost neglijată de puterile europene.

Aşa se face că ea a rămas teritoriu turcesc, deşi se afla la sute de kilometri de frontierele “patriei mumă”. Au trebuit să treacă 25 ani până când, după alte conflicte europene, în 1923, cu ocazia semnării Tratatului dela Lausanne, să fie decisă soarta insulei.

Turcia a fost obligată prin Tratat să-şi cedeze autoritatea asupra acestui minuscul teritoriu, însă problema care se punea era cui trebuia s-o încredinţeze.

Atunci a fost organizat un referendum prin care locuitorii insulei au ales să fie ataşaţi României, mai degrabă decât Serbiei. E drept că legăturile economice, mai ales prin exportul sau contrabanda de tutun, erau mai strânse cu ţărmul românesc!

Din păcate, prima etapă a acestei “colaborări” nu a fost prea fericită pentru populaţia turcă a insulei.

Fotografie de familie în fata porţii din Ada-Kaleh în 1938 (colecţia A. I. Rozei)

Autorităţile locale române s-au comportat ca într-o ţară ocupată, nerespectând obiceiurile şi organizarea tradiţională a populaţiei. Această decădere socială s-a tradus printr-o eşuare materială şi chiar umană a celor ce trăiau acolo. Imaginea dramatică a acestei decadenţe e reflectată în mod dureros în romanul “Nopţi la Ada-Kaleh”, publicat în 1931, de Romulus Dianu.

Imaginea sintetică pe care el ne-o dă în acest roman privind situaţia insulei este izbitoare în rezumatul ei dramatic:

“Situată pe apa unui fluviu, la o mare răspântie, între România, Serbia şi Ungaria, insula devenise un rai pământesc în care nimeni nu plătea biruri, nici nu făcea armată, ci fiecare huzurea, dansând cu picioarele pe masă, la rând cu ofiţerii austrieci trimişi să-şi facă acolo pedeapsa şi să se vindece de tinereţe, în vederea vreunei căsătorii silite, întemeindu-şi fiecare harem, sub regimul legilor turceşti şi al unei prosperităţi creată de contrabandişti, de prinţi şi de trântori… Vremurile au venit însă tot mai grele, războiul a speriat într-atâta paşnica familie din cetate, încât turcii au cerut supuşenie românească mult înainte de a se şti cât se va pierde în tratate, din ceea ce s-a câştigat în lupte. Cei mai mulţi locuitori au fugit atunci în lume.”

Şi totuşi, un eveniment fericit avea să schimbe soarta insulei timp de un deceniu şi jumătate.

Pe 4 mai 1931, regele Carol II, însoţit de Nicolae Iorga, s-a oprit la Ada-Kaleh pentru câteva ore. Impresionat tot atât de poezia locului, de ambianţa exotică şi de primirea călduroasă a localnicilor, el le-a spus la plecare:

“Puteţi să vă întoarceţi liniştiţi la casele voastre, de acum înainte veţi avea iar privilegiile voastre şi toată grija mea”.

La numai o lună după vizita regală, este publicat în Jurnalul Consiliului de miniştri ordinul care acorda celor din insulă diferite facilităţi în importul de bunuri ce puteau fi valorificate prin tradiţia orientală a localnicilor.

Se crează, imediat, o societate, numită “Musulmana”, ale cărei beneficii urmau să fie distribuite în mod echitabil între locuitorii insulei. Se produc astfel din ce în ce mai multe bunuri de consum cu marca “Made in Ada-Kaleh”, dintre care cele mai renumite sunt ţigările, rahat-lukum, alviţă sau dulceţuri, toate bazate pe resursele locale.

Astfel, mulţumită progresului controlat şi eforturilor localnicilor, în 1935, insula ajunge să numere aproape 600 suflete.

Din păcate, această insuliţă – un paradis de numai 1,7 km lungime şi 400 metri lăţime – va suferi după război aceleaşi vicisitudini ca şi restul ţării. Ba chiar şi mai rău, pentru că datorită poziţiei sale geografice, ca şi etnicităţii particulare, ea a fost supusă deportărilor şi expulzărilor fără milă, caracteristice regimului dictatorial comunist.

Însă lovitura de graţie a venit în deceniul şase când s-a decis construirea complexului hidroenergetic “Porţile de Fier, al cărui baraj urma să înece insula sub zeci de metri de apă.

În 1966, încep demolările şi în anul următor sunt strămutate cimitirele pe insula Şimian. Acest ostrov urma să devină, în virtutea discursului official, o copie turistică a insulei dispărute. În teorie, fiecare piatră, numerotată şi mutată în noul sit, urma să fie instalată în aşa fel încât să reconstituie atmosfera cetăţii înecate. Numai că acest proiect ambiţios a avortat după câţiva ani, când fondurile alocate s-au epuizat şi priorităţile s-au schimbat, abandonând în noul lăcaş câteva fortificaţii şi nenumărate resturi de construcţie, împrăştiate sau furate de-a lungul anilor.

Ultima familie a părăsit insula Ada-Kaleh în vara anului 1968, după ce majoritatea caselor fuseseră distruse, ori prin bombardări executate de tunurile armatei, ori prin dinamitare.

(Va urma)

Adrian Irvin Rozei, Orşova/ Paris, mai 2005/martie 2011

_______
Note:

*Contele Claude Florimond de Mercy, de origină lorenă, a intrat ca voluntar în armata austriacă, unde s-a distins în bătăliile dela Zenta, Cremona, Friedlingen, Schellenberg şi Petrovardin, ceea ce i-a adus titulul de “feld-mareşal”. Numit guvernator al Banatului în 1716, el a deţinut această funcţie timp de aproape două decenii, timp în care, între multe alte acţiuni, a realizat popularea regiunii cu colonişti veniţi din zona lui natală (Lorena), dintre care o parte din descendenţi locuiesc şi astăzi în România. Tot el e iniţiat construcţia fortificaţiilor care înconjoară oraşul Timişoara, după aceleaşi principii de apărare imaginate de Vauban. Un bust al contelui Florimond de Mercy a fost dezvelit la Timişoara pe 3 august 2009.