Din păcate, anii ’80 au reprezentat o epocă tristă în istoria hotelului. O conducere îmbătrânită, o gestiune anacronică, corespunzând unor obiceiuri care nu se mai practică azi, au dus la acumulări de pierderi considerabile, an de an.

Văduva lui Otavio Guinle, decedat în 1968, a condus în continuare hotelul timp da 21 ani. În acea epocă, Gore Vidal spunea despre COPACABANA PALACE: “Sunt a treia generaţie din familie care locuieşte aici. (Hotelul este) old, decadent, but dignified… Just how I like it!” Însă nu toţi clienţii apreciau această decadenţă!

În ultimii ani ai vieţii, Dona Mariazinha, văduva creatorului acestui hotel mitic, a încercat din răsputeri să’l păstreze în familie, însă fără succes.

În cele din urmă, în 1989, ea a fost obligată să cedeze majoritatea de control omului de afaceri american James Blair Sherwood, proprietarul societăţii “Sea containers”. Acesta, nu numai că este un bun cunoscător al oraşului Rio, dar şi un om de meserie în domeniul hotelier, pentru că, din 1976, este proprietarul hotelului Cipriani, unul dintre cele mai luxuase stabilimente de acest tip din Veneţia. Mai mult, în 1982 el a cumpărat trenul de legendă “Orient Express”, altă perlă istorică a turismului european. Pentru modernizarea hotelului COPACABANA PALACE, Sherwood nu numai că a debursat 23 milioane de dolari la cumpărare, dar a şi iniţiat o costisitoare de restaurare a edificiului. Însă etajul 6, unde Dona Mariazinha a locuit până la moarte, nu a fost modificat decât după decesul acesteia, în aprilie 1993.

Este inutil să intrăm în detaliile restaurării executate de noul proprietar. Ajunge să precizăm că toate eforturile necesare au fost făcute pentru ca această perlă a turismului mondial să revină la măreţia inaugurării din 1923. Şi, bineînţeles că vedetele, capetele încoronate, oamenii politici de vază, oamenii de afaceri au reluat drumul acestui hotel de legendă, redevenit bijuteria şi piatra de hotar a plajei din Copacabana.

Dacă vreţi să vă convingeţi, nu aveţi decât să daţi o fugă până la Rio de Janeiro!

* * *

Era inevitabil ca un loc atât de excepţional cum este “Copa” – numele familiar al hotelului – să se întâlnească, mai devreme sau mai târziu, cu “spaţiul românesc”, în ciuda miilor de kilometri care îi despart geografic. Însă, după cum spune un proverb oriental: “Dacă Mahomed nu vine la munte, vine muntele la Mahomed!”

Eram ferm convins de acest fapt de-a lungul celor treizeci de ani în care am trecut de nenumărate ori pe la COPACABANA PALACE, chiar dacă numai pentru a arunca o privire la piscina devenită celebră în lumea întrega după ce, în 1991, un “paparazzi” insomniac, sau bine informat, reuşise să o surprindă acolo pe Lady Di înotând singură mai bine de o jumătate de oră, la ora două noaptea.

Mai târziu, urma să aflu chiar din gura protagonistului acestei anecdote aventura petrecută la piscina hotelului în 1954.

Jorginho Guinle, nepotul directorului hotelului şi reputat playboy internaţional, îşi făcuse o specialitate, încurajată vădit de autorităţile braziliene, în a căuta să strângă legăturile dintre ţara sa şi atotputernicul vecin din nordul continentului, Statele Unite. Având în vedere tipul de “relaţii” ale lui Jorginho, activitatea lui se desfăşura, mai ales, în culisele dela Hollywood. Acţiunea sa de promovare a “frumuseţilor naturale” braziliene (în toate accepţiunile cuvântului!) a avut efectul pozitiv, între altele, de a evita ignoranţilor creatori americani să plaseze statuia Cristului din Corcovado undeva prin vârfurile Anzilor!

