În 1936, venit de curând la Rio de Janeiro, unde locuia la celebrul hotel COPACABANA PALACE, Stephan Zweig îi scria prietenului lui Fredericke von Winternitz, rămas în Europa:
“Sosit la Rio, trăiesc basmul cel mai fantastic şi cel mai epuizant ce poate fi imaginat. Intrarea în golf e o splendoare, dincolo de orişice aşteptare, fie ea cât de sus plasată. Eram întâmpinat de patru reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Externe, deci şi de ‘chargé d’affaires’ austriac, care este în acelaşi timp ambasadorul nostru la Buenos Aires. Ocup o suită de patru camere în somptuosul COPACABANA PALACE Hotel, chiar lângă mare, poţi merge la plajă direct în costum de baie, şi vederea este astfel că nu ai niciun chef să te duci la culcare. La intrare, un automobil magnific şi un şofer n’aşteaptă decât un semn din partea mea, un şarmant ataşat al ministerului este toată ziua la dispoziţia mea… Mi-e teamă că n’am să pot gusta cum aş vrea splendorile acestui oraş. N’am văzut niciodată un peisaj atât de încântător, poţi cădea de-a dreptul în lirism. Ce oraş minunat!”
Ştim cum s’a terminat, în mod dramatic câţiva ani mai târziu, sejurul marelui scriitor austriac în Brazilia. Însă acest text, scris sub influenţa primelor impresii la sosirea în oraşul a cărui epitet va rămâne pentru întotdeauna titlul unui cântec compus acum 70 ani – “Cidade maravilhosa” – are meritul de a descrie în câteva cuvinte decorul care pune în valoare nu numai atmosfera locului unde mă aflu în această seară de toamnă tropicală, dar chiar şi să menţioneze bijuteria care îl marchează de 80 ani: Hotelul COPACABANA PALACE.
De fapt, vizitatorul care, confortabil aşezat într’un fotoliu pe terasa hotelului, cu un pahar de caipirinha în mână, urmăreşte jocul valurilor ce se sting cu mai multă sau mai puţină forţă pe plaja de lângă bulevardul numit Avenida Atlantica, precum şi marea de lumini, muzică, forfotă omenească 24 ore din 24, nu’şi poate imagina că, acum un secol, acest loc nu interesa pe nimeni la Rio de Janeiro.
Numele de “Copacabana” venise dela un conchistador spaniol, sosit din Peru, unde, pe înălţimile Anzilor, se găseşte un loc numit în quechua “Copac Caguana” – locul luminos. Acolo, pe malul lacului Titicaca, a fost înălţată o capelă, dedicată Fecioarei, pe temeliile unui templu incaş. Conchistadorul nostru, salvat ca prin minune în urma unui naufragiu, a decis sa construiască, pe plaja de pe malul Atlanticului de lângă Rio de Janeiro, o capelă, similară celei din Peru, numită: Nossa Senora de Copacabana. Se pare chiar că, prin secolul XVII, câţiva negocianţi ar fi adus din Peru o imagine ferecată în argint a acestei Fecioare. De unde indienii locului, din tribul Tamoio, au numit încet-încet întreaga plajă: Copacabana.
Fapt cert este că, într’a doua jumătate a secolului XIX, în ciuda poziţiei privilegiate, datorită deschiderii înspre Atlantic cu un arc uşor curbat de 5 Km între “Pao de Azucar” şi peninsula Arpoador, baia dela Copacabana nu interesa pe nimeni din înalta societate “carioca” [1]. Mai întâi, pentru că accesul era foarte dificil, plecând din centrul oraşului Rio. Mai apoi, pentru că băile în mare nu erau “la ordinea zilei”. A trebuit să se deschidă, în 1892, o legătură între Botafogo, unul dintre cartierele vechiului oraş, şi Copacabana, mulţumită tunelului numit “Real Grandeza Tunel” pentru ca, în fine, aristocraţia carioca să’şi dea seama că această plaje, mulţumită brizei care o traversa, avea un aer mai puţin greu decât la Rio şi deci virtuţi curative evidente.
Aşa se face că, în câţiva ani, au apărut ca prin minune nenumărate constructii de stil francez, au fost plantaţi sute de palmieri, plaja a fost acoperită cu nisipul alb care face azi renumele ei, ba chiar a fost construit şi bulevardul-faleză numit Avenida Atlantica, care mai târziu va fi pavat cu mozaicul ce aminteşte valurile oceanului vecin.
De fapt, prima celebritate sosită pe plaja dela Copa, cum o numesc localnicii, încă din 1886, a fost Sarah Bernhardt, în turneu prin America de Sud, care a făcut baie în acest loc, şocând înalta societate braziliană prin ţinuta ei vestimentară cam sumară pentru acea vreme. Mai mult, celebra actriţă a îndrăznit să intre în apă după ora 7 dimineaţă, comportare interzisă de bunele moravuri ale vremii. E drept că Sarah Bernhardt îşi justifica atitudinea, într’o scrisoare trimisă unui prieten – R. Ponchon – , în care spunea: “Pe cât este de extraordinară această ţară, pe atât clima este de teribilă şi umiditatea de speriat.”
De altfel, în 1917, primarul Amaro Cavalcani a emis un decret prin care se autorizau băile în mare numai între orele 5 şi 8 dimineaţă sau 5 şi 7 seara, e drept, cu o oră în plus duminica şi sărbătorile legale! Pe de altă parte, nerespectarea celor opt articole ale decretului, în care se vorbea între altele despre obligaţia de a utiliza “veşminte adecvate, observând decenţa necesara şi în acord cu decorul” şi se interzicea “orice zgomot sau strigăte în apă sau pe plajă”, era sancţionată cu o amendă de 20 000 Reais sau 5 zile de puşcărie!
În ciuda acestor limitări, sau poate tocmai mulţumită lor, Copacabana a devenit, în numai 20 ani, reşedinţa preferată a nenumăraţi oameni politici, personalităţi artistice, ba chiar şi membri ai aristocraţiei. Din păcate, datorită cursei permanente pentru a fi în pas cu moda care a caracterizat timp de un secol acest loc privilegiat, niciunul dintre “palacete” (construcţii rococo de stil balnear al acelor vremuri) nu mai subzistă pe Avenida Atlantica. Ultimele dintre ele au fost demolate în anii ’70 pentru a face loc imobilelor de apartamente sau hotelurilor mult mai rentabile.
Vorbind despre hotelurile din Copacabana, era normal ca un loc atât de prestigios, care începuse să fie vizitat chiar şi de capetele încoronate, să aibă un stabiliment de mare lux. Ocazia construirii lui a fost expoziţia universală avortată pe care autorităţile braziliene plănuiau s’o organizeze în 1922 pentru a sărbători centenarul independenţei. Sub conducerea lui Otavio Guinle, descendentul uneia dintre cele mai bogate familii braziliene, de sponsori şi mecena ai unor variate activităţi artistice, hotelul COPACABANA PALACE a fost construit după normele cele mai moderne ale tehnicii din acea perioadă, utilizând materialele cele mai scumpe (până şi cimentul era importat din Germania, iar mâna de lucru adusă din Europa). Arhitectul Joseph Gire a conceput o construcţie impresionantă într’un stil clasic francez, cu o faţadă amintind celebrele hoteluri Negresco şi Carlton de pe Coasta de Azur.
În ciuda eforturilor demăsurate depuse de Otavio Guinle, pentru care realizarea unei capodopere devenise o obsesie personală, hotelul n’a putut fi inaugurat decât unsprezece luni după festivităţile independenţei din 1922. Între timp, Guinle şi-a instalat reşedinţa într’una din suitele prezidenţiale ale hotelului, de unde a dirijat şi supraveghat activitatea lui timp de aproape cincizeci de ani. Standardul serviciilor impuse de director care, în linii mari au rămas valabile până astăzi, era unic în lume. Guinle a angajat cei mai celebri bucătari, printre care renumitul Auguste Escoffier dela “Savoy” din Londra, iar pentru spectacolul inaugural a fost invitată Mistinguett, bine cunoscuta cântăreaţă şi dansatoare din Franţa.
A fost ocazia primului incident dintr’o serie infinită, care a marcat istoria hotelului. Spectacolul în care Mistinguett urma să apară fiind anulat în ultimul moment de organizatorii turneului, care se temeau de concurenţa cu reprezentaţiile dn oraş, actriţa a ţinut să fie prezentă la balul din hotel. Însă nimeni n’a putut s’o audă cântând şi mai ales să admire celebrele ei picioare, care fuseseră asigurate pentru fabuloasa sumă de 1 000 000 franci francezi. Direcţia hotelului a oferit celor interesaţi rambursarea biletelor, însă nimeni nu s’a prezentat ca s’o reclame.
Nici nu e de mirare, pentru că serviciul hotelului era de o calitate cu totul excepţională. Încă dela inaugurare, personalul hotelului depăşea o mie de angajaţi, pentru serviciul a 230 apartamente. Hotelul, decorat cu mobile venite din Suedia, cu candelabre din cristal de Boemia, cu covoare din Anglia, cu nenumărate obiecte din cristal de Baccarat sau porţelan de Limoges, parte putând fi văzute chiar şi astăzi, oferea clinţilor servicii de mic dejun, dejun şi cină, saloane de ceai, banchete şi festivităţi şi punea la dispoziţia clienţilor un autobuz care’i putea transporta în orice colţ al oraşului.
Numai cazinoul promis la origine de autorităţi direcţiei hotelului n’a fost, în cele din urmă, autorizat să’şi deschidă porţile şi după numai un an, în 1924, jocurile de noroc au fost interzise în toată ţara.
Începând din 1923, COPACABANA PALACE devine centrul nevralgic al vieţii politice şi artistice braziliene. Orice personalitate artistică internaţională, care a trecut prin Rio de Janeiro, s’a oprit şi la COPACABANA PALACE. La fel şi cu personalităţile politice sau ştiinţifice, uneori chiar şi braziliene, care au locuit la COPACABANA PALACE.
De exemplu, în 1928, aviatorul Santos Dumont, celebru pionier al zborurilor aparatelor cu motor, s’a întors în ţara sa natală după o absenţă de aproape 40 ani, timp în care locuise în Franţa. Santos Dumont, disperat de modul în care era utilizată aviaţia în scopuri militare şi de nenumăratele victime pe care ea le-a generat la începuturile ei, ducea o campanie susţinută pentru a limita noul mod de transport la activităţile civile. La sosirea în portul Rio, unde prietenii lui pregătiseră o demonstraţie aeriană cu un avion care’i purta numele, Santos Dumont a asistat îngrozit la catastrofa aparatului care s’a zdrobit în apele oceanului, omorând cei 14 pasageri. Ca urmare, atins de o stare depresivă, Santos Dumont s’a închis într’un apartament dela COPACABANA PALACE timp de o lună, refuzând orice vizită sau contact cu lumea exterioară.
În 1929, preşedintele Braziliei, Washington Luis, care obişnuia să’şi întâlnească amanta la COPACABANA PALACE , a fost rănit de un foc de revolver tras de aceasta în cursul unei scene de gelozie şi a fost transportat de urgenţă la spital. Presa a anunţat însă, de manieră protocolară, că preşedintele a avut o criză subită de apendicită!
Această aventură, ca şi multe alte incidente politice, au condus la lovitura de stat care l’a adus la putere, în 1930, pe Getulio Vargas, dictatorul instalat la preşedinţie pentru un prim mandat, care a durat… 15 ani! Însă pentru COPACABANA PALACE acest eveniment a fost o ocazie fericită: trei ani mai târziu, Getulio Vargas a autorizat din nou jocurile de noroc în Brazilia şi hotelul a putut deschide, în fine, cazinoul mult dorit.
În timpul celui de-al doilea Război mondial, Rio a devenit unul din locurile de petrecere a celor ce voiau să uite ororile conflictului internaţional şi care aveau mijloacele necesare pentru a’l uita!
La început lucrurile au demarat cam prost, pentru că, începând din august 1942, când Brazilia a declarat război puterilor Axei, locuitorii Copacabanei se temeau de posibilitatea unor bombardamente ale submarinelor germane. Foarte repede însă, populaţia a înţeles că nu era nici o primejdie şi dispoziţiile “măsurilor preventive severe” au fost ignorate cu dezinvoltură. La sfârşitul războiului, în iulie 1944, soldaţii brazilieni, întorşi de pe front, urmau să fie primiţi cu aplauze, iar COPACABANA PALACE a organizat o sărbătoare care a durat două zile şi două nopţi.
Încă din 1938, COPACABANA PALACE inaugurase “The Golden Room“, prima scenă de varietăţi din Rio. Primul spectacol, prezentat în faţa a 400 invitaţi, care plătiseră 30 USD fiecare, (o adevărată avere în acea vreme) a adus pe scenă renumitul chansonetist Maurice Chevalier. Printre cei care l’au urmat se numără: Yves Montand, Lena Horne, Dionne Warwick, Joséphine Baker, Ella Fitzgerald, Gilbert Bécaud, Marlene Dietrich, Amalia Rodriguez, Edith Piaf, Nat King Cole, Sammy Davis jr., Jean Sablon, Charles Aznavour, Sarita Montiel, Tony Benett, Ray Charles, Sacha Distel, Yma Sumac şi nenumăraţi artişti brazilieni. Fotografiile lor, deseori purtând dedicaţii ce marchează trecerea prin Rio de Janeiro, sunt astăzi expuse în culoarele hotelului.
Anii ’50- ’60 au fost epoca de aur a hotelului, devenit, mulţumită nenumăratelor vedete internaţionale care s’au perindat pe scenă şi în apartamente, unul din centrele mondiale ale cancanurilor şi anecdotelor care făceau înconjurul lumii.
De exemplu, într’o seară din 1959, pe când publicul înfierbântat aştepta cu nerăbdare apariţia pe scenă a miticei Marlene Dietrich, aceasta reclama de urgenţă, în loja ei, o frapieră plină cu nisip. În timp ce un băiat de serviciu alerga în grabă pe plajă ca să satisfacă dorinţa vedetei, aceasta explica impresarului ei: “Uită-te numai la rochia asta! E lipită de mine. Nu pot nici măcar să cobor douăzeci de trepte până la toaletă, pentru un miserabil pipi!”
Pe de altă parte artista insistase ca şampania, salata, pieptul de găină şi apa minerală care le va consuma în timpul sejurului la Rio, să fie aduse cu avionul dela Paris!
Într’o seară, în 1963, celebrul crooner Tony Benett, sosit pentru trei concerte la COPACABANA PALACE, s’a trezit în faţa unei săli cu numai 16 spectatori, la două mese, dintre care unul era propriul lui impresar. Fără să’şi piardă calmul, Tony Benett s’a aşezat pe treptele care duceau spre scenă, şi-a scos papionul şi a interpretat întregul program pentru cei câţiva spectatori, care au trăit o seară de neuitat.
Începând din 1970, revistele cu pene şi paiete care făcuseră faima scenei dela COPACABANA PALACE, nu mai erau la modă, aşa că celebra sală “Golden Room” n’a mai prezentat spectacole decât de manieră sporadică, atunci când apărea vreo vedetă internaţională în turneu.
În 1972, Dionne Warwick, electrizată de entuziasmul publicului care auzea din nou cântecele lui Chico Buarque de Holanda, pe atunci interzise de guvernul militar la putere, a coborât în sală şi a dansat cu spectatorii. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, amintirea acestui moment excitant a determinat-o să’şi cumpere o casă la Rio, unde’şi petrece vacanţele până astăzi.
Povestea de dragoste între COPACABANA PALACE şi cea de-a şaptea artă a început încă din 1933, cu filmul hollywoodian “Flying down to Rio” (Volando a Rio) în care juca Dolores del Rio şi unde debuta cuplul Fred Astaire şi Ginger Rogers, care mai apoi va deveni perechea mitică a dansului filmat. În realitate, din motive bugetare, filmul a fost turnat într’un COPACABANA PALACE reconstituit în studiourile din Hollywood, iar celebra scenă în care dansatoarele execută un număr remarcabil pe aripile avionului, era turnată pe plaja dela Malibu Beach. Rămasă în istoria music-hall-ului, această secvenţă este reconstituită şi azi pe scenă la “Radio City Music-hall”, unde este interpretată de faimoasele “The Rockets”.
Printre nenumăratele vedete ale ecranului care şi-au lăsat semnătura în Cartea de aur a hotelului, se numără: Tyrone Power (1938), Henry Fonda (1939), Errol Flynn (1940), Bing Crosby şi Douglas Fairbanks jr. (1941) sau Walt Disney (1942).
Orson Welles a lăsat şi el o amintire de neuitat la COPACABANA PALACE, unde a locuit timp de opt luni, în 1942 , pe când filma diferite subiecte, între care istoria unor pescari din statul Ceara. Perfect aclimatizat în Brazilia, a cărei limbă o învăţase în doi timpi şi trei mişcări, Orson Welles nu se mai lăsa dus din Rio. Într’o zi, enervat de reproşurile telefonice ale logodnicei sale, Dolores del Rio, nemulţumită de absenţa care se prelungea, Orson Welles a aruncat pe geamul apartamentului său, în piscină, câteva din mobilele hotelului.
În ianuarie 1963, când a debarcat din avionul care o aducea din Europa în compania lui Bob Zaguri, un tânăr play-boy marocan care locuia la Copacabana, Brigitte Bardot a refuzat să coboare, de frica fotografilor care o aşteptau pe tarmac cu zecile. Era doar prima etapă dintr’o luptă acerbă între vedeta cinematografică şi paparazzi care o urmăreau peste tot, încercând s’o fotografieze cu noul ei “chevalier servant“. După câteva zile de curse disperate, când B.B. a anunţat că-şi va anula vacanţa de trei luni prevăzută în Brazilia dacă reporterii continuă să’i violeze intimitatea, s’a ajuns la o înţelegere, prin intermediul directorului relaţiilor publice dela COPACABANA PALACE: în schimbul unei conferinţe de presă organizată la hotel, Brigitte Bardot va fi lăsată în pace de către paparazzi. O sută de reporteri au cerut acreditarea pentru conferinţa de presă, la care B.B., sosită sub escorta poliţiei, a răspuns foarte rece. După o rapidă şedinţă de fotografii pe terasa hotelului, ea s’a îndepărtat lansând: “Ne-am înţeles că începând de acum veţi înceta să mă urmăriţi şi mă veţi lăsa în pace”. După care a plecat la Buzios, staţiune de vilegiatură pe care a lansat-o cu această ocazie!
În luna octombrie 1965, cu ocazia Festivalului Internaţional al Filmului din Rio de Janeiro, COPACABANA PALACE a organizat un “Celebrities Ball” la care au luat parte, nici mai mult nici mai puţin decât: Warren Beatty, Mell Ferrer, Vicente Minnelli, Rosana Podesta, Antonella Lualdi, Raf Vallone, Lino Ventura şi Dino de Laurentis.
Când, în 1967, invitată la COPACABANA PALACE cu ocazia carnavalului, Gina Lolobrigida nu s’a mulţumit cu programul turistic tradiţional organizat de hotel, vizita ei la “Baile dos exutos“, un festival organizat de homosexualii din oraş, a declanşat isteria comunităţii “gay”. Sutele de participanţi au primit-o cu un strigăt din fundul inimii: “Vrem să fim Gina!”.
Alte vedete ale anilor ’70 n’au lăsat chiar amintiri plăcute în memoria personalului dela COPACABANA PALACE.
De exemplu, Alice Cooper, la întoarcerea dela “Maracanzino gymnazium” după concertul dat acolo, a improvizat împreună cu tehnicienii şi însoţitorii săi, la orele mici ale nopţii, un joc stupid, alergând prin hotel, aruncând pe geamuri şi în piscină tot felul de obiecte adunate de prin camere. Rezultatul, în ciuda intervenţiei autorităţilor, a totalizat patru suite distruse, geamuri sparte, piscina care a trebuit golită timp de două zile pentru a recupera sticlele, tacâmurile şi paharele aruncate de oaspeţii nedelicaţi. Timp de câteva ore, personalul a trebuit să caute pytonul cu care artistul se plimba prin lume şi care dispăruse. În cele din urmă, cineva din suita vedetei şi-a amintit că, de fapt, nu fusese adus la Rio! În orice caz, cântăreţul de rock a trebuit să onoreze cea mai importantă factură de “extra” din istoria hotelului!
Cât despre Rod Stewart, în 1977, el a fost pur şi simplu dat afară din hotel, împreună cu muzicienii săi, după ce organizaseră un meci de fotbal în suita preşedinţială, pe care o ocupa! Câţiva ani mai târziu, când Rod Stewart a solicitat o nouă rezervare la COPACABANA PALACE, cu ocazia altui concert, i s’a răspuns în mod politicos că hotelul este “complet”!
De altfel, deontologia direcţiei hotelului era mai presus de orşice consideraţie financiară, după cum s’a văzut în 1982, cu ocazia vizitei regelui Spaniei, Juan Carlos, şi a reginei Sofia. La cererea serviciilor de securitate spaniole, întregul etaj superior trebuia evacuat, ceea ce însemna că văduva lui Otavio Guinle, care locuia acolo din 1953, ar fi trebuit să părăsească hotelul pe durata vizitei regale. Răspunsul direcţiei a fost că această cerere este inacceptabilă şi deci rezervaţia regală a fost anulată.
(Va urma)
—
Note:
[1]. Carioca: numele locuitorilor oraşului Rio de Janeiro