În 1954, Jorginho Guinle a reuşit să atragă la Rio cea mai importantă delegaţie de personalităţi americane, fără să deburseze nici măcar un dolar în “cachet”. Din grup făceau parte Errol Flinn, Joan Fontaine, Mary Pickford, Rhonda Flemming, Glen Ford şi alte câteva nume sonore ale filmului american. Printre acestea se număra şi Edward G. Robinson, celebrul interpret al nenumăraţilor gangsteri sau personaje din lumea interlopă a Americii, totdeauna surprins cu o ţigară de foi în mâna şi cu pălăria de fetru moale de sub care te străpungea o privire penetrantă.

Puţini erau însă cei care ştiau că reputatul “gangster” de cinema era un fin om de cultură şi un avizat amator de pictură care, de altfel, a lăsat la moarte o impresionantă colecţie de tablouri, printre care şi câteva capodopere ale artei ultimului secol.

Şi mai puţini erau cei care ştiau că Edward G. Robinson, pe adevăratul lui nume Emmanuel Goldenberg, era născut în 1893, pe malurile Dâmboviţei, la Bucureşti [2], şi că părăsise ţara la vârsta de 10 ani.

Jean Boghici, un tânăr plecat din România de vreo zece ani pentru a studia la Paris, astăzi unul dintre cei mai importanţi “marchand d’art” din Rio de Janeiro (foto), era pe atunci sosit de puţină vreme în Brazilia. Plimbându-se pe plaja din Copacabana, îl întâlni-se pe Paulo Pedro Leal, un pictor de stradă, la limita marginalizării. Surprins de forţa şi expresivitatea tablourilor expuse, Jean Boghici a propus pictorului naiv să se ocupe de promovarea artei sale. Aşa se face că, într’o dimineaţă, Boghici a sosit la COPACABANA PALACE cu câteva tablouri, însoţit de Pedro Leal, şi a cerut să-l întâlnească pe Edward G. Robinson. Discuţia, care a avut loc la piscina hotelului, s’a derulat în româneşte. Până la urmă, vedeta filmelor americane a cumpărat cu 50 USD un tablou, spre marea uimire a pictorului, care până atunci nu vânduse niciodată vreo pânză cu mai mult de… 5 USD! De unde avantajul de a avea o origine şi o limbă în comun!

Acest prim succes, despre care Jean Boghici îşi aminteşte cu plăcere după cincizeci de ani, a fost şi primul pas dintr’o carieră în care amatorul de artă, devenit negustor de pictură, a lansat nenumăraţi alţi artişti pe piaţa mondială. Însă pentru ca să poată demara, Jean Boghici avea nevoie de o sumă de bani importantă cu care trebuia să’şi deschidă o galerie. Neavând aceleaşi resurse ca un Jorginho Guinle, Boghici a ales o altă cale: s’a prezentat la un concurs radiofonic de tip “Cine ştie, câştigă” alegând ca temă arta lui Van Gogh şi, după ce a câştigat premiul maxim de 200 000 dolari, a putut deschide prima galerie, la Copacabana. Însă asta este o altă aventură, care merită să fie povestită separat!

* * *

Desigur că cea mai pasionantă aventură românească petrecută la COPACABANA PALACE, care depăşeşte nivelul anecdotei pentru a friza momentul istoric, este povestea sejurului regelui Carol II la hotel.

În noiembrie 1943, când a ajuns la Rio de Janeiro însoţit de “Duduia” (Elena Lupescu) şi de perechea Ernest şi Monique Urdăreanu, Carol II petrecuse deja mai bine de trei ani în exil, dintre care cea mai mare parte în Mexic.

Carol luase hotărârea să plece din această ţară, unde fusese “somme toute” bine primit, pentru că altitudinea oraşului nu pria sănătăţii Duduii şi pentru că, în mod curios, în Brazilia avea sentimentul de a fi mai aproape de Europa, unde spera să se întoarcă pentru a se stabili în Franţa sau în Portugalia.

Sosiţi la Rio după şase săptămâni de voiaj pe “vaporul cel mai inconfortabil din lume”, Carol şi suita lui s’au instalat, bine înţeles, la COPACABANA PALACE. Însă dela început s’ar zice că au călcat cu piciorul stâng: “Primele noastre impresii sunt că nu dorim să rămânem prea mult aici, ceea ce face că n’am nici un chef să’mi desfac bagajele”. (21 noiembrie 1943)

Situaţia politică din ţară, total neclară în acel moment de tranziţie între război şi pace, între dominaţia fascistă şi cea sovietică, îl lăsa pe fostul rege fără speranţa unei soluţii rapide privind viitorul său personal. Într’o căutare deşartă a unei ieşiri, Carol era convins, şi anturajul lui întreţinea această iluzie, că ţara îl dorea, că avea nevoie de el şi că numai o mână de politicieni corupţi îl împiedica să se întoarcă.

În aceste condiţii de precaritate, ambianţa dela COPACABANA PALACE i se părea insuportabilă şi găsea hotelului toate cusururile imaginabile. În acelaşi timp, aşteptarea vizelor pentru Europa şi imposibilitatea de a găsi o locuinţă convenabilă îl obligau să rămână la hotel.

O nouă decepţie îl aştepta în 1946 când vizele pentru Europa i-au fost refuzate. Aşa că regele abandonat îşi petrecea timpul bodogănind împotriva brazilienilor, a climei ţării şi a continentului unde se afla şi care i se păreau din ce în ce mai insuportabile. Ca urmare, legătura lui cu Magda Lupescu era din ce în ce mai strânsă. Carol scria în jurnalul său pe 14 februarie 1946, dată mitică, a douăzeci şi una aniversare a întâlnirii lor, pe care nu uita s’o sărbătorească niciodată: “Astăzi am pierdut toate ambiţiile şi toate veleităţile în afară de cele de a o face fericită, de a’i asigura locul la care are dreptul… Fără ajutorul ei moral de fiecare clipă nu sunt bun de nimic, nu pot face nimic.”

Între alte subiecte care reveneau permanent în discuţie era, bine înţeles, şi cel al căsătoriei cu Duduia.

Între timp, în aceste condiţii de precaritate permanentă şi de climat dificil, sănătatea Magdei Lupescu părea că se deteriorează de manieră constantă. O anemie pernicioasă, precum cea de care suferise în Spania cu ani în urmă şi căreia medicii din Rio nu’i găseau nici o soluţie, dădea impresia unui sfârşit inevitabil. Carol a decis deci să facă pasul pe care’l evitase ani de zile, căsătoria cu Elena Lupescu.

Căsătoria civilă a avut loc pe 3 iulie 1947, în camera Magdei, la hotelul COPACABANA PALACE.

Deşi în Brazilia era interzisă recăsătoria celor divorţaţi, datorită stării precare a sănătăţii miresei, autorităţile au acceptat căsătoria, care avea, mai degrabă, o alură de înmormântare.

În mod straniu, după numai câteva zile, Duduia a reînviat în plină formă, după unele comentarii, datorită unei transfuzii practicate cu sângele unui tânăr brazilian negru. Alte guri rele afirmă că, de fapt, această moarte programată nu era decât un subterfugiu găsit de Duduia pentru a legaliza o legătură care în realitate exista de mai bine de douăzeci de ani. În orice caz, mireasa urma să mai trăiască aproape 30 ani, supravieţuind multă vreme fostului rege. Şi, în ultimă instanţă, având în vedere schimbările care aveau loc în acel moment în lume şi în special în România, acest non-eveniment aparţinea mai degrabă domeniului revistelor pentru “manichiuriste”, decât Marii Istorii.

Însă cum “le bonheur attire le bonheur”, după acest eveniment fericit -vorbim de însănătoşirea Duduii- a urmat în octombrie o nouă veste bună: primirea vizelor şi plecarea în Portugalia, unde perechea de “tineri” căsătoriţi avea să rămână pâna la moarte. Ba chiar şi multă vreme după, până în noaptea de 13 februarie 2003 când un avion special îi aducea acasă, după mai bine de 60 ani! Oare data întoarcerii a fost aleasă special pentru a face plăcere foştilor îndrăgostiţi inseparabili?

* * *

În ciuda dispreţului manifestat de Carol faţă de organizaţia hotelului COPACABANA PALACE, trecerea lui a lăsat urme până astăzi. Mai bine zis, amintirea câinilor Duduii, care se deplasa peste tot însoţită de pekinezii ei care erau, după unele surse, în număr de cinci, după altele, vreo opt! În orice caz, administraţiei hotelului i s’a părut că erau o haită întreagă pentru că, la plecare, au lăsat toate lambriurile apartamentului distruse, fără să mai vorbim de perdele şi alte decoraţii interioare. Bine înţeles că regele a plătit ceea ce se cuvenea, însă administraţia hotelului a interzis din acea zi intrarea câinilor la COPACABANA PALACE.

Ca urmare, nenumărate incidente au avut loc în hotel, în anii următori.

În februarie 1960, ultimul an când Rio era capitala Braziliei, invitaţii de onoare ai balului de la Copa, cu ocazia carnavalului, erau Kim Novak, Zsa Zsa Gabor şi Linda Darell. Spre marea ei disperare, Zsa Zsa, obligată să respecte regulamentul strict al hotelului, a trebuit să’şi lase căţelul în pensiune la Jorginho Guinle.

Mai grav! În acelaşi an a sosit la Rio Joan Crawford, pe atunci importantă deţinătoare de acţiuni şi directoare la grupul Coca-Cola, însoţită de cei doi “poodles” de care nu se despărţea niciodată. Refuzaţi fiind de direcţia hotelului, Joan Crawford a fost obligată să închirieze pentru căţei o cabina în transatlanticul ancorat în port, cu care sosise, şi să’şi petreacă nopţile alături de ei.

Însă decizia precipitată a riscat, la un moment dat, să pună în pericol chiar şi aprovizionarea cu petrol a Braziliei!

În 1965, când Şahul Iranului şi Farah Diba au sosit în Brazilia, autorităţile au cerut direcţiei să facă o excepţie în ceea ce priveşte admiterea câinilor împărătesei. În cele din urmă, Otavio Guinle a acceptat, cu condiţia ca animalele să rămână închise într’o cuşcă instalată în suita preşidenţială, pe toată durata sejurului perechii imperiale. În schimb, Reza Pahlavi a cerut să i se instaleze un frigider plin cu Pepsi-Cola, băutură ce nu era comercializată încă la Rio. Directorul a rezolvat problema trimiţând un avion care a adus băutura din alt oraş, unde ea se găsea pe toate drumurile!

Tot atunci, ambasadorul iranian în Brazilia şi-a pierdut postul, pentru că, datorită unui calcul greşit, avionul imperial n’a adus destul caviar pentru toţi invitatii Majestăţii Sale. În disperare de cauză, ambasadorul a autorizat bucătarul să atace stocul prevăzut pentru Argentina, de unde un risc de conflict diplomatic, greu de rezolvat. Mare noroc cu câinii, care nu apreciază caviarul!

* * *

Câte aventuri, câte istorii , câte evenimente în memoria acestui hotel de care nu mă pot despărţi în ciuda a treizeci de ani de vizite repetate! E drept că, pe când eram student, visam să fiu directorul unui hotel! Însă cine poate pretinde la direcţia unui loc precum COPACABANA PALACE fără să fie coborât din coapsa lui Jupiter.

Am însă o consolare. După cum spunea Stephan Zweig: “Une chose est sûre, ce n’est pas la dernière fois que je viens ici “. [3]

Adrian Irvin Rozei, La Bastide Vieille, iulie 2005

—
Note:
[2]. Biografia oficială afirmă că actorul ar fi fost născut la Bucureşti. El însuşi i’ar fi spus lui Jean Boghici că era născut la Cernăuţi. Alte persoane afirmă că era originar din Galaţi. Qui lo sa!
[3]. Un lucru e sigur, nu e ultima dată când vin aici (fr.